Căsătoria…o provocare care durează toată viața!

Felicitări pentru decizia de a uni iubirea voastră cu cea a lui Cristos în Sacramentul Casatoriei.

Noi am făcut acest pas în 2010. Ne cunoșteam din 2006, iar din toamna lui 2007 am devenit iubiți. Perioada: toamna 2006-toamna 2007 a fost de decizie pentru a rămâne sau nu împreună. Din toamna 2007 până în toamna 2008 am fost la distanță (eu-Pașcani, el-București) și ne vedeam cam la 1,2,3 sau 4 săptămâni; eu veneam mai rar în București, dar el venea foarte des. Pleca vineri după muncă spre mine și se întorcea duminică cu ultimul tren, ajungând luni direct la muncă. Uneori îmi făcea surprize  și venea pe neașteptate sau îmi trimitea scrisori/daruri. Toate aceste lucruri și multe altele mă făceau să cred că sunt valoroasă pentru el și astfel creștea în mine iubirea. Deveneam îndragostită și îl vedeam perfect, era vremea idealizării și îi vedeam doar calitățile. Iar în puținul timp petrecut împreună nu avea cum să fie altfel. În 2008 am venit după el la facultate. Începeam să ne vedem aproape zilnic și aveam multe activități împreună. Așa că am început să ne cunoaștem cu adevărat: cu bune și cu..mai puțin bune. Am avut primele discuții mai serioase și în 2009 eram chiar pe punctul de a ne despărți. El greșise într-un lucru, dar nu vroia să recunoască ; iar eu îmi spuneam că nu mai vreau să fac mereu primul pas spre reconciliere. Dar i-am spus Domnului: “Doamne dacă tu vrei ca eu să fiu cu băiatul acesta, ajută-mă să-l provoc la o discuție, deși nu mai vreau să-l văd”. Apoi ceva mă împingea să vorbesc cu el și am mers și ..ne-am împăcat. Aventura a continuat și în 2010 ne-am căsătorit. Credeam că suntem pregătiți. Nu am vrut (mai mult eu) să stăm deloc împreună înainte de căsătorie (cu toate că mai rămâneam nopți împreună) și bine am procedat…căci astăzi nu am mai fi fost împreună.

Ce a urmat? Primii 3 ani au fost duri: fiecare personalitate încerca să o domine pe cealaltă (una mai mult decât alta). Educația primită acasă, tabieturile, diferențele de sex, temperamentul, rănile din trecut și multe altele ne duceau deseori pe ringul de box și în 90 % din cazuri 1 din 2 era faultat. Fiecare ținea la parerea lui, la deciziile lui, la familia lui, într-un cuvânt la eul personal și era greu să ajungem la un acord. Se lăsa des cu vorbe dure, jigniri și plâns, iar serile în care nu vorbeam deveneau ca stelele de pe cerul însorit (multe). În acești 3 ani i-am spus de 3 ori soțului meu că vreau să divorțăm – mi se părea complet schimbat.  Bineînțeles că nu am simțit niciodată acest lucru, iar el știa că pentru mine  Sacramentul Căsătoriei este sfânt. De fapt chiar asta ne-a ținut uniți în acei 3 ani – promisiunea făcută în fața Domnului (de aceea spuneam că dacă am fi stat împreună înainte, fără nici un angajament spiritual renunțam imediat și nu mai luptam pentru salvarea relației). Ajunsesem să cred că : “asta e, sunt sortită să trăiesc greu alături de el până la moarte”. Dar nu concepeam această idee, el este un om minunat, plin de calități și știam că putem fi fericiți împreună; că o căsătorie nu este un chin, a mea cel puțin.

Ne-am dat seama totuși că sentimentele de iubire nu ajung. Pentru că în momentele de criză sentimentele sunt uitate, sunt în criză. În aceste momente sunt importante: inițiativa de a vorbi când comunicarea e dificilă, recunoașterea limitelor, cererea de iertare, consacrarea unui timp pentru celălalt în schimbul unei activități personale (sau dragi ție), primirea familiei celuilalt…iar lista poate continua. Aceste inițiative, renuntări nu ar putea avea loc dacă singurul motor ar fi sentimentul. Așa cum spuneam sentimentul este precar: cunoaște suișuri și coborâșuri.

Ce m-a facut să avansez? În primul rând am sperat în Domnul, în schimbarea soțului și am avut rabdare, iar Domnul a intervenit cu putere. Apoi am avut curajul să cred în cel pe care mi l-am ales în libertate pentru toată viața, în prezența în el a unor bogății pe care nu le-am descoperit până atunci, în capacitatea lui de a se reînnoi, de a crește, de a se schimba în relație cu mine. Iar când existau mari turbulențe și nu mai vedeam posibilitatea schimbării în el credeam în legătura noastră, în valoarea ei ca a 3 a viață născută între noi (eu, tu, noi). “Ca și în cazul credinței în Domnul, credința conjugală trebuie să traverseze nopți pentru a ajunge ceea ce este. Trebuie să treacă prin moarte pentru a găsi viața. Nu există nici iubire, nici alianță care să dureze fără acceptarea acestor treceri” (Xavier Lacroix). Acest lucru s-a aplicat perfect în cazul nostru. Toate certurile, mici și mari, ne împingeau spre o comunicare mai profundă: a ceea ce suntem noi, cu nevoile, cu așteptările, cu lipsurile, cu dorințele noastre, adică o cunoaștere a celuilalt cu adevărat. Și timpul consacrat ascultării celuilalt, încrederea oferită și angajamentul mereu reînnoit de a dori creșterea celuilalt alături de rugăciune ne-au salvat. Am devenit conștienți că angajamentul pe care l-am făcut în 2010 nu a fost unul bazat pe rezultate (în care fiecare așteapta să meargă căsătoria) ci unul bazat pe mijloace (facem să meargă). Viitorul nu ne aparține, dar ne aparține prezentul: începând de acum, azi, mâine, poimâine, eu mă angajez să fac tot ce ține de mine pentru că tu să fii fericit și ca relația noastră să fie vie. Sunt conștientă că această voință nu este totul, dar este determinantă. Așa am început să renunțăm puțin la eul personal pentru binele celuilalt…și nu e usor. Dar suntem pe drum. Și drumul a fost lung până acum, cu suișuri și coborâșuri…..și încă mergem.

Spuneam că ne-a fost un ajutor de nădejde rugăciunea pe care am intensificat-o din 2013 de când suntem într-o comunitate spirituală. Iar Domnul ne răsplatește din belsug personal și familial. Iar pentru mine personal totul a reînviat în mine și în jurul meu din momentul în care Isus a luat primul loc în viața mea. Perioada 2007-2013 a fost centrată pe sotul meu (era un idol) și poate de aceea fiecare acțiune greșită din partea lui mă ruina cu adevarat.

Cum este astazi? Mai există multe discuții în contradictoriu și rani, dar le tratăm diferit. Am învățat să iertăm și să cerem iertare. Am învățat să nu mai lăsăm noaptea să apună peste supărările noastre și încercăm să depășim interesele individuale. Nu ne mai intrebăm dacă pierdem sau câștigăm (adică dacă se face cum spun eu sau el), căci dorința determinantă este de a dărui. Și scopul nu este acea imagine, mereu limitată, a fericirii noastre ci realizarea unei unități, construirea unei legături vii. Și costă…costă mult din perspectiva renunțării la o logică strict individuală pentru a hrăni o viață comună, a comunității “noi” care s-a născut între “eu” și “tu”.

Slava Domnului pentru ce a permis în familia noastră!

Câteva idei (din experiența noastră):

  1. Îndragostirea trece (și e un lucru foarte bun)
  2. Sentimentele intră în criză
  3. Căsătoria și relația se construiesc
  4. Crizele împing spre comunicare
  5. Viața legăturii (“noi”) presupune moartea unei părți din “eu” și din “tu”
  6. Iertarea este esențială
  7. Domnul face minuni (prima sa minune a făcut-o chiar la o nuntă)
  8. Căsătoria este pentru toată viața.

Sursa: carmelitanisnagov.ro

Share:

Articole din aceiași secțiune ...

Cum să fii bucuros

Chris a împărtășit viziunea sa despre bucuria profundă, nu doar despre o bună dispoziție trecătoare. Poate credeți că suntem pe cale să ne scufundăm într-un iaz adânc de contemplare profundă. Nu. Totul este foarte simplu. Bucuria este vitală pentru inima umană. Pur și simplu nu știm că căutarea bucuriei este combustibilul vieții noastre.
Imediat, Chris ne dă soluția. Isus și-a început slujba publică cu cuvântul „pocăiți-vă”. Cuvântul grecesc pentru pocăință este metanoia: a-ți schimba gândirea.

Citește mai mult »

Tapiseria căsătoriei: timp și dăruire

Și la sfârșitul zilelor, la bătrânețe, din nou singuri ca atunci când am început, singuri dar fericiți și plini de nădejde, sprijinindu-ne pe Dumnezeu ca în prima zi: pentru că ne-am ocupat de acele mici detalii care au împletit tapiseria căsniciei noastre. Cu lumini și umbre; pentru că cu perseverență am fost credincioși în fiecare clipă; pentru că, deși uneori nu am simțit nimic, am continuat să ne iubim cu deplină libertate, pentru că ne-am dorit; pentru că, în ciuda durerilor, vom continua împreună până când unul dintre cei doi va merge în rai cu numele celuilalt pe frunte.

Citește mai mult »

Unde s-a dus adventul?

Alergătura după cumpărături, spălarea draperiilor și trasul nervos al brațelor copiilor pentru a îi motiva să se grăbească sunt făcute în secret de toată lumea. Apoi trebuie să facem o nouă coroană de Advent. De trei ori mai mare decât anul trecut….

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2025 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA