BELTRAME QUATTROCCHI: Familia, cale spre sfințenie - Partea a II-a

Foto: World Meeting Of Families 2022 Facebook

Povestea familiei noastre … de la acoperiș în sus (Andrea Bicchiega și Patrizia Marchegiani )

Nu i-am cunoscut direct pe fericiții Luigi și Maria Beltrame Quattrocchi. Amândoi au murit când noi nu eram încă născuți. Ultima care a plecat a fost Maria, în 1965. Și totuși, putem afirma că ei au fost cei care ne-au încurajat, care ne-au dat un ultim imbold pentru a ajunge la Sacramentul Căsătoriei, prin fiica lor Enrichetta – acum și ea venerabilă – pe care o cunoșteam bine și pe care, am avut binecuvântarea de a o avea ca domnișoară de onoare la nunta noastră.
Eu și Andreea suntem foarte diferiți, nu doar ca temperament, ci și ca pregătire, datorită drumurilor diferite pe care le-am parcurs înainte de a ne întâlni (eu am crescut la umbra clopotnițelor, mai ales a celor de la mănăstiri și schituri… Andreea, ei bine, să spunem puțin mai puțin) și din acest motiv, după ani de logodnă mai mult sau mai puțin furtunoasă (aveam nevoie de ceva timp până să ne apropiem și să ne armonizăm), ajunși în pragul căsătoriei, eu în special am fost cuprinsă de o mie de îndoieli și temeri. Atât de confuză, încât m-am trezit puțin blocată.

Așa că am mers împreună în pelerinaj la mormântul Beltrame Quattrocchi, fericiții cărora tatăl meu le era devotat (ținea mereu o mică fotografie cu ei în geantă), pentru a le cere lumină și discernământ. Și la întoarcerea din acel pelerinaj, cu un dram de îndrăzneală, am îndrăznit să batem la ușa apartamentului din Via Depretis, Roma, casa în care a locuit fericitul cuplu și unde locuia încă fiica lor cea mică, Enrichetta, care le transmitea și prelungea mesajul, mărturia și atmosfera lor. Cu Enrichetta, acea casă, așa cum fusese întotdeauna cu părinții ei, a continuat să fie extraordinar și necondiționat de deschisă pentru toată lumea. Împreună – mai ales – cu inima celor care au trăit acolo.

Acolo, în acel apartament, s-a impus evidentul: căsătoria este o cale spre sfințenie. Nu că nu am fi știut deja acest lucru înainte, bineînțeles. În teorie, în abstract, auzisem această afirmație reluată de zeci de ori la cateheză, la cursul premarital, în parohie. În practică, însă, acest adevăr, care deși „suna bine”, „îmi plăcea”, părea greu de realizat. Cum, de fapt, să îmbini absolutul lui Dumnezeu, primatul lui Dumnezeu, acel benedictin „numai Dumnezeu este suficient”, „Quaererere Deum”, „nimic de pus înaintea iubirii lui Dumnezeu” pe care îl gustasem puțin, datorită prietenilor mei călugări… cu viața agitată de familie? Și apoi – și mai dificil – cum aș fi putut să o fac cu un soț care avea foarte puțină experiență în acea sete monahală pentru absolut – pe care eu, pe de altă parte, o găseam atât de atractivă? Pe scurt, mi s-a părut că viața de cuplu, departe de a ne determina să ne centrăm existențele în jurul Unicumului, dimpotrivă, ar avea împrăștiate și dezarticulate în multitudinea de probleme, gânduri, angajamente, programe încâlcite, din viața de zi cu zi a unei familii.
Mai ales astăzi. Mai ales într-un oraș haotic ca Roma.

În acea casă romană de pe Via Depretis, însă, era evident că „Marta și Maria” puteau coexista, se întrepătrundeau, se armonizau, fuzionau și se amestecau, fără nici o umbră de opoziție. Poate pentru că Enrichetta, acolo, în acel apartament, a continuat să dea viață la ceea ce Sfântul Ioan Paul al II-lea a spus despre mama sa, în ziua beatificării sale: „cu viața sa interioară profundă, într-o viață simplă și obișnuită, ea a privit spre acel unic centru din care își lua forța de coeziune”.

Sau poate că, acolo, în toate, chiar și în cele mai banale și cotidiene (chiar și printre vesela, masa, bucătăria, obiectele de zi cu zi ale fericitei folosite încă de Enrichetta), se putea percepe profunzimea credinței cu care totul era privit și trăit. Până la vertij uneori, în conversațiile cu Enrichetta. Poate a fost ceea ce Maria numea „fidelitatea în minim”, care s-a manifestat în banalitatea acelei case, care a devenit un fel de reprezentare plastică a acesteia; sau poate că Enrichetta însăși a fost cea care ne-a forțat continuu să ne ridicăm privirea asupra lucrurilor, să le privim „de pe acoperiș” – un alt motto al spiritualității Beltrame Quattrocchi -, căutând punctul de vedere al lui Dumnezeu; poate că era naturalețea cu care, acolo, stând la aceeași masă, se trecea liniștit de la macaroane cu sos la Rozariul, pe care Enrichetta îl rostea cu o intensitate mistică; sau era acea primire familială caldă care îmbrățișa pe oricine intra în acel apartament și pe care nici măcar boala Enrichettei, chiar și în faza terminală, când era acum imobilizată la pat, nu reușea să o submineze câtuși de puțin. Am mai putut povesti despre cum Enrichetta știa să asculte profund, mult dincolo de cuvinte, semn al unui obicei bine stabilit în familie, și, acolo unde era nevoie (și la noi era! ), știa să corecteze; sau poate că era vorba de fericitul fiat pe care Enrichetta îl mărturisea în toată viața ei de zi cu zi, care, de altfel, în acele zile, pentru ea, între bătrânețe și boală, era și ea destul de „slabă” (ne îndemna: „trebuie să avem un mare respect pentru evenimente, pentru că ori sunt voia lui Dumnezeu, ori sunt o permisiune”, și ne spunea că atunci când o întrebau care era secretul sfințeniei părinților ei, ea răspundea că acesta consta pur și simplu în încercarea de a face voia lui Dumnezeu în toate). Pe scurt, nu puteam preciza mai exact motivul, dar dovezile erau acolo, și erau convingătoare: Dumnezeu și viața de zi cu zi, acolo, în acea casă, erau în totul profund întrepătrunse.

Atât de împletite încât ceea ce a scris Fericita Maria despre relația cu soțul ei în broșura “L’Ordito e trama” (broșură pe care, de altfel, am oferit-o ca o mărturie de nuntă), se poate spune și despre viața de zi cu zi a acestei familii cu Domnul:
„Vă dați seama că trama/bătătura este fir cu fir, în funcție de urzeală” …. Îți dai seama că el a fost la baza și suportul tuturor lucrurilor, inspirația oricărui bine, a oricărei activități, a oricărei dorințe”.

După ce ne-am căsătorit, am vrut imediat să dăm familiei noastre plinătatea prin a avea copii. Dar, deși am efectuat toate examenele medicale la Policlinica Gemelli, unde ne-au asigurat că totul este în regulă pentru amândoi, copiii nu au sosit. Au trecut luni, apoi ani, dar nici măcar o umbră de sarcină. Între timp, însă, sfaturile și presiunile din partea prietenilor și colegilor au început să curgă: soluția pentru ei era una singură și la îndemână: inseminarea artificială.
Dar, din nou, chiar și în cazul acestei alegeri, exemplul familiei Beltrame Quattrocchi a revenit pentru a ne lumina și a ne arăta în mod decisiv o altă cale.

Știam foarte bine, de fapt, că Enrichetta noastră a putut fi acolo pentru a ne însoți la nuntă, deoarece părinții ei, cu aproape o sută de ani înainte (Enrichetta a murit la 98 de ani), au decis să nu o avorteze, în ciuda presiunilor puternice ale medicilor: sarcina Mariei, de fapt, era în mare pericol și, conform previziunilor clinice, dacă nu ar fi avortat cât mai repede posibil, ar fi fost o moarte practic sigură (au dat-o la 99 %) pentru amândoi. Pentru a salva „cel puțin” viața mamei, sarcina trebuia să fie întreruptă fără întârziere. Și, într-adevăr, fără nici o întârziere au fost, fericiții noștri. Dar, luând hotărârea opusă, au încredințat totul Providenței. Știm foarte bine cum a decurs totul: sarcina a decurs bine pentru mamă și fiică, în ciuda momentelor de anxietate și neliniște; Enrichetta s-a născut sănătoasă și a trăit apoi aproape un secol alături de părinții ei, devenind sprijinul lor la bătrânețe.În urma acestei mărturii, am maturizat decizia de a ne încredința și noi Providenței, fără a recurge la procrearea asistată medical. Și ne-am deschis la adopție.

De trei ani suntem părinții celui mai minunat copil pe care ni l-am fi putut dori vreodată, un copil minunat – acum în adolescență – care ne face inimile să debordeze de iubire în fiecare zi, care ne face să tremurăm de tandrețe, pe care cu siguranță nu l-am schimba niciodată, niciodată, pentru niciun alt copil din lume, fie el prinț, rege, împărat, geniu, … sau chiar copil biologic. Un fiu care a înțeles pe deplin cuvântul lui Isus: „Cine primește pe unul dintre acești mici, pe mine mă primește” (Mc 9,30-37). Un cuvânt care, ca o promisiune, ne-a însoțit continuu, mai ales în etapele finale ale procesului de adopție.

În ceea ce privește creșterea și educarea copiilor lor, familia Beltrame Quattrocchi, pe lângă exemplul unei familii în care sfințenia fiecărui membru, părinte sau copil, se împletește și se explică cu cea a tuturor celorlalți, ne-a lăsat sute de pagini de sfaturi prețioase, prin scrierile Mariei („apostolatul penelului”, cum îl numea ea).

Cel mai puternic, cel mai tulburător îndemn care se desprinde, citindu-l, este acela de a privi totul, inclusiv pe copii (!), „de la acoperiș în sus”, în lumina lui Dumnezeu, din perspectiva Lui, într-un orizont care nu este niciodată doar cel al vieții materiale – care mai devreme sau mai târziu se termină pentru toți, chiar și pentru ei -, ci al vieții veșnice. „Adevărata mamă este cea care crește copii pentru Viața adevărată”, citim în introducerea la unul dintre textele sale (Maria Beltrame Quattrocchi, Vita coi figli, Coletti 1952).

Aceasta este o Înțelepciune „veche”, cu siguranță, dar care sună „nou” și „nemaiauzit” pentru noi astăzi, cu siguranță împotriva curentului: lumea, școlile, pedagogii, societatea și diverși profesioniști de educație duc la orice în îngrijirea copiilor, dar cu siguranță nu la asta! Pentru Maria, însă, era o chestiune atât de prioritară și de urgentă încât a mers atât de departe încât a ajuns să formuleze, în limbajul și stilul vremii, o astfel de rugăciune. Era 22 mai 1913, ziua primei împărtășanii a fiului ei cel mare, Filippo (Luigi și Maria Beltrame Quattrocchi, „Dialogando con i figli, – Lettere d’amore”, volumul II, Città Nuova, 2007): „O, Dumnezeul meu, ferește acest suflet de necurăție, să nu fie niciodată profanat, cu contactul lumii; să rămână mereu așa, ca în această zi, ca până în această zi, Dumnezeul meu… Mai degrabă ia-l înapoi înainte ca el să te trădeze; mai degrabă pierde-l pe pământ, pentru a-l regăsi în ceruri”.

Noi doi, pe de altă parte, în ritmul frenetic al vieții de zi cu zi, printre miile de urgențe care strigă de peste tot (termene, serviciu, școală, pediatru, cumpărături, logoped, piscină, teme, pian), riscăm continuu să pierdem această privire „cu acoperișul în sus”, deși știm cât de multă pace se găsește și cum totul revine la locul lui, atunci când esențialul este pe primul loc. Familia Beltrame Quattrocchi, pentru a-și aminti, de asemenea, cine era centrul vieții lor cotidiene, a atârnat în mijlocul peretelui sufrageriei o imagine dominantă a Inimii Sfinte a lui Isus, „adevăratul stăpân al casei”. Urmând exemplul lor, și noi – care avem mult mai multă nevoie de a fi chemați la această Memorie! – am vrut să amplasăm, în bucătăria noastră, o imagine mare a lui Hristos, creată de părintele Rupnik.

Din când în când, ne place să ascultăm din nou de pe YouTube vocea caldă și puternică a Enrichettei, care, de pe una dintre înregistrările întâlnirilor pe care le-a avut cu familiile, ne întreabă: „Mă adresez acum mamelor. Tu faci asta? Aveți grijă să vă faceți copiii să se gândească mereu la ceilalți, precum și la Dumnezeu și la Sfânta Fecioară? O, dacă fiecare mamă s-ar gândi la viața duhovnicească a copilului ei, pe care nu a avut-o ca fiind a ei, ci a primit-o cu împrumut de la Providența lui Dumnezeu, dacă s-ar gândi la acest copil pe care îl are cu împrumut și pentru care trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu în Ziua Judecății de Apoi, dacă această mamă s-ar gândi la viața duhovnicească a copilului ei […], dacă fiecare mamă (și fiecare tată! ) s-a gândit la copilul ei așa cum se gândește la sănătatea lui, cum se gândește la toate „trucurile”, aș zice, pentru ca el să crească sănătos, să fie bine pregătit pentru viață (piscină, sală de sport, medicamente, și mare, și munte)! Tot ceea ce se poate da este dat, dar oare toată această atenție este acordată de fapt formării spiritului?”.

A privi un copil „de la cap la coadă” înseamnă, de asemenea, a realiza că el nu este proprietatea noastră, ci că îi aparține lui Dumnezeu, chiar înainte de a ne aparține nouă, cărora doar ne-a fost încredințat. Faptul că Robert nu este „al nostru”, ci în primul rând „al Lui”, că este într-adevăr un Dar, a fost destul de ușor de înțeles pentru noi, poate tocmai ca părinți adoptivi.
Iar conștientizarea Darului primit generează bucurie și recunoștință.

Din momentul în care l-am întâlnit pentru prima dată (avea puțin peste șapte ani, acum are unsprezece ani) am fost literalmente copleșiți de un tsunami de bucurie care încă nu se oprește.
De la sosirea lui Robert, au fost momente continue de emoție, uimire și recunoștință: a noastră, de recunoștință, față de Dumnezeu, pentru existența lui, pentru că ne-a fost dăruit (și, de asemenea, incredibil de bine păstrată în inima de către Domnul, în ciuda ororilor pe care le-a văzut și prin care a trecut în primii ani.). Dar și recunoștința sa, a lui Robert, pe care, de nenumărate ori, încă de la prima întâlnire, de când nu putea pronunța nici măcar un cuvânt în italiană, a făcut totuși un efort să o exprime. Mulțumea pentru orice, pentru tot ce era evident, chiar și pentru cele mai banale lucruri de zi cu zi: „mulțumesc, mamă, că mi-ai făcut duș!”; „mulțumesc că m-ai luat în brațe!”; „cum aș putea trăi vreodată fără o mamă și un tată?”. Iar apoi, când a început să scrie cu școala, niște mici areoplane de hârtie cu mesaje de iubire fără gramatică planau tot timpul deasupra capetelor noastre. Alteori, ne emoționa în timp ce arăta fericit și mândru cămăruța lui micuță vreunui mic prieten care venea în vizită: „Uite! Vezi cât de bogat sunt? Am propriul meu pat!”. Sau a fost rândul cămării cu câteva gustări pentru a arăta: „uite câte lucruri bune pot mânca!”. A emoționat pe toată lumea când, încă cu actele de adopție în derulare, a aprins o lumânare în biserică și, în limba lui, s-a rugat ca noi să rămânem mama și tatăl lui pentru totdeauna. Dar el o repetă în mii de feluri: „nu există nimic mai frumos decât să ai o mamă și un tată”. Apoi, de obicei, adaugă: „și bunica”, pentru că ea locuiește cu noi și este îndrăgostită de el mai mult decât noi.

Nu a trecut mult timp de când fiul nostru ne-a povestit că prima dată când a primit un sărut de la noi nu a înțeles ce făceam, pentru că, ne-a dezvăluit el: „Nu știam ce este un sărut. Nimeni nu-mi mai dăduse unul până atunci”. Evident, apoi, cu un astfel de copil este un continuum practic neîntrerupt de pupături și îmbrățișări, cu scuza că trebuie să le recuperăm și pe cele pe care nu le-am putut schimba în primii șapte ani!
Uimirea lui recunoscătoare în fața tuturor lucrurilor, și mai ales în fața noastră, a rupt vălul de evidență cu care suntem obișnuiți să privim realitatea și ne-a învățat să mulțumim, împreună cu el, nu numai pentru prezența lui, ci și pentru existența familiei noastre. Dezordonată, plină de defecte, plină de tensiuni și frământări, dar frumoasă, doar pentru că este.
Trebuie să ai, însă, un pic din ochii lui ca să-ți dai seama de asta!

Descarcă întreaga conferință aici.

Sursa: romefamily2022.com

Share:

Articole din aceiași secțiune ...

Identitatea și misiunea familiei creștine

Acum, cu toții provenim din familii (care uneori pot fi foarte rănite) și știm cât de dificil poate fi să trăim împreună uniți… cât este de dificil să-l iubim pe celălalt necondiționat… să avem grijă unul de celălalt (de la cel mai mic până la cel mai mare), să construim această comuniune între noi atunci când diferența celuilalt mă deranjează… și totuși, acesta este planul lui Dumnezeu pentru familii și calea spre sfințire a fiecăruia….

Citește mai mult »

Însoțirea familiilor în primii ani de căsătorie

Trebuie să recunoaștem că la început ne-am gândit: „dacă am făcut deja cursurile prematrimoniale, ce ne-ar mai putea aduce un astfel de acompaniament?” … dar ceea ce am descoperit este că aveam nevoie de multe, că ne doream mai mult de la căsnicia noastră și că singuri, foarte clar, nu puteam.
Aveam nevoie de acompaniament, voiam să ne trăim căsnicia nu numai bine, ci și pe deplin. Am înțeles astfel că suntem ca o plantă, în care a fost plantată o sămânță prețioasă, dar care are nevoie de îngrășăminte, nutrienți, apă și lumină pentru a crește, a se întări și a da rod….

Citește mai mult »

Papa Francisc, la Întâlnirea Mondială a Familiilor: Biserica s-a născut într-o familie

”Biserica este cu voi, mai mult, Biserica este în voi! Biserica s-a născut, de fapt, dintr-o familie, cea de la Nazaret, și este alcătuită în principal din familii”: a spus papa Francisc la omilia Sfintei Liturghii pentru a X-a Întâlnire Mondială Familiilor, celebrată în seara de sâmbătă, 25 iunie 2022, pe esplanada bazilicii vaticane. Au luat parte aproximativ 25.000 de credincioși de pe toate continentele.

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2025 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA