de Adriana Masotti

Aşa cum un grăunte de nisip într-o scoică se transformă într-o perlă, tot aşa suferinţa provocată de trădări, dezamăgire şi abandonuri poate să devină începutul unui drum nou, mai matur şi izvorul unei bucurii mai profunde. Lăsând Aula „Paul al VI-lea”, în Vatican, după ce am urmărit mărturiile oferite în al treilea Panel despre „Iubirea familială în încercare”, sentimentul prevalent este că da, pentru cupluri şi familii problemele de înfruntat sunt multe, dar promisiunea de iubire şi fidelitate schimbată în ziua căsătoriei între soţ şi soţie nu este o iluzie destinată să naufragieze. Însă este fundamental a crede în prezenţa lui Dumnezeu în familie, a lua de la el speranţă şi forţă şi a găsi după aceea un sprijin adecvat din partea altor cupluri, familii sau persoane competente.

Relatările celor patru cupluri care intervin la lucrările de după-amiază dau speranţă, pornind de la momente de criză. Primul vine din Spania, sunt Eduardo şi Monica Gonzalez Soriano şi vorbesc despre importanţa însoţirii în primii ani de căsătorie, unul din aspectele centrale ale acestui moment de reflecţie. Al doilea cuplu vine din statul Minas Gerais din Brazilia. Soţii Karina şi André Parreira, părinţi a 6 copii, afirmă: „Căsătoria este un proiect al lui Dumnezeu, tinde spre cer şi este un drum de sfinţire, dar nu este uşor. Dar ceea ce nu trebuie să pierdem din vedere niciodată este că însuşi Autorul iubirii vine ca să ne ajute să o trăim şi s-o facem posibilă!”. Descoperirea prezenţei Domnului printre noi, continuă ei, a dat „un sens drumului, care a continuat să fie angajant şi stimulant, dar a devenit posibil şi satisfăcător!”. Inspirându-se din lunga lor experienţă de însoţire a cuplurilor aflate în dificultate, soţii Parreira afirmă că „este necesar să se înţeleagă fragilităţile şi să se susţină cuplurile, mai ales la începutul vieţii matrimoniale, pentru că nu trăim într-o lume de fantezie. Trebuie să ducem familia în paradis fără a dezlipi picioarele de pământ”. Şi subliniază importanţa recurgerii la ajutorul furnizat de diferitele ştiinţe ca psihologia, dar fără a pierde din vedere vocaţia integrală a persoanei în căsătorie, vocaţia la sfinţenie care are deci nevoie de har. În sfârşit, recomandă să se găsească spaţiile necesare în cotidian pentru a creşte în raportul de cuplu dedicându-şi timp aşa cum trebuie dedicat timp copiilor, dând locul şi valoarea justă muncii.

Al treilea cuplu vine din Africa de Sud, sunt Stephen şi Sandra Conway, reprezentanţi ai „Retrouvaille”, un parcurs pentru căsătorii aflate în dificultate. Istoria lor este asemănătoare în prima parte cu aceea a atâtor cupluri: de la îndrăgostire trecerea repede la neînţelegerea celuilalt, la închidere, la trădare şi la nefericire. Dar după aceea, în contact cu „Retrouvaille”, iubirea lor retrăieşte şi regăsesc bucuria. Spun ei: iubirea înseamnă „a decide să ne încredem din nou, în pofida sentimentelor noastre”. Şi repetă: „Modul în care cuplurile pot trece de la faza nefericirii la cea a bucuriei înţelege decizia eroică de a iubi, de a se încrede din nou şi de a ierta”. Este centrală în istoria lor iertarea. Sandra citează o frază a lui Louis Smead: „A ierta înseamnă a elibera un prizonier, numai pentru a realiza că prizonierul sunt eu” şi adaugă: „iertarea nu va schimba trecutul, dar cu siguranţă va schimba viitorul”.

Încheie turul de mărturii Danielle Bourgeois, fondatoare a comunităţii de laici consacraţi „Solitude Myriam”, o doamnă frumoasă cu păr cenuşiu, şi reverendul Erick Kagy, vin din Québec, Canada, şi lucrează împreună. Tema intervenţiei lor este pastoraţia familiei. Începe părintele Erick spunând: „Despre iubirea aflată în dificultate sunt în măsură să vorbesc pentru că şi eu am fost căsătorit, am fost un divorţat, apoi soţia mea a murit. Rămas singur, într-un moment al vieţii mele am simţit chemarea Domnului şi acum sunt preot şi mă ocup de familii. Toate familiile visează ca iubirea lor să dureze pentru totdeauna – spune el -, dar visul devine adesea un coşmar. Cei care suferă sunt mai ales copiii pentru care este vital şi este un drept să-i vadă pe părinţi uniţi”. Cu privire la pregătirea pentru căsătorie există un mare gol în Biserică, afirmă el, adesea cuplurile ignoră ceea ce înseamnă sacramentul şi indisolubilitatea căsătoriei. Aşadar este important ca să se găsească persoane capabile să le ajute, cel care a trăit experienţa eşecului şi a despărţirii ar putea să fie un formator foarte bun.

După aceea cuvântul trece la Danielle: „Ce este această familie despre care vorbim? Dumnezeu a văzut mereu mizeria poporului său, pentru aceasta – spune ea – a chemat o femeie divorţată” şi relatează: „Aveam 30 de ani când a trebuit să îndur divorţul şi puţin după aceea mi s-a cerut să ofer mărturia mea în parohii. Ulterior câteva femei tinere m-au chemat pentru a împărtăşi suferinţa lor matrimonială. În 1981 am reunit aceste femei cu adevărat frânte. Întrebau cum să se vindece, dar numai Dumnezeu le putea vindeca şi am început să citim împreună Cuvântul. După aceea am întâlnit câţiva preoţi şi graţie sacramentelor le-am văzut reînflorind, trecând de la durere la bucurie, în măsură să-i ierte nu numai pe soţi, ci chiar şi pe noile lor partenere. Cu timpul – continuă Danielle – acest grup a crescut tot mai mult cu atâtea roade. În 1984 ne-a fost oferită o casă mare şi a început o viaţă de comunitate cu bărbaţi şi femei care au decis să-şi consacre viaţa însoţirii persoanelor şi cuplurilor aflate în dificultate care vin la noi pentru o nouă repornire. Uneori cuplurile cred că iubirea s-a terminat, în schimb este numai înceţoşată şi se poate regăsi. Pentru noi este o bucurie când un cuplu aflat în criză decide nu se mai despartă”. Conform Conciliului al II-lea din Vatican, căsătoria este o adevărată consacrare, mai afirmă ea, o adevărată vocaţie şi un dar şi încheie: cel care a trăit suferinţa despărţirii şi a divorţului, cu fidelitatea sa uneori eroică, poate deveni martor al măreţiei căsătoriei.

Au coordonat Panel-ul Cristina Elena Riccardi şi Paolo Pellini din Milano, angajaţi în asociaţie care se ocupă de încredinţarea familială „Ai.Bi. Amici dei Bambini” a cărei vicepreşedinte este Cristina Elena Riccardi. Împreună comentăm ceea ce am ascultat:

Cristina Elena Riccardi, iubirea familială în încercare: s-a vorbit despre trădare şi despre necesitatea de a cere şi de a da iertarea, dar şi despre dezamăgirea în cuplu, despre faptul de a nu se mai simţi iubiţi şi importanţi în ochii celuilalt. Sunt multe crizele pe care le poate întâlni o căsătorie…

Cred că, mai mult decât despre momentele de criză, s-a vorbit despre ocazii de drumuri noi, despre un nou început care este posibil pentru orice cuplu tocmai în lumina harului sacramentului şi ajutaţi de alte familii care într-un fel fac disponibil acest har. Am auzit istorii grele care probabil că dacă nu ar fi fost o deschidere şi o dorinţă de a primi acest dar, ar fi ajuns în mod inevitabil în despărţiri şi eventual într-un din acele multe despărţiri conflictuale unde mânia predomină asupra oricărui alt sentiment. Aşadar, mie îmi place să cred că aceste istorii nu sunt istorii de trudă, ci istorii de har, de bucurie, de renaştere pentru că familia, dacă este ajutată şi dacă se deschide la această dorinţă de viaţă nouă, poate reuşi întotdeauna.

Însă, s-a spus, este nevoie de o însoţire pentru aceste cupluri, precum şi de un sprijin psihologic, de unele tehnici şi cineva a spus că este încă prea puţin în acest sens în Biserică…

Da, uneori am senzaţia că ar trebui să fim mai umili şi să ne lăsăm ajutaţi mai mult de ştiinţele umane, pentru că noi avem un aliat foarte mare care este Dumnezeu, însă Dumnezeu se foloseşte şi de aceste instrumente. Aşadar, nu trebuie să avem prezumţia că Duhul Sfânt poate să facă El toate, este nevoie şi de o colaborare din partea noastră şi aceste instrumente, mai ales cele psihologice, sunt din punctul nostru de vedere fundamentale.

Ultima mărturie care a fost prezentată vorbea despre posibilitatea ca şi persoane care au experimentat falimentul matrimonial să poată ajuta alte cupluri: este vorba probabil de o viziune un pic nouă…

Cu siguranţă este o viziune nouă, dar care în unele situaţii, şi în unele dieceze italiene începe un parcurs al său, care constă în a-i invita pe cei despărţiţi să aducă mărturia lor, însă în lumina unui drum antecedent de pacificare şi de conştientizare faţă de ceea ce au trăit. Noi avem o experienţă frumoasă în dieceza de Milano, şi aceste persoane ne spun că adesea li se mulţumeşte de către cuplurile tinere care frecventează cursurile prematrimoniale deoarece înţeleg că vorbesc cu persoane care au experimentat truda şi care oricum au depăşit-o, din păcate nu întotdeauna cu reîmpăcarea, dar pe care le simt foarte apropiate.

În sinteză, ce mesaj s-a voit să se dea în acest moment de Congres?

După părerea mea este o mare speranţă pentru că, oricum, s-a respirat un pic parfumul lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu care intervine în istoria oamenilor şi care le permite şi să ierte. Iertarea cu greu, ba chiar aş spune niciodată, este numai lucrarea omului, este mereu Dumnezeu la mijloc, aşadar printr-un drum de credinţă am văzut că perechi foarte rănite pot să se ierte unul pe altul şi aş spune că acesta a fost mesajul cel mai frumos ieşit din acest Panel.

Putem încheia cu o aluzie la experienţa voastră personală? Cristina Elena, şi voi aţi trăit vreo dificultate?

Mulţumire fie cerului nu am trăit dificultăţi ca acelea pe care le-am auzit relatate, dar putem spune că un moment greu a fost atunci când, după ce am avut primul nostru copil, nu au mai venit alţii cu toate că noi doream asta. Însă, întocmai, dacă ne deschidem la har se întâmplă altceva şi noi am întâlnit lumea încredinţării familiale, aşa încât casa noastră s-a umplut cu alţi copii care erau oricum copiii noştri deşi nu s-au născut din noi şi aceasta a fost bucuria noastră şi modul nostru pentru a reîncepe cu o bucurie mai mare.

Paolo, vrei să adaugi ceva?

Pentru noi a fost şi un mod pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dat inclusiv copilul nostru cel născut din sânul mamei. Apoi a devenit centrală în viaţa noastră încredinţarea familială pentru că ne-am dedicat însoţirii şi formării cuplurilor pentru încredinţare şi suntem foarte mulţumiţi pentru că ne simţim realizaţi şi am avut norocul de a vedea plecând circa şaizeci de încredinţări, aşadar acesta a fost darul cel mai mare pe care Domnul ni l-a oferit după ce ne-am întâlnit între noi. Graţie activităţii asociaţiei noastre „Ai.Bi. Amici dei Bambini” ne-am simţit într-un fel părinţi şi ai acestor 60 de copii daţi în încredinţare, peste 100 în casele familie ale noastre, copii care altminteri n-ar fi avut o mamă şi un tată, rod al împărtăşirii şi al reţelei, pentru că şi acestea sunt cuvinte pe care le-am auzit în această zi, între familii în întreprinderea de parcursuri de primire.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro