Fapt din viaţă:

Am trăit mereu cu impresia că noi, bărbaţii, avem din natură darul de a conduce, de a fi superiori, nu doar peste diferitele situaţii ale vieţii, ci şi peste soţie şi copii. Credeam că aceştia din urmă îmi sunt încredinţaţi de Dumnezeu, nu spre a-i sluji, ci spre a-i stăpâni.

Nu o dată am venit turmentat acasă şi pentru că până acolo îmi etalam orgoliul, am poruncit să fiu purtat pe braţe până la pat, unde, bineînţeles, nici măcar nu realizam ce se întâmplă cu mine.

Faptul că cineva suferea văzându-mă astfel, nu mă interesa deloc, ba mai mult, îmi dădea senzaţia, mai mult ca oricând că sunt un adevărat „superior”. Ai mei trebuiau să fie mândri cu mine! Era o stare care alterna deseori cu o ploaie de injurii şi învinuiri la adresa soţiei, iar cu descurajări la cea a copiilor. Acum mă întreb: Oare cum au putut să mă suporte? Nu primeam nici o replică, nici nu mă acuza nimeni de starea în care mă aflam. Un lucru însă mă irita destul de mult. Când veneam într-o astfel de stare acasă, îmi auzeam soţia spunând copiilor: „Eu rămân în linia întâi, voi acoperiţi-mă din linia a doua cu rugăciunea. Astfel, victoria va fi a noastră!” Erau momente în care simţeam că pierd teren. O forţă parcă nevăzută mă îndemna să apelez la ceea ce mai rămânea treaz în mine şi anume, forţa muşchilor. Iar rugăciunile lor continuau, dacă nu în casă, afară, uneori în frig, alteori în întuneric, la vecini, la rude, la prieteni.

Totul s-a petrecut astfel până într-o zi când, soţia şi copiii m-au părăsit. Au luat cu ei cât putea să ducă fiecare şi am rămas singur. Închipuiţi-vă, am rămas singur! Ce oribil sună şi ce straniu este în realitate! Dar… oare de ce am rămas singur? Pentru că nu am înţeles bine ce înseamnă să fii bărbat, soţ şi tată? Poate! Cât de greu este să fii singur! Mai mult decât faptul că nu ştiam ce înseamnă să fii soţ şi tată adevărat, aşa cum o vrea Dumnezeu şi cum o presupune demnitatea umană, nu ştiam să fiu în slujba celor pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat.

Aici am greşit şi greşeala m-a costat enorm, m-a costat unitatea şi liniştea familiei. Cât de uşor se inversează şi se pierd valorile! De fapt, cu ce sunt eu mai presus de soţia şi copii mei? Suntem cu toţii oameni, numai că eu mă numesc bărbat, soţia mea se numeşte femeie, iar copii, şi ei, oameni, rămân totuşi copii şi sunt ai noştri, darul lui Dumnezeu făcut familiei.

Aşa am început să conştientizez ceea ce pierdusem şi să-mi doresc din nou să ajung la ceea ce a fost la început, la acea iubire sinceră care ne-a unit în căsătorie. De data aceasta eram convins că misiunea mea era aceea de a sluji ca soţ şi tată adevărat şi nu de a-mi impune forţa prin intermediul pumnului şi sub călăuzirea dezastruoasă a alcoolului. Schimbarea era la mine, dar poate că nu venise încă timpul să se realizeze, cine ştie! Poate că tocmai rugăciunea copiilor a fost aceea care, ca o ploaie, a adus roade în sufletul meu. Poate că ea a făcut să încolţească din nou sămânţa iubirii adevărate.

Acum, regret modul în care m-am comportat şi preţul pe care l-am plătit pentru a mă reabilita. Dacă fiecare bărbat, soţ şi tată şi-ar da seama ce înseamnă să fii autentic în această nobilă misiune, singurătatea nu ar mai fi medicamentul pentru vindecarea bolii care se numeşte „bărbăţie rău înţeleasă”.

Biserica ne învaţă:

„Dacă unul dintre soţi constituie un pericol grav de ordin fie spiritual, fie trupesc, pentru celălalt soţ sau pentru copii, sau face în alt mod ca viaţa în comun să fie prea dură, îi dă celuilalt soţ un motiv legitim de a se separa, cu permisiunea Ordinariului locului, iar dacă însăşi aşteptarea constituie un pericole, chiar din proprie iniţiativă.

În toate cazurile, încetând motivul de separare, trebuie restaurată convieţuirea conjugală, dacă autoritatea ecleziastică nu stabileşte altfel.

După ce s-a stabilit separarea soţilor, trebuie întotdeauna să se ia măsuri corespunzătoare privind întreţinerea necesară şi educarea copiilor.

Soţul nevinovat poate în chip lăudabil să-l admită din nou pe celălalt soţ la viaţa conjugală, iar în acest caz, să renunţe la dreptul de separare” (CDC – Can. 1153-1155).

Sfânta Scriptură confirmă:

„Mai bună este o bucată de pâine uscată mâncată în pace, decât o masă plină cu carne, mâncată cu duşmănie. Cel care comite păcatul ia aminte la cei care vorbesc lucruri nedrepte, mincinosul pleacă urechea la limba cea rea. Cearta îl înjoseşte mai mult pe omul înţelept decât o sută de lovituri pe cel nebun. Omul rău provoacă mereu certuri, de aceea va fi trimis un sol aprig împotriva lui. Mai degrabă să întâlneşti o ursoaică fără pui, decât un lipsit de minte în nebunia lui. Începutul unei cerţi este ca eliberarea unei ape dintr-un iaz. Înainte să te îneci, dă-te la o parte!

Cine iubeşte certurile iubeşte păcatul, cel care ridică glasul, certându-se, iubeşte pierzarea” (Prov 17,1.4.10-12.14.19).

Învăţătură:

Familia trebuie să fie prin excelenţă locul în care orice membru al ei trebuie să se simtă în siguranţă. Nu întâmplător, forţa bărbatului se completează cu gingăşia femeii, autoritatea tatălui, cu toleranţa mamei, iar în copil se întâlnesc reciproc.

Alcoolul, fumatul, infidelitatea, etc, pot conduce familia la dezbinare. Dar de ce începe unul dintre soţi să consume alcool? De ce începe să fumeze şi mai ales, de ce ajunge la infidelitate? Un răspuns exact este foarte greu de dat. Poate neajunsurile, poate unele vicii din tinereţe, poate este un obicei ereditar sau poate din dorinţa de a demonstra părţii celeilalte autoritate şi independenţă. De cele mai multe ori însă se ajunge la astfel de vicii din cauza lipsei de înţelegere prin dialog.

Bărbatul, ca şi femeia sunt doi oameni, oameni care au nevoie să fie înţeleşi, respectaţi şi iubiţi. Prin căsătorie viitorii soţi îţi promit unul altuia „ascultare şi respect până la moarte”. Neînţelegerile intervin în momentul în care unul dintre soţi nu se mai simte ascultat şi respectat, ceea ce duce la o înstrăinare a unuia de celălalt şi ca atare la însuşirea unor vicii, tocmai pentru a acoperi golul făcut prin această lipsă.

Când într-o familie, unul dintre soţi ajunge la un viciu, ambii soţi trebuie să se considere responsabili. Rugăciunea în comun este unul din cele mai importante remedii.

Întreabă-te:

– În exemplul de mai sus, cine a greşit şi cine a avut dreptate?

– De ce alcoolul a devenit pentru multe din familiile de astăzi principalul motiv de dezbinare?

– Cum se poate scăpa de viciul beţiei?

– De ce din cauza consumului de alcool se ajunge la scandal, la neînţelegeri în familie, la suferinţa copiilor şi uneori la separarea soţilor sau chiar la divorţ?

– Ce se face concret la nivelul comunităţii din care proveniţi pentru consumatorii de alcool?

– Încercaţi să individualizaţi care sunt problemele care îi determină pe unii dintre soţi să consume alcool?

– Consideraţi că lecţia rugăciunii, a separării şi a lăsării în singurătate, ca în exemplul de mai sus, sunt soluţii potrivite pentru un soţ care consumă alcool?

Rugăciune:

Isuse, tu ne-ai îndemnat să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne iubeşte Tatăl nostru ceresc. Trezeşte între soţi iubirea adevărată, bazată pe ascultare, respect şi iubire. Amin.

autor pr. Felician Tiba