Fapt din viaţă:

N-o să vă vină să credeţi, dar am visat că am rămas fără mamă, că Dumnezeu o luase la sine tocmai când aveam mai mare nevoie de ea.

Nu sunt chiar atât de mic încât să nu ştiu ce înseamnă ascultarea faţă de părinţi, însă nici prea mare nu sunt ca să mă descurc de unul singur în viaţă. Abia am zece ani şi nu ştiu de ce, dar, deja m-am săturat de grija exagerată a mamei. Mereu îmi spune ce am de făcut; să fiu cuminte la şcoală, să nu-mi uit rugăciunea de dimineaţă sau de seară, să nu mă bat cu alţi copii şi să-i respect pe toţi cei care sunt mai mari decât mine.

Toate acestea mi se repetă atât de des încât, de multe ori îmi zic că sunt suficient de mare şi ştiu ce am de făcut şi bineînţeles, din nou, o supăr pe mama.

Într-o noapte însă am avut un vis, un vis care m-a derutat. Se făcea că eram singur la părinţi. Mama adormise iar eu aşteptam în zadar să se trezească. La întoarcerea tatălui de la serviciu, i-am povestit cum mamei îi spusese cineva că mă auzise înjurând, ceea ce eu am negat. După aceasta, mamei i s-a făcut rău, s-a aşezat pe pat şi nu a vrut să se mai ridice. Tata nu a făcut altceva decât să constate că mama murise. Am văzut apoi multă lume îmbrăcată în negru. Cu toţii plângeau în timp ce eu aşteptam trezirea mamei.

După înmormântare nu mă preocupa absolut deloc educaţia pe care mi-o dăduse. Am devenit atât de insuportabil, încât, toţi cei din jur mă marginalizau şi mă arătau cu degetul. Relele au început să se ţină lanţ de mine. Mereu eram considerat singurul vinovat la ceea ce se întâmpla şi, cu toate acestea, continuam să cred că cei din jur au o problemă cu mine. Nu mai respectam pe nimeni, nici măcar pe tata. Consideram că întru-cât era toată ziua la serviciu, îmi pot permite orice.

Ajunsesem copilul nimănui; fără mamă, cu un tată care nu-şi găsea timp şi pentru mine şi cu o reputaţie din ce în ce mai proastă în ochii acelora care mă întâlneau.

Într-un târziu am început să-mi amintesc de sfaturile mamei. Doream nespus demult s-o ascult, aşa cum făceam când eram mic şi voiam s-o văd mândră de fiul ei. Ştiam că s-ar fi bucurat să ştie că ascult de sfaturile ei. În fond nu-mi ceruse mare lucru, decât; să fiu cuminte, să mă rog şi să fiu respectuos. Aspecte, cred eu, pe care nu-i atât de greu să le pui în practică.

Mama însă, murise din cauza mea. Ştiam acest lucru şi mă durea! S-a supărat poate când i s-a spus că am înjurat. Sigur că nu am vrut să-l supăr pe Dumnezeu, dar nu ştiu ce a fost cu mine în acel moment. Oricum, acum nu se mai putea face nimic. Ea era deja la Dumnezeu şi se ruga, cred, pentru mine, iar rugăciunea i-a fost ascultată.

La ora 7.00 m-a trezit cu un sărut pe frunte şi cine credeţi că era? Mama! Cea pe care eu o visasem moartă. M-a trezit şi mi-a spus: „Bună dimineaţa, dragul meu! Trezeşte-te, roagă-te, mănâncă şi apoi mergi la şcoală”.

Toate acestea au fost suficiente să cred că a fost doar un vis, mai ales problema morţii mamei mele. Gestul şi cuvintele mamei din acea dimineaţă mi-au fost ca o lecţie pentru viaţă.

Acum, ştiu ce am de făcut; o voi asculta mereu pe mama şi-l voi ruga pe Dumnezeu să o ţină cât mai mult în viaţă. Cât de mult te iubesc, mamă, în urma acestui vis! Dacă aş şti că chiar şi nu mai un cuvânt urât din partea mea te-ar supăra atât de tare, încât să nu te mai trezeşti, ca în vis, nu l-aş pronunţa niciodată.

Te iubesc, mamă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că eşti mama mea. Îţi promit că te voi asculta totdeauna. Da, mamă, de acum ştiu ce am de făcut.

Biserica ne învaţă:

„Paternitatea divină este izvorul paternităţii umane; pe ea se bazează cinstirea datorată părinţilor. Respectul copiilor, minori sau adulţi, faţă de tatăl sau mama lor se hrăneşte din afecţiunea naturală născută din legătura care îi uneşte. Acest respect le este cerut de porunca divină.

Respectul faţă de părinţi înseamnă recunoştinţă faţă de cei care, prin dăruirea vieţii, a iubirii şi a muncii lor, şi-au adus copii pe lume şi le-au îngăduit să crească în statură, în înţelepciune şi în har… Respectul filial se arată prin supunere şi ascultare adevărată.

Atâta timp cât copilul trăieşte în casa părinţilor săi, el trebuie să asculte orice cerere a părinţilor motivată de binele său sau al familiei” (CBC 2214-2217).

Sfânta Scriptură confirmă:

„Din toată inima cinsteşte pe tatăl tău şi nu uita niciodată durerile mamei tale. Adu-ţi aminte că ei ţi-au dat viaţă; ce le vei da tu în schimb pentru ce au făcut ei pentru tine?” (Sir 7,28-29,)

„Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu ignora îndemnul mamei tale. Poartă-le la inima ta, totdeauna leagă-le la gâtul tău. Ele te vor conduce când vei vrea să mergi, în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei trezi vor fi sfătuitorii tăi. Pentru că sfatul este sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile bune ne arată calea vieţii” (Prov 6,20-23).

Învăţătură:

Respectul faţă de părinţi este reglementat de porunca a IV-a a lui Dumnezeu: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău” (Ex 20,12).

La rândul său, Isus Cristos, deşi fiu al lui Dumnezeu, era suspus părinţilor lui; lui Iosif şi Mariei (cf. Lc 2,51). În activitatea sa publică, vorbeşte despre importanţa respectului datorat părinţilor (cf Mc 7,8-13), iar apostolul Paul, preluând învăţătura Vechiului Testament şi a lui Isus Cristos insistă asupra acestui aspect, mai ales când se referă la copii: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în Domnul, căci aşa este drept” (Ef 6,1), având grijă să amintească apoi că este singura poruncă căreia Dumnezeu îi anexează şi o răsplată pământească: „ca să-ţi fie bine şi să ai viaţă lungă pe pământ” (Ef 3,3).

Când vorbim de respect faţă de părinţi, acesta trebuie să iasă obligatoriu din sfera strictă a creştinismului, ba mai mult şi din sfera strictă a umanului. Până şi animalele îşi respectă părinţii, cu atât mai mult trebuie s-o facă omul, copilul, în cazul nostru.

Motivaţia respectului datorat părinţilor, pe lângă faptul că este şi de origine biblică, trebuie să provină din însăşi actul procreaţiei. Fără aportul lor, nu am fi existat. Iar dacă existăm, înainte de a fi cel mai mare dar din partea lui Dumnezeu, este meritul părinţilor noştri, pentru că, în libertatea lor ar fi putut să nu ne aducă la viaţă. Este cazul atâtor copii avortaţi care, fără vina lor, sunt ucişi înainte să intre în această viaţă.

Respectul faţă de părinţi trebuie să fie datoria principală a copilului.

Întreabă-te:

– Ce faci în mod concret pentru a-ţi arăta respectul faţă de părinţi!

– Ce părere aveţi faţă de copii care îşi tratează părinţii pe picior de egalitate, mai ales la capitolul formule de adresare?

– Din punct de vedere moral, până unde trebuie să meargă respectul faţă de părinţi?

– De ce, de cele mai multe ori, copiii simt lipsa părinţilor abia atunci când aceştia nu mai sunt în viaţă?

Rugăciune:

Doamne Isuse Cristoase, ascultător şi supus părinţilor tăi în casa de la Nazaret, dă-mi respect faţă de părinţii mei şi binecuvântează-i pentru tot ceea ce fac pentru mine. Amin.

autor pr. Felician Tiba