Despre primirea preotului la binecuvântarea caselor

Fapt din viaţă:

„Binecuvântează, Doamne, casa în care noi intrăm şi revarsă peste dânsa haruri multe, te rugăm”. Acestea sunt cuvintele pe care an de an le-am auzit din gura păstorilor noştri atunci când veneau cu binecuvântarea caselor. Am spus că le auzeam, dar nu de acolo de unde s-ar fi cuvenit să le aud, ci, poate o să râdeţi, dar aceasta e realitatea, le auzeam din podul casei. Da, nu am stat niciodată de când sunt căsătorit, până anul acesta, să primesc preotul cu binecuvântarea casei.

Îmi era frică, dar nu ştiu de ce. Prezenţa preotului în casă mă depăşea. Ideea că trebuie să-l aştept cu lumânarea aprinsă, să stăm în genunchi atunci când vine, mă îngrozea. Frica pe care o invocam atunci când era vorba de un astfel de eveniment s-a transformat puţin câte puţin în invidie. Nu puteam să suport ca altcineva să fie primit mai bine decât mine în casa mea. Era şi acesta un orgoliu al meu.

Iniţial, eram hotărât că nu vreau să văd picior de preot în casa mea, dar l-am acceptat de ochii vecinilor, în faţa cărora m-aş fi făcut de ruşine dacă nu-l primeam. Ei, oricum, nu ştiau că eu nu sunt prezent. Era casa mea şi nimeni nu avea voie să hotărască ce trebuia să fac. Insistenţele soţiei s-au transformat, de multe ori, în adevărate scandaluri. De acolo din pod, pentru că auzeam tot ce se discuta, mă mira modul în care soţia motiva lipsa mea, chiar dacă preotul spunea că nu am fost nici anul trecut şi nici măcar nu mă cunoaşte. De altfel, soţia ştia că după plecarea preotului va rămâne tot cu mine, de aceea nici nu avea curajul să spună adevărul. Cât de nesocotit am putut să fiu! De fapt, ce rău ar fi putut să-mi facă preotul?

Într-un an, îmi amintesc că, ascuns fiind, am dat peste nişte coşuri din pod şi s-a făcut un zgomot atât de mare, încât preotul a întrebat-o pe soţie ce se întâmplă. Dacă ar fi recunoscut, nu ştiu ce m-aş fi făcut, dar, fiind parcă în gând cu mine, a spus că e zăpada de pe casă care cade. Fireşte, i-am spus că s-a descurcat bine, ceea ce era şi adevărat.

Ultima dată când m-am ascuns, şi aceasta a fost acum doi ani, în timp ce preotul se ruga împreună cu cei din casă, mi-a venit o idee. Mi-am spus că la anul voi sta, ba mai mult, îl voi întâmpina eu cu lumânarea aprinsă, dar îi voi cere să-şi motiveze prezenţa în casa mea. Mă gândeam că aşa-zisa binecuvântare a casei nu va ţine. Voiam o motivaţie mai serioasă. Acum râd de ceea ce era în mintea mea, dar aceasta este realitatea.

A venit şi momentul pe care îl aşteptam. Eram hotărât ca de data aceasta din două cuvinte, să-l „desfiinţez”, dar nu a fost să fie aşa. Când mi-a călcat în curte şi împreună cu cei ce îl înconjurau au început să cânte: „Binecuvântează, Doamne, casa în care noi intrăm…”, m-a dezarmat. Ba, mai mult, după terminarea rugăciunii, la care, soţia şi copiii au răspuns impecabil, mi s-a adresat spunându-mi că îi face plăcere să mă cunoască, de mult doreşte să mă vadă şi mă felicita pentru primirea creştinească pe care i-o făcusem. Cât despre modul deschis şi vesel pe care îl avea când mi se adresa, ce să mai spun? M-a captivat!

Dacă până atunci îl vedeam ca pe un intrus în propria mea casă, ca pe un fel de funcţionar care vine să strângă impozitul, acum nu numai că îmi înţelegeam familia pentru primirea respectuoasă pe care i-o făcea, dar îmi reproşam atitudinea pe care am putut s-o am până atunci. Acel om a venit în numele lui Dumnezeu şi a făcut-o în fiecare an, iar eu, tot în fiecare an, mă ascundeam de binecuvântarea lui Dumnezeu pe care o primeam prin el, prin acel preot pe care eu l-am descoperit acum ca fiind atât de „simpatic”. La plecare mi-a spus că vrea să mă mai vadă, iar dacă voi fi perseverent mă va coopta în comitetul bisericesc. Nu ştiam ce înseamnă, dar mi-a plăcut propunerea, aşa că am acceptat-o. Astăzi sunt în comitetul bisericesc şi cânt şi eu: „Binecuvântează, Doamne, casa în care noi intrăm…”. Oare de ce m-am ascuns până acum?

Biserica ne învaţă:

“Urmând pe Cristos Răstignit prin renegarea egoismului nostru, printr-o convertire a minţii şi a inimii, toţi trebuie să ne opunem nedreptăţii generată de păcat, pătrunsă adânc în structurile lumii de azi şi care adesea frânează drumul familiei la realizarea misiunii şi a drepturilor ei fundamentale…

Se cere o convertire continuă, permanentă, care, deşi cere dezlipirea interioară de orice răuşi adeziunea integrală la bine, se actualizezază în realizări care ne conduc mereu mai departe… Pentru aceasta este necesară parcurgerea unei căi pedagogice de creştere, pentru ca fiecare creştin, familie sau popor, ba chiar şi întreaga civilizaţie, folosind deja ceea ce au primit din misterul lui Cristos, să fie conduse cu răbdare mai departe spre o cunoaştere tot mai bogată şi la o integrare mai deplină a acestui Mister al lui Crtistos în viaţa lor” (Familiaris consortio, 9).

Sfânta Scriptură confirmă:

“Fraţilor, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne complacem în noi înşine. Fiecare dintre noi să se facă plăcut aproapelui său în ceea ce este bine spre edificare, căci nici Cristos nu s-a complăcut în sine.

De aceea, primiţi-vă unii pe alţii după cum şi Cristos v-a primit pe voi spre gloria lui Dumnezeu. Iar Dumnezeul speranţei să vă umple de orice bucurie şi pace în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt” (Rom, 15,1-3.7.13).

Învăţătură:

Binecuvântarea caselor este în tradiţia creştină momentul oportun în care Cristos, prin persoana preotului duce binecuvântarea sa acolo unde omul petrece cea mai mare parte din timpul său, acasă. Aici este locul în care familia se sfinţeşte trăind în credinţă greutăţile şi bucuriile. Casa este “prima biserică” unde se învaţă credinţa. Aici, încă din leagăn, copilul are posibilitatea să audă de la părinţi primele rugăciuni. Tot de aici, copiii învaţă de la părinţi comportamentul creştinesc.

Binecuvântarea caselor este ocazia potrivită în care familia poate împărtăşi preotului şi prin el lui Dumnezeu, problemele cu care se confruntă. De aceea, primirea cu bucurie a preotului este într-adevăr moment de sărbătoare, cum bine se face în multe comunităţi creştine.

În astfel de momente familia este chemată să arate disponibilitate şi generozitate creştină. A deschide casa binecuvântării lui Dumnezeu echivalează cu a deschide sufletul harului său.

Întreabă-te:

-Ce înseamnă pentru dumneavoastră ca familie momentul propriu-zis al binecuvântării casei?

-Care este relaţia dumneavoastră cu preoţii din parohie?

-Ce înseamnă în viziune creştinească a fi generoşi şi disponibili?

-Dacă într-o zi, Cristos v-ar spune că vrea să intre în casa dumneavoastră, cum ar trebui să-l aşteptaţi?

-Cum poate urma o familie un drum de convertire continuă?

-Rugaţi un preot să vă povestească o întâmplare hazlie de la binecuvântarea caselor.

-Cum v-aţi simţi dacă aţi fi în locul preotului şi aţi şti că unul din membrii familiei pe care o vizitaţi nu vrea să vă întâlnească?

Rugăciune:

Binecuvântează Doamne toate casele noastre, binecuvântează familiile noastre şi fă ca în ele să domnească pacea, armonia, disponibilitatea şi generozitatea faţă de tine, atunci când ne vizitezi prin preoţii tăi, prin cei săraci şi nevoiaşi. Amin.

 

autor pr. Felician Tiba

Share:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email

Articole din aceiași secțiune ...

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2022 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA

Fotografii dăruite prin deosebita amabilitate a Dicasteriului pentru Laici, Familie și Viață.