Fapt din viaţă:
Sunt un om din categoria celor pe care societatea de astăzi îi numeşte cu termenul generic de „patron”. De ce îi numeşte astfel, nu ştiu, ştiu doar că este un nume greşit, mai ales dacă se dă unor oameni asemănători cu ceea ce am fost sau în parte, mai sunt eu.
Îmi amintesc şi acum cum mama mă învăţa deseori să mă rog patronului meu, pentru ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru mine. Abia mai târziu am înţeles că purtam un nume de sfânt şi că acela era patronul meu, prin mijlocirea căruia mă rugam şi mai cu fervoare lui Dumnezeu.
Treptat, am ajuns şi eu patron. Am deschis mai întâi un mic magazin, apoi un altul, apoi, pe rând, o fabrică de mobilă şi una de tricotaje. Afacerile îmi mergeau foarte bine. Deseori verificam personal buna funcţionare a ceea ce se numea „afacerea mea”. Constatam însă că odată cu profitul pe care îl aveam, începeam să fiu din ce în ce mai zgârcit. Banii mă schimbau, iar eu…
Între mine şi angajaţii mei s-a instalat o răceală evidentă, aşa încât, în scurt timp mi-am pierdut toată încrederea în ei. Răceala a început să pună stăpânire şi între mine şi cei din familia mea. Nu o dată, soţia mi-a reproşat că nu mai sunt omul pe care îl cunoscuse cu ceva timp în urmă: darnic, deschis şi plin de entuziasm. La rândul lor, copii au început să vadă în mine, nu un tată, ci un „patron”.
Afacerile au făcut din mine mai mult un robot decât un om. Singurul interes era acela de a face profit. Niciodată nu m-am întrebat pentru cine fac tot acest efort. Iluzia banului pusese deja stăpânire pe mine. Mă debarasasem de tot ceea ce era uman în mine, şi acesta doar din dorinţa de a-mi prospera afacerile. Voiam doar să am, nu să fiu. Uitasem sau nu doream să ştiu cea mai elementară lecţie: „Pentru a primi, trebuie mai întâi să oferi”. De împlinirea cuvintelor lui Isus: „Orice doriţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi-le şi voi lor” (Mt 7,38) şi „Daţi şi vi se va da!” (Lc 6,38) nici nu putea fi vorba. Eu voiam doar să primesc şi atât!
Angajaţii au început să mă părăsească. Era şi normal! Pe lângă salariul de mizerie pe care îl plăteam, un şomer câştiga mult mai bine. Cei din familie care până nu de mult îmi erau alături, m-au făcut să înţeleg că ajunsesem la ruină şi deşi îi cunoşteam foarte bine pe mulţi din jurul meu, am început să mă simt un străin.
Ce mă adusese într-o astfel de stare? Doar banul! Când puterea lui te orbeşte, nu mai este loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru familie şi nici măcar pentru tine însuţi.
Această stare nu putea să mai dureze mult. Trebuia să fac ceva, să încep să ofer ceva. Şi am început!
Am dat mai mult timp pentru mine şi pentru familia mea, descoperind astfel că şi cu Dumnezeu, care oferă bunăstarea, fusesem foarte zgârcit. Am dat din timpul meu şi angajaţilor mei, mai ales problemelor cu care se confruntau. Paradoxal, profitul a început să crească. În acelaşi timp a crescut şi încrederea în cei din jur. Nu-i mai consideram nişte falimentari, ci nişte veritabili constructori. Am mărit apoi şi retribuţia angajaţilor, iar lucrurile au început să meargă bine.
Acum ştiu ce înseamnă a fi „patron”, nu unul care adună, ci unul care împarte. Este exact imaginea patronului meu spiritual, prin mijlocirea căruia nu mă mai rugasem de mult lui Dumnezeu. Acesta este până la urmă secretul patronilor noştri spirituali; ei au ştiut înainte de toate să împartă şi aceasta i-a făcut bogaţi. De aceea, ei merită mai mult decât noi titlul nobil de „patron”. Omule, oricine ai fi tu, împarte mai întâi, apoi vei fi bogat.
Biserica ne învaţă:
„Raportul existent între familie şi viaţa economică are o semnificaţie importantă. Pe de o parte, de fapt, „eco-nomia” s-a născut din munca domestică: multă vreme casa a fost – şi continuă să fie în multe locuri – unitate de producţie şi centru de viaţă. Dinamismul vieţii economice, pe de altă parte, se dezvoltă prin iniţiativa persoanelor şi se realizează conform cercurilor concentrice în reţele tot mai vaste de producţie şi de schimb de bunuri şi servicii, care implică în măsură crescândă familiile. Prin urmare, familia trebuie considerată pe bună dreptate ca un agent esenţial al vieţii economice, ghidată nu de logica pieţei, ci de logica împărţirii reciproce a solidarităţii între generaţii.” (Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, 248).
Sfânta Scriptură confirmă:
”Cât despre iubirea frăţească, nu e nevoie să vă mai scriem, căci voi înşivă aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii. De fapt, o şi faceţi faţă de fraţii care sunt în întreaga Macedonie. Totuşi, că îndemnăm, fraţilor, să prisosiţi şi mai mult, căutând să trăiţi în linişte, să vă vedeţi de treburile voastre şi să munciţi cu propriile voastre mâini, după cum v-am poruncit, să vă comportaţi cu demnitate faţă de cei din afară…” (1Tes 4,9-12).
Învăţătură:
Bunurile materiale au rolul de a asigura traiul decent al oricărei persoane în general, iar dacă ne referim la o familie, al familiei în special.
Având în vedere că Dumnezeu a creat totul, inclusiv pe om, datorită providenţei sale, nu ar trimite pe cineva în lume fără a-i asigura strictul necesar pentru viaţă.
Se pare că astăzi, societatea tinde să pună bunurile materiale înaintea omului ca atare. Nu se mai încheie căsătorii pentru nu există încă o bază materială, nu se acceptă copii în familie pentru că, de asemenea, nu există condiţii materiale, nu se participă la Liturghia de duminică pentru că intervine oboseala din timpul săptămânii, ori din noaptea de sâmbătă spre duminică.
Astfel, viitoarea sau actuala familie, este privată de legalitate, de copii, de Dumnezeu, ajungându-se astfel la abuzuri: concubinaj, simplă convieţuire, contracepţie, diverse terapii care să îndepărteze oboseala şi stresul, înlocuirea liturghie de duminică cu sala de sport, cu Mall-urile, cu supermarket-urile, etc.
Este stilul de viaţă la care, constrânşi de împrejurări, apelează categoria socială de astăzi, numită „patroni”. Munca, uneori extenuantă, îi conduce pe mulţi la excese de furie, la relaţii tensionate în familie şi cu angajaţii şi uneori la depresii.
În toate acestea, soluţia fundamentală este cumpătarea. La rândul ei cumpătarea trebuie dublată de o iubire sinceră a familiei şi a celor care sprijină familia, a angajaţilor, în cazul patronilor şi nu în ultimul rând, a persoanei proprii. Abuzul conduce la faliment, în timp ce cumpătarea conduce la echilibru, la stabilitate familială, socială, sentimentală, etc.
Întreabă-te:
– Care este relaţia dumneavoastră cu munca?
– Trăiţi ca să munciţi sau munciţi ca să trăiţi?
– Munca, vă influenţează viaţa de familie?
– Ce părere aveţi despre familiile care în loc să caute soluţii la problemele lor, trăiesc în disensiuni, în diferite vicii şi ajung la concluzia separării sau a divorţului?
– Ce aţi dori mai mult de la „patronii” dumneavoastră?
– Care credeţi că sunt soluţiile cele mai potrivite pentru munca, uneori extenuantă, a zilelor noastre?
Rugăciune:
Doamne Isuse, tu ai lucrat alături de Iosif, tatăl-purtător de grijă şi de Maria, mama ta, în casa umilă de la Nazaret. Luminează-ne să muncim pentru a trăi, nu să trăim pentru a munci. Amin.
autor pr. Felician Tiba
