Fapt din viaţă:

Personal îmi amintesc că ultima dată când m-am rugat împreună cu părinţii, cu fraţii şi surorile, a fost cândva de mult, când peste localitatea noastră a venit o furtună puternică. N-o mai făcusem până atunci, însă bucăţile mari de gheaţă, l-au determinat pe tatăl meu să ne adune şi, împreună, să ne rugăm.

Acum, la rândul meu sunt tată şi până acum o săptămână, ca şi cei din familia din care proveneam, uitasem total de rugăciune. O mai vedeam uneori pe soţie cum se ruga, dar nu mă impresiona, ba chiar vedeam în gestul ei o pierdere de timp. Aceasta nu mă împiedica totuşi să-mi împodobesc casa cu icoane de-ale sfinţilor!

Pot să spun că aveam multe astfel de icoane, dar nu erau puse din credinţă, ci pur şi simplu pentru a ornamenta pereţii.

Copiii, unul mai mare, iar celălalt abia a început să vorbească, nu au avut în noi un exemplu. Pentru aceasta, cel puţin cel mare, s-a mulţumit cu ceea ce a învăţat la biserică, cu ocazia pregătirii pentru prima Sfântă Împărtăşanie. S-o fi rugând, dar nu l-am văzut!

Lipsa rugăciunii a însemnat pentru familia mea nu doar lipsa unor formule pe care să le recităm împreună înaintea unui Dumnezeu pe care oricum nu-l vedeam, dar a însemnat ceva mai mult, înaintam zi de zi spre înstrăinarea noastră unul de celălalt şi spre distrugerea familiei. Era timpul în care fiecare îşi impunea punctul de vedere şi susţinea că are dreptate.

Am început să ne certăm, iar micile discuţii dintre noi au luat amploare, au devenit scandaluri despre care, de multe ori, luau aminte şi vecinii.

Nu eram bucuros de situaţia în care ne aflam, dar nici nu făceam nimic pentru a o schimba. Copiii au început să sufere. Observând că între noi se încingeau spiritele, că intensitatea glasului creştea, iar injuriile luau locul vorbelor calme, se baricadau într-o cameră alăturată unde aveam o icoană foarte frumoasă pe care era pictată SfântaTreime. Acolo îi găseam deseori, uneori nespunând nimic, ci doar privind imaginea Sfintei Treimi.

În mintea lor de copii, mai ales a celui mic, îşi imaginau cum persoana din mijloc le împacă pe cele de pe margine. Credeau că asemenea nouă şi persoanele din icoană se certaseră, iar acolo avea loc împăcarea.

Într-o zi, când, ca de obicei, începusem din nou să ne certăm, fiul mai mic ne-a făcut o surpriză care avea să ne lase pe toţi fără grai. A intrat în camera în care ne aflam având în braţe icoana Sfintei Treimi. Pentru moment ne-am speriat! Mai întâi că era prea grea pentru vârsta sa, apoi pentru modul în care o desprinsese de perete şi o adusese până în camera în care ne aflam şi nu în cele din urmă pentru ideea năstruşnică.

Am uitat de neînţelegerea noastră şi instinctiv m-am îndreptat s-o iau spre a o duce la loc, dar, ce credeţi? Copilul nu voia să-i dea drumul. Arăta mereu spre persoana din mijloc spunând aşa cum putea: „Tata? Tata?”

În acel moment, mărturisesc că mi-a fost pentru prima dată ruşine faţă de soţia şi copiii mei.

Gestul copilului a însemnat pentru mine mult mai mult decât orice sfat dat de către părinţii unuia dintre noi, de preot sau de orice altă persoană care ar fi sesizat neînţelegerile noastre.

Am înţeles atunci că Dumnezeu s-a folosit de copilul nostru, mic şi slab în ochii lumii, spre a ne da de ruşine pe noi, cei mari şi „tari” în aceiaşi ochi.

De atunci, icoana Sfintei Treimi este cea în faţa căreia ne spunem rugăciunile. Ea face din noi o adevărată familie, face din noi una.

Biserica ne învaţă:

„Părinţii creştini, în forţa demnităţii şi misiunii lor, au rolul specific de a educa pe copii la rugăciune, de a-i introduce în descoperirea progresivă a tainei lui Dumnezeu şi în colocviul personal cu Dumnezeu…

Momentul fundamental şi de neînlocuit al educaţiei la rugăciune este exemplul concret, mărturia vie a faptelor părinţilor, pentru că, rugându-se împreună cu copiii, tatăl şi mama împlinesc rolul preoţesc propriu şi coboară în adâncul inimii copiilor, lăsând urme adânci pe care nu le vor şterge evenimentele vieţii viitoare” (Familiaris consortio, 60)

Sfânta Scriptură confirmă:

„Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, aşa cum se cuvine în Domnul. Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile şi nu fiţi aspri faţă de ele.

Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate, căci lucrul acesta este plăcut Domnului. Părinţi, nu-i împingeţi pe copiii voştri la disperare ca să nu se descurajeze…

Stăruiţi în rugăciune, veghind în ea cu mulţumire… Vorbirea voastră să fie totdeauna plăcută, cu un dram de sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia în parte” (Col 3,18-21; 4,2.6).

Învăţătură:

Rugăciunea este aceea care uneşte familia. Participarea la sacramente, dar şi rugăciunea specifică fiecărei familii, rugăciune concretizată în rugăciunea de seară, de dimineaţă, de la prânz, dinainte şi după masă, toate acestea au rolul de a aşeza familia în dinamica voită de Dumnezeu, adică comunitate de iubire, o comunitate adunată de prezenţa şi de iubirea sa continuă.

Făcută în mod sincer, rugăciunea din familie nu poate să ducă la dezbinare. Ea îi uneşte între ei pe toţi membrii familiei, fie pe părinţi între ei, fie pe părinţi alături de copii.

Lărgită, rugăciunea din familie poate fi concretizată şi în citirea zilnică a cuvântului lui Dumnezeu şi a altor cărţi sfinte. Însă, finalitatea fundamentală este comuniunea dintre membrii familiei, comuniune după modelul celei din Sfânta Treime, bazată pe iubire şi respect.

Fiind dialog tainic cu Dumnezeu, rugăciunea din familie poate conduce şi la dialogul dintre membrii ei. Astfel, cu ajutorul dialogului învăţat în faţa crucifixului, a icoanei Preasfintei Fecioare Maria sau a altui sfânt, familia învaţă că orice problemă are o rezolvare, fie ea şi supranaturală.

La rândul lor, copiii, în rugăciunea făcută alături de părinţi, vor învăţa ce înseamnă respectul şi iubirea pe care le-o datorează.

Întreabă-te:

– În ce măsură se mai roagă familiile noastre astăzi în comun?

– Cum poate contribui rugăciunea din familie la buna înţelegere dintre membrii ei?

– Povestiţi anumite „lecţii” pe care, ca părinţi, le-aţi primit de la copii în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu.

– Care este diferenţa dintre o familie care are greutăţi şi nu se roagă şi una care are greutăţi şi se roagă?

– Poate rugăciunea să suplinească efortul, indiferent de ce natură, al părinţilor, în familie?

– Comentaţi perplexitatea tatălui şi atitudinea ulterioară în faţa imaginii fiului cu icoana Sfintei Treimi în mâini din exemplul prezentat.

Rugăciune:

Isuse, împreună cu Maria şi Iosif, tu ai format familia sfântă, familia adunată în jurul prezenţei lui Dumnezeu-Tatăl. Învaţă-ne să ne rugăm în familiile noastre. Învaţă-ne să ne deschidem sufletul lui Dumnezeu şi între noi. Fă ca rugăciunea noastră să conducă la unitatea familie. Amin.

autor pr. Felician Tiba