Fapt din viaţă:
Probleme, probleme şi iar probleme. Are lumea atâtea probleme astăzi că o uşoară neînţelegere, de multe ori aproape că este inevitabilă. Dar problemele cele mai mari care sunt astăzi la modă, cred că sunt cele pe care le ridică „pământul”. Spun aceasta deoarece eu însumi am avut nefericirea să mă confrunt cu o astfel de problemă.
Cât despre bucata de teren pe care o revendicam, era una relativ mică, dar pentru că am considerat că mi se cuvine, am dorit să intru în posesia ei, indiferent de mijloacele folosite.
Era vorba de o moştenire pe care părinţii ne-o lăsaseră prin testament. Pentru că nu aveam copii, ceilalţi fraţi au considerat că e mai bine să împartă între ei şi partea care mi se cuvenea, ceea ce mi s-a părut a fi o nedreptate enormă, mai ales că nu mi se ceruse acordul. Între timp fraţii au trecut la fapte concrete; au pregătit terenul, l-au semănat, l-au îngrijit, iar la timpul cuvenit au cules roadele. Soţul meu, şofer fiind, o mare parte din timp o petrecea în cursele pe care le făcea. De aceea problema bucăţii de teren, care, pe mine mă frământa atât de mult, pe el nu-l mişca mai deloc. Ba mai mult, deseori îmi reproşa că ţineam să am pământul doar de dragul de a-l avea, pentru că oricum nu-l puteam munci, şi apoi noi ne descurcam suficient de bine din cât câştiga el ca şofer. Doream acea bucată de pământ fără să ştiu de ce, numai să nu fie a fraţilor mei.
Aşa am ajuns de am intrat în conflict cu ei. Încercam să nu ratez nici o ocazie de a le reproşa gestul făcut. Mă foloseam în discuţiile mele cu ei de toate posibilităţile pe care le oferă dicţionarul mai puţin convenţional al străzii. Şi pentru că nici aşa nu mi s-a făcut dreptate, am hotărât să o caut la tribunal. Am înaintat toate actele necesare şi aşteptam liniştiţi momentul în care aveam să fim chemaţi pentru proces. Era fixat undeva după sărbătoarea Paştelui. Atât Biserica Catolică cât şi cea Ortodoxă, în acel an sărbătoreau Paştele împreună. Aşa că toată lumea se afla la un moment dat în Săptămâna Sfântă. În Joia Mare, la maşina soţului a intervenit o defecţiune, fiind nevoit să stea mai multe ore cu ea la service. Din întâmplare, sau că a vrut Dumnezeu să-mi dea un exemplu concret de iertare, mă aflam şi eu cu el în momentul în care directorul unităţii, ortodox fiind, a trecut pe la fiecare muncitor în parte cerându-i iertare pentru eventualele neplăceri făcute de-a lungul timpului. Poate este greu de crezut, dar directorul a cerut iertare tuturor muncitorilor motivându-le că urma să se spovedească de Paşti şi n-ar fi vrut să se ştie certat sau supărat pe vreo unul din muncitori, îndemnându-i ca, la rândul lor să facă la fel.
Pentru mine, acesta a fost momentul în care mi s-au „deschis” ochii. Eu, chiar că eram în conflict cu fraţii mei. Nu era o probabilitate, aşa cum credea directorul că este în relaţia sa cu muncitorii. La mine era ceva sigur şi adevărat. Eram în duşmănie cu toţi fraţii mei şi aceasta pentru o bucată mică de pământ, pe care, vorba multora, oricum nu o luam cu mine după moarte.
Acel director m-a impresionat. Gestul său mi-a dat mult de gândit. Şi pentru mine urma să fie sărbătoarea Paştelui, dar nu mă puteam spovedi pentru că eram în duşmănie cu fraţii. Trebuia să iau exemplul directorului. Cât despre Isus Cristos, care în Vinerea Mare avea să-mi amintească de cel mai mare gest de iertare, nici nu-mi trecea prin minte. Atunci, la service, am învăţat practic ce înseamnă iertarea şi am găsit şi curajul necesar pentru a o cere. Nu trebuia decât să-i înţeleg pe fraţii mei. Doar atât! Am renunţat la orgoliul meu şi am sărbătorit acel Paşte cu multă bucurie şi mai ales cu mulţumirea că mă împăcasem, chiar dacă m-a costat! Şi apoi, oricum nu puteam lucra acea bucată de pământ!
Biserica ne învaţă:
“…Aşa va face şi Tatăl meu cu voi dacă fiecare nu-i iartă din inimă fratelui său”. Într-adevăr, acolo se leagă şi se dezleagă totul: “în adâncul inimii”. Nu stă în puterea noastră să nu mai simţim şi să uităm ofensa; dar inima care se oferă Duhului Sfânt transformă rana în compătimire şi purifică memoria transformând ofensa în mijlocire.
Rugăciunea creştină ajunge până la iertarea duşmanilor. Ea îl transfigurează pe ucenic, configurându-l Învăţătorului. Iertarea este o culme a rugăciunii creştine; darul rugăciunii nu putea fi primit decât într-o inimă aflată în armonie cu compătimirea divină. Iertarea dă mărturie şi că, în lumea noastră, iubirea e mai tare decât păcatul” (Catehismul Bisericii Catolice, 2843-2844).
Sfânta Scriptură confirmă:
“Aţi auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba, mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar, dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două mii. Celui care îţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui care vrea să ia de la tine cu împrumut” (Mt 5,38-42).
Învăţătură:
Uneori, între oameni, conflictele sunt inevitabile. Multe sunt şi cauzele care conduc la conflict. Însă, pe cât este de adevărat că pot apărea conflicte, la fel de adevărat este şi faptul că ele pot fi evitate sau măcar micşorate ca şi intensitate. Aceasta se poate realiza numai prin credinţă. Iertarea este rodul iubirii şi al credinţei.
Pentru o persoană care crede, pentru un creştin, modelul iertării este Dumnezeu. Isus Cristos, mai ales în predica de pe munte (cf. Mt 5), ca teorie şi pe Calvar, ca şi concretizare a teoriei, ne dă cel mai profund exemplu de iertare a celui care a greşit.
De multe ori motivele care provoacă o neînţelegere sunt banale, alteori sunt foarte serioase, de fiecare dată însă se poate ajunge la reconciliere prin dialog, prin ascultarea celuilalt, prin acceptarea “părerii” lui şi mai ales prin experimentarea poruncii iubirii.
Conflictul din experienţa de viaţă de mai sus avea la bază o neînţelegere din cauza unei bucăţi de pământ, motiv foarte des întâlnit printre oamenii de astăzi. Realismul lui însă, nu justifica atitudinea la care se ajunsese. E adevărat şi faptul că omul are dreptul la proprietate, dar dacă ţinem cont că acea bucată de pământ nu putea fi administrată, că familia în cauză avea suficiente mijloace de întreţinere, înseamnă că, singur, orgoliul, a fost cel care a declanşat totul.
E suficient însă să apreciem că Dumnezeu se foloseşte de diferitele împrejurări ale vieţii pentru a demonstra inutilitatea concepţiilor noastre. Un rău aparent, defecţiunea maşinii soţului, a condus la un bine concret, împăcarea cu fratele, după modelul directorului de service.
Întreabă-te:
– Cum aţi rezolva un conflict de genul celui din exemplul de mai sus?
– Cum comentaţi sintagma: “Te iert, dar nu te uit!”
– Având în vedere experienţa ultimilor ani din România, legată de punerea în posesie în ceea ce priveşte pământul, multele procese de la tribunal, duşmăniile dintre apropiaţi, poate chiar şi crime sau diverse mutilări, faceţi o scurtă reflexie pe marginea acestui subiect.
– În ce măsură mai este astăzi credibilă şi valabilă invitaţia lui Isus de a întoarce şi obrazul celălalt sau de a oferi şi mantia celui care vrea să ia tunica?
Rugăciune
Doamne, Isuse Cristoase, prin întruparea şi naşterea ta între oameni, ai făcut din noi fraţii tăi. Fă ca acolo unde sunt neînţelegeri să domnească pacea, unde este ură, să domnească dreptatea şi iubirea, iar acolo unde există conflicte între fraţi, ajută-i să înţeleagă că au aceeaşi părinţi. Amin.
autor pr. Felician Tiba