Fapt din viaţă:

Îmi plac familiile fericite. Este o plăcere să vezi cum iradiază bucuria pe feţele membrilor unor astfel de familii. Şi eu mi-am dorit de multe ori să fac parte dintr-o astfel de familie, dar se pare că soarta m-a privat de un atare privilegiu.

De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva am greşit cu ceva înaintea lui Dumnezeu, că am avut parte de o astfel de încercare. Sunt sigură că Dumnezeu a dorit ceva de la mine, a vrut să mă înveţe ceva. M-a învăţat să iert! Dar când mi-am dat seama?!

Despre ce este vorba? Din cauza unor neînţelegeri apărute pe fondul unor lipsuri economice deosebite, tatăl meu a plecat într-o zi la serviciu. Era zilier! Seara, contrar obiceiului, nu a mai revenit acasă. Plecase departe, într-o călătorie pe care şi-o pregătise cu multă minuţiozitate, fără ca noi, cei din familie, să bănuim ceva.

Împreună cu mama, alertasem tot ceea ce era posibil de alertat. În zadar, însă! O lună mai târziu, poştaşul ne-a adus o scrisoare cu totul deosebită. Era pentru prima dată când primeam o scrisoare din străinătate, tocmai din Irlanda. Am deschis-o cu emoţie şi oarecum cu frică şi nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că este chiar scrisul tatălui meu.

Ne scria să-l iertăm pentru modalitatea în care ne părăsise. Nedumerirea noastră a crescut şi mai mult când, printre altele, am citit: „Nu voi mai putea reveni în ţară. Viaţa mea alături de voi s-a încheiat. Se încheiase de mult! Cea cu care am venit eu aici vă înlocuieşte foarte bine. Iertaţi-mă, v-o spun încă o data!”

Aceasta a fost „bomba” care a declanşat ceea ce avea să urmeze. Într-un exces de furie şi văzând că tata nu vrea să mai poarte răspunderea familiei, mama mi-a dat de înţeles că pot pleca şi face ceea ce vreau, pentru că, spunea ea: „Nu am cu ce să te întreţin. Caută-ţi singură un rost în viaţă!” Şi am început să caut!

Mai întâi trebuia să mă împac cu mine însămi, să mă împac cu ideea că sunt un copil nedorit, marginalizat chiar de proprii părinţi. Nu-mi rămăsese decât credinţa în Dumnezeu pe care o primisem la Botez şi o conştientizasem cât de cât la prima Sfântă Împărtăşanie. Ştiam ce înseamnă iertarea, dar, în aceste condiţii, îmi era greu s-o practic. Prea uşor mi s-a schimbat viaţa!

Consideram că era nedrept ceea ce se întâmplase cu mine, de aceea am început să-i cer cont lui Dumnezeu, el însă întârzia să-mi răspundă. În schimb a venit un răspuns din partea mamei. Îmi spunea că primise un altfel de plic din Irlanda, în care citise cu groază că tatăl meu murise într-un tragic accident. Acum, la rândul ei, simţindu-se singură, dorea să revin acasă.

Când ne-am reîntâlnit, ne-am îmbrăţişat şi am plâns aşa cum nu o făcusem niciodată până atunci. Am plâns pentru soarta tatălui meu, dar şi pentru gestul nesăbuit al mamei de a mă trimite de acasă.

Pe tata îl iertasem. Ştiam că mă iubea şi că o dată ar fi venit acasă, chiar dacă, acolo, departe, unde era, îşi construise o altă viaţă, cu o altă persoană decât mama mea.

Aşteptam cu multă nerăbdare clipa în care să fim din nou împreună. Şi am fost: un tată pe care îl iertasem şi îl înţelesesem, o mamă pe care o iertasem şi o îmbrăţişasem şi pe care nu voiam s-o mai părăsesc niciodată şi un Dumnezeu care îmi dăduse forţa necesară să-i iert pe amândoi.

Biserica ne învaţă:

„Educaţia la credinţă din partea părinţilor trebuie să înceapă încă de la cea mai fragedă vârstă a copiilor. Ea se realizează deja când membrii familiei se ajută să crească în credinţă prin mărturia unei vieţi creştine trăite în armonie cu Evanghelia…

La rândul lor, copiii vor contribui la creşterea în sfinţenie a părinţilor lor. Cu toţii şi fiecare îşi vor acorda cu generozitate şi fără oboseală iertarea reciprocă cerută de jigniri, certuri, nedreptăţi şi infidelităţi. Afecţiunea reciprocă o sugerează. Iubirea lui Cristos o cere” (CBC 2226-2227).

Sfânta Scriptură confirmă:

„Fiilor, ascultaţi-mă pe mine, tatăl şi purtaţi-vă astfel ca să vă mântuiţi, căci Domnul a înălţat pe tatăl peste fii şi a întărit judecata mamei peste copii. Cel care îl cinsteşte pe tatăl lui se va curăţa de păcat. Şi ca cel care strânge comori, aşa este cel care o cinsteşte pe mama sa. Cel care îl cinsteşte pe tatăl său se va bucura de copiii săi şi în ziua rugăciunii sale va fi ascultat. Cel care îl laudă pe tatăl său va avea viaţă lungă şi cel care se teme de Domnul, o cinsteşte pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji pe cei care l-au născut. Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântarea de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casa fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelii… Chiar dacă îi va scădea mintea, fii îndurător cu tatăl tău şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere, pentru că milostivirea arătată tatălui tău nu va fi uitată şi, în ciuda păcatelor tale, va fi binecuvântată casa ta. În ziua necazului tău, Domnul îşi va aduce aminte de tine şi, ca gheaţa când este senin, se vor topi păcatele tale…” (Sir 3,1-9.13-15)

Învăţătură:

O zicală spune că „a greşi este omenesc”. Se poate întâmpla ca şi părinţii să greşească faţă de proprii copii. Când aceste greşeli sunt foarte mari şi uneori surprinzătoare, ele pot avea în sufletul copiilor efecte greu de imaginat şi mai ales, greu de vindecat.

Ar fi ideal dacă părinţii ar fi coerenţi, în ceea ce priveşte educaţia copiilor, adică să facă ei mai întâi ceea ce îi învaţă pe copii. Pedagogic vorbind, simplele cuvinte neînsoţite de propriul exemplu, au de cele mai multe ori efecte inverse în copil, decât cele dorite.

Atunci când părinţii greşesc în mod vizibil faţă de copii, cu umilinţă şi responsabilitate, ei trebuie să recunoască acest lucru, pentru ca şi copiii, odată ajunşi părinţi, în cazuri similare, să ştie să ceară iertare. La rândul lor, copiii să fie îngăduitori cu greşelile părinţilor.

A fugi de responsabilitatea creşterii şi educării copiilor, uneori sunt greşeli nescuzabile. Rămâne ca, în credinţă, fiecare copil, odată ajuns matur, să înţeleagă împrejurările, starea şi de ce nu, credinţa părinţilor care au greşit faţă de ei şi să-i ierte, conştienţi fiind că, indiferent de greşelile lor, părinţii sunt cei care ne-au introdus în această lume şi prin aceasta ne-au orientat spre veşnicie.

Întreabă-te:

– Sunt condiţiile materiale un motiv suficient pentru ca un părinte sau ambii părinţi să-şi abandoneze familia?

– Care este părere dumneavoastră legat de mamele care îşi abandonează copiii în maternitate? Dar faţă de unul dintre părinţi care, prin divorţ, refuză să asigure bunul trai al copiilor, abandonându-i şi lăsându-i doar în grija unuia dintre ei?

– A fost justificată plecarea tatălui din exemplul de mai sus?

– Comentaţi pe scurt modalitatea în care a ales să soluţioneze problema neajunsurilor din familie.

– Ce aţi recomanda în mod special unui copil abandonat de proprii părinţi?

– Cum procedaţi în familie când unul dintre dumneavoastră ca părinte a greşit faţă de copii?

Rugăciune:

Doamne, fii tu sprijinul copiilor abandonaţi. Dă putere părinţilor pentru ca prin muncă şi exemplu să-şi educe copiii după voinţa ta. Luminează-i pe cei care greşesc să înţeleagă că orice greşeală poate fi iertată. Amin.

autor pr. Felician Tiba