Fapt din viaţă:

Cine nu a visat măcar o dată în viaţă să aibă o casă? De fapt, este un drept legitim, nu este un moft sau un lux. Casa este o necesitate, mai ales pentru o familie. Aceasta a fost şi dorinţa mea: să ajung să-mi întemeiez o familie şi să am o casă proprie. Aşa a început ceea ce îmi place să numesc „ceasul lui Dumnezeu”.

Îmi făcusem planuri măreţe. M-am hotărât să merg în străinătate să adun banii necesari unui asemenea vis. Am obţinut o viză de turist şi am reuşit să rămân acolo, unde, după părerea mea şi exemplul altora, se câştiga bine şi în câţiva ani aş fi reuşit să construiesc ceea ce plănuisem. Cât despre perioada de început, ce să spun? A fost deosebit de greu. Nu cunoşteam limba, nu cunoşteam pe nimeni, ba mai mult, aveam impresia că toţi din jur mă privesc cu dispreţ, ghicind parcă de unde sunt şi cu ce gânduri am venit. Am reuşit să găsesc un loc de muncă pe o perioadă nelimitată, dar eram plătit cu bani puţini. Cu ceea ce primeam nu reuşeam să acopăr nici măcar cheltuielile de întreţinere.

A venit însă şi ziua mult aşteptată când cineva mi-a oferit un loc stabil de muncă şi în acelaşi timp o retribuţie onorabilă. Aşa am început să trimit părinţilor banii necesari cu care să-mi realizez visul: să am o casă a mea. Mai mult, am trimis şi proiectul şi i-am rugat să-l respecte întocmai. Era o vilă imensă cu foarte multe camere, care, lună de lună, era completată cu cele necesare.

Pentru că aveam deja o prietenă, în acest timp m-am şi căsătorit. Acum eram doi şi până să locuim definitiv în casa şi în ţara noastră am considerat că e bine să mai lucrăm şi să mai adunăm bani.

Familia însă a început să crească. Fără să ne fi aşteptat, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi gemeni, apoi cu o fetiţă, iar nu cu mult înainte de întoarcere în ţară, cu alte două fetiţe. Imediat le-am spus părinţilor că trebuie să amenajeze camerele vilei în aşa fel încât fiecărui copil să-i revină o cameră dotată cu tot ceea ce tehnica de astăzi poate oferi vârstei lor. Continuam să cred că mă aflu în ţara tuturor posibilităţilor, de aceea, consideram că nu e numaidecât o risipă dacă dotam fiecare din camerele copiilor cu televizor, combină muzicală, poate şi un computer cu diferite jocuri şi de ce nu şi cu alte aparate, care, credeam eu, îi vor ajuta în viaţă.

Dar a venit o zi pe care nu o voi putea uita toată viaţa. Fiind confundat cu un răufăcător, am fost arestat şi închis pentru o perioadă nelimitată, timp în care se pregătea procesul. Soţia şi copiii au fost expulzaţi şi aşteptau cu disperare sentinţa. Dovedindu-mi nevinovăţia, am fost achitat şi la rândul meu expulzat.

Acolo în închisoare am avut ocazia să întâlnesc un preot care, din experienţa acumulată, mi-a spus că mulţi din infractorii aflaţi în închisoare sunt oameni care provin din familii care, mai ales în copilărie, i-au marginalizat, creându-le toate condiţiile. Mi-a vorbit de unii care au acţionat făcând rău, exact cum au văzut în filmele de la televizor. Alţii au fost împinşi de părinţi să facă rău, pentru că nu le-au dat posibilitatea de a-şi exprima părerile. Încet, încet mi-am dat seama că ceea ce doream eu copiilor mei nu era bine.

Cât de straniu a lucrat Dumnezeu ca să evite o posibilă latură negativă a familiei mele. A fost nevoie să gust ruşinea închisorii ca să-mi dau seama cât rău aş fi putut face copiilor, uitând că nu televizorul sau camera proprie avea să ne unească, ci noi, noi ca persoane. Bine că nu am apucat să dotez camerele cu ceea ce intenţionasem. Consider că împreună cu soţia trebuie să stăm cât mai mult la dispoziţia copiilor şi să nu-i lăsăm să ducă lipsă de prietenia şi încrederea noastră.

Văd astăzi multe vile, multe case mari cu multe camere şi mă gândesc deja câtă răceală s-ar putea să fie în acele familii şi câtă neglijenţă în educarea copiilor. Doar suntem creaţi să fim împreună, iar noi ne separăm prin ziduri. Dorim să avem copii buni, dar îi educăm cu mijloacele tehnice şi-i ţinem la distanţă prin ziduri. Regret că am comandat o casă atât de mare, dar mă bucur că printr-o încercare ca aceea prin care am trecut, am dobândit înţelepciune, unitate pentru familie şi o bună educaţie copiilor. Tot răul spre bine!

Biserica ne învaţă:

“Familia creştină este chemată să ia parte vie şi responsabilă la misiunea Bisericii în mod propriu şi original, punându-se în serviciul Bisericii şi al societăţii, întrucât este o comunitate intimă de viaţă şi de iubire.

Dacă familia creştină este comunitate, ale cărei legături sunt reînoite de Cristos prin credinţă şi sacramente, participarea la misiunea Bisericii trebuie să se realizeze în mod creator, adică soţii, în calitate de pereche, părinţii şi copiii, întrucât formează gruparea chemată familie, trebuie să trăiască slujirea lor în folosul Bisericii şi al lumii. Ei trebuie să fie «o singură inimă şi un singur suflet» în credinţă, prin spiritul apostolic care îi animă şi prin colaborarea care îi obligă la operele de slujire a comunităţii ecleziale şi civile” (Familiaris consortio, 50).

Sfânta Scriptură confirmă:

“Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune. Şi toţi erau cuprinşi de teamă: multe minuni şi semne se înfăptuiau prin apostoli. Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele lor şi primeau hrana cu bucurie şi cu inima curată. Îl lăudau pe Dumnezeu şi aveau trecere în faţa întregului popor. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască” (Fap 2,42-47).

Învăţătură:

Familia este prin excelenţă comuniune de persoane. Numai astfel îşi justifică şi numele şi vocaţia. În cadrul ei se nasc copiii, vlăstarele Bisericii şi ale societăţii, în ea sunt educaţi la viaţa umană, religioasă şi socială. A se debarasa de această nobilă misiune, soţii ar deroga finalitatea căsătoriei şi a vieţii de familie de la idealul fixat de Creator.

Bunăstarea nu trebuie să conducă la izolarea membrilor familiei. Numai unită, familia va face faţă provocărilor actuale ale omenirii. Tehnica, pe lângă rolul ei benefic, nefolosită bine, poate conduce la izolare, iar izolarea conduce fără îndoială la anomalii în ceea ce priveşte comportamentul copiilor.

Doar împreună familia se poate numi familie şi doar împreună familia primeşte binecuvântarea de la Dumnezeu, acea binecuvântare promisă în virtutea încheierii sacramentului Căsătoriei.

În rugăciunea în comun, în cadrul meselor luate împreună, în timpul liber petrecut împreună, în încercările experimentate împreună şi în tot ceea ce favorizează comuniunea, familia îşi trăieşte vocaţia de familie, de loc în care, atât soţii, cât şi copiii, se simt în siguranţă.

Întreabă-te:

– Ce fac în mod concret pentru unitatea familiei mele?

– Care este poziţia dumneavoastră ca soţi faţă de mijloacele tehnice pe care le folosesc copiii?

– Cum consideraţi “lecţia” pe care a primit-o tatăl în exemplul de mai sus şi concluziile la care a ajuns?

– Ce legătură este între mesajul pe care ni-l transmite Biserica, legat de comuniunea care trebuie să fie în familii şi mesajul transmis de Sfânta Scriptură în acest sens?

– Cum “se exprimă” copiii dumneavoastră în familie?

Rugăciune:

Isuse, modelul oricărui copil, fă ca toţi copiii să fie lăsaţi să se exprime în cadrul familiilor din care fac parte. Inspiră-i pe părinţi să nu creeze ziduri între ei şi copii. Fă ca tehnica şi zidurile să nu-i înlocuiască pe părinţi în misiunea lor de educaţie a copiilor. Amin.

autor pr. Felician Tiba