Despre binele pe care îl poate face familia

Fapt din viaţă:

Nu poţi cere de la semenul tău imposibilul, aşa cum cred că nici Dumnezeu nu cere de la noi imposibilul.

În ceea ce mă priveşte îmi pot permite să încerc totdeauna partea de sus a posibilului, chiar dacă pentru mulţi rămâne în continuare imposibil. Când iubeşti cu adevărat, totul este posibil.

La această concluzie am ajuns nu cu mulţi ani în urmă, când, deşi mai aveam doi copii, două fetiţe superbe, am luat sub îngrijire maternală, cu posibilitatea de a o adopta, pe încă una. Era o fetiţă de numai opt luni pe care mama o părăsise în spital. Deşi cu o greutate foarte mică, mult mai puţin decât greutatea normală pentru acea vârstă, micuţa era încă într-o stare destul de bună. Brunetă, cu ochii mari şi cu privirea limpede, m-a cucerit! M-am gândit că unei fetiţe brunete îi va sta destul de bine pe lângă cele două blonde ale mele.

Am făcut documentaţia necesară şi a venit momentul să o iau acasă pentru a o introduce aşa cum îmi doream, în familia mea. Ai mei o aşteptau cu nerăbdare, dar şi cu o oarecare suspiciune. „Cine este mama adevărată? De ce o fi părăsit-o? Dacă a părăsit-o pentru vreo boală incurabilă? Dacă venea s-o ia înapoi?” Acestea erau câteva preocupări care explicau cumva suspiciunea lor, întrebări la care aveam să renunţăm în zilele care au urmat.

Cât priveşte sănătatea, medicii ne-au asigurat că totul este în ordine. Greutatea mică se datora lipsei laptelui matern. Între timp aflasem că adevărata mama avea în jur de 24 de ani şi că o cheamă Ionela. Părăsise spitalul şi o data cu el şi pe frumoasa fetiţă la trei zile după naştere.

Între timp, micuţa a început să se simtă bine în familia noastră. Cu toţii o iubeam şi uneori ne certam pentru că fiecare dorea s-o ţină câte puţin în braţe.

Într-una din zile am fost sfătuiţi să-i facem un test HIV şi… consternare generală, fetiţa era infectată cu acest virus. Bineînţeles că prima reacţie a celor din familie dar şi a prietenilor, a fost aceea de a o abandona. Dar cum aş fi putut s-o fac? Ar fi fost astfel abandonată pentru a a doua oară şi cred că definitiv. Cine s-ar mai fi încumetat să o înfieze astfel? Şi apoi, nu puteam să acţionez în acest mod. Ne legasem prea mult de ea pentru a o abandona. Inima mea de mamă îmi spunea altceva. O grijă inexplicabilă m-a făcut să o iubesc şi mai mult. Ca atare mă hotărâsem că indiferent ce ceea ce spun cei din jur, fie şi cei din familie, o voi păstra şi o voi iubi ca şi pe propriile mele fetiţe.

Singura soluţie era aceea de a privi altfel acest virus nemilos şi de a continua să o păstrez. Am ajuns la concluzia că nu fetiţa este vinovată de boala ei, ci eu aş fi fost vinovată dacă aş fi abandonat-o. M-am documentat mult asupra bolii şi am învăţat cum să ne protejăm, lăsând să se înţeleagă în acelaşi timp că este parte din familia noastră şi că o iubim. Ştiam că nu ne puteam molipsi atât de uşor dacă eram atenţi faţă de ea.

Acum, văzând-o cum creşte sub ochii mei, o iubesc atât de mult… o iubesc şi de aceea nu o pot abandona. Nu pot şi gata!

Biserica ne învaţă:

„Caracterul social al familiilor, singure sau asociate, se exprimă şi prin manifestările de solidaritate şi de împărtăşire reciprocă, nu numai între familiile ca atare, ci şi prin diferite forme de participare la viaţa socială şi politică. Este vorba de consecinţa realităţii familiale, bazată pe iubire: născându-se din iubire şi crescând în iubire, solidaritatea aparţine familiei ca un element constitutiv şi structural.

Această solidaritate se poate manifesta în slujirea şi apropierea de cei care trăiesc în sărăcie şi nevoi, de orfani, de persoane cu handicap, de bolnavi, de bătrâni, de oamenii care luptă, care se află în dubiu, în singurătate sau sunt părăsiţi; este o solidaritate care se deschide spre primire, îngrijire sau adopţie; care este capabilă să aducă orice situaţie nefericită în atenţia instituţiilor, pentru ca acestea să intervină conform scopurilor specifice (Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, 246).

Sfânta Scriptură confirmă:

„Fiule, să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană şi ochii celor nevoiaşi nu-i face să aştepte. Sufletul flămând să nu-l întristezi şi să nu-ţi baţi joc de om când e în lipsuri. Inima necăjită nu o tulbura şi nu întârzia în a oferi celui ce duce lipsă. Rugămintea celui necăjit nu o ignora şi nu-ţi întoarce faţa ta de la cel sărac… Fii celor orfani ca un tată şi ca un sprijin pentru mama lor. Şi vei fi ca un fiu al Celui Preaînalt şi el te va iubi mai mult decât mama ta… Să nu fie mâna ta întinsă la luat şi strânsă la dat” (Sir 4,1-4.10-11.33).

Învăţătură:

De multe ori, condiţiile sociale precare, educaţia sau teama, în cazul multor tinere căsătorite sau necăsătorite, dar care au născut un copil, le determină să-şi abandoneze copiii în maternităţi, containere, parcuri, etc.

Fericita Tereza de Calcuta, datorită apostolatului său în favoarea copiilor abandonaţi şi bolnavi, poate fi considerată pe drept apostolul copiilor nedoriţi. Nu o dată a cules astfel de copii din containere, i-a adăpostit în centrele sale sociale, iar mai presus de aceasta, le-a oferit iubire.

La drept vorbind nici un motiv, indiferent de natura lui, nu justifică gestul unei mame de a-şi abandona copilul. Cu toate acestea, realitatea, de multe ori este cutremurătoare.

În acest sens, nu numai Biserica, dar şi alte instituţii sociale, vin în ajutorul unor astfel de mame, dorind să le susţină în creşterea copiilor lor, pentru că nimeni şi nimic nu le poate înlocui în viaţa copiilor lor.

În acelaşi timp, acolo unde situaţia o cere, familiile creştine, cele care nu pot avea copii sau cele care doresc să contribuie în felul lor la binele copiilor abandonaţi, sunt invitate de Biserică să ofere cu generozitate un cămin pentru astfel de copii, mai ales că ei nu au nici o vină pentru situaţia în care se află. Iar dacă aceşti copii, pe lângă faptul că sunt abandonaţi mai poartă şi povara vreo unei boli, caritatea celor care îi îngrijesc se transformă de multe ori în eroism.

Nimic însă nu se poate face fără iubire. Ori, unui astfel de copil, faţă de care, mama sau tata nu şi-a manifestat niciodată iubirea, îi trebuie oferit, înainte de orice, multă iubire, ceea ce îl va face să crească armonios, chiar dacă nu se află în familia originală.

Întreabă-te:

– Ce faceţi în mod concret pentru copiii abandonaţi, indiferent de locul în care se află?

– Ce părere aveţi despre copiii străzii, de cei puşi de părinţi să cerşească şi să fure?

– Cum aţi fi reacţionat dacă aţi fi fost în locul mamei din exemplu, la descoperirea virusului HIV pe care îl purta fetiţa înfiată?

– Citiţi împreună un capitol din viaţa Fericitei Tereza de Calcuta legat de grija sa faţă de copiii abandonaţi.

– Care este legătura dintre un copil abandonat şi Isus Cristos, răstignit pe cruce?

– Ce înseamnă în mod concret să iubeşti un copil? Dar un copil abandonat? Dar un copil abandonat şi bolnav?

– În urma acestei cateheze, mergeţi împreună cu cei din familie şi vizitaţi un orfelinat sau o familie ai cărei copii sunt orfani. Faceţi-le o bucurie!

Rugăciune:

Doamne Isus, în înaltul crucii, singur şi abandonat de către toţi cei care te aclamaseră ca rege, tu ai mântuit lumea. Fii sprijin pentru copiii orfani şi dă-le şansa unei familii în care să se simtă iubiţi şi preţuiţi, indiferent de capacităţile lor. Amin.

 

autor pr. Felician Tiba

Share:

Articole din aceiași secțiune ...

Cum să fii bucuros

Chris a împărtășit viziunea sa despre bucuria profundă, nu doar despre o bună dispoziție trecătoare. Poate credeți că suntem pe cale să ne scufundăm într-un iaz adânc de contemplare profundă. Nu. Totul este foarte simplu. Bucuria este vitală pentru inima umană. Pur și simplu nu știm că căutarea bucuriei este combustibilul vieții noastre.
Imediat, Chris ne dă soluția. Isus și-a început slujba publică cu cuvântul „pocăiți-vă”. Cuvântul grecesc pentru pocăință este metanoia: a-ți schimba gândirea.

Citește mai mult »

Tapiseria căsătoriei: timp și dăruire

Și la sfârșitul zilelor, la bătrânețe, din nou singuri ca atunci când am început, singuri dar fericiți și plini de nădejde, sprijinindu-ne pe Dumnezeu ca în prima zi: pentru că ne-am ocupat de acele mici detalii care au împletit tapiseria căsniciei noastre. Cu lumini și umbre; pentru că cu perseverență am fost credincioși în fiecare clipă; pentru că, deși uneori nu am simțit nimic, am continuat să ne iubim cu deplină libertate, pentru că ne-am dorit; pentru că, în ciuda durerilor, vom continua împreună până când unul dintre cei doi va merge în rai cu numele celuilalt pe frunte.

Citește mai mult »

Unde s-a dus adventul?

Alergătura după cumpărături, spălarea draperiilor și trasul nervos al brațelor copiilor pentru a îi motiva să se grăbească sunt făcute în secret de toată lumea. Apoi trebuie să facem o nouă coroană de Advent. De trei ori mai mare decât anul trecut….

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2024 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA