Itinerariu pentru un parcurs normal în vederea căsătoriei

Iubirea nu este un rău! Iubirea este o virtute, este cea mai mare virtute. Cine o are, are totul!

Toţi oamenii sunt chemaţi la iubire. Nu trebuie să ne fie frică să iubim.

Dumnezeu l-a creat pe om din iubire pentru iubire. A pus în om “chipul şi asemănarea sa” (Cfr. Gen 1, 26) şi l-a trimis în lume cu o singură misiune; să iubească. Şi pentru ca omul să înţeleagă şi mai bine vocaţia sa la iubire, Dumnezeu l-a creat sub cele două forme: bărbat şi femeie. A pus în fiecare o atracţie reciprocă astfel încât bărbatul să fie atras de către femeie, iar femeia de către bărbat.

Înainte de căderea în păcat, omul o priveşte pe femeie, nu în „carnea” sa, ci în „esenţa” sa: «os din oasele mele şi carne din carnea mea». Deşi aparent nu se văd, ceea ce „admiră” primul om la prima femeie, nu este „carnea”, atât de „folosită şi privită” astăzi, ci „oasele”, adică esenţa. Privirea curată a lui Adam îl determină pe acesta să vadă dincolo de aparenţă. Cine iubeşte cu adevărat, priveşte dincolo de aparenţă, priveşte la esenţa lucrurilor şi a persoanelor. Iubeşte persoana, nu pentru „carnea” ei, ci pentru ceea ce este ea în esenţa ei, adică o făptură minunată (Cfr. Ps 8), creată după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, sinteza creaţiei (Gen 1, 26). Iubirea autentică nu se opreşte la „carne”, ci merge la esenţă. Iubesc o persoană, nu pentru ceea ce poate să-mi dea, ci pentru ceea ce este.

După căderea în păcat, omul se ascunde de Dumnezeu: «Am auzit glasul tău în grădină şi mi-a fost frică, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns» (Gen 3, 10). Era pentru prima dată când omul nu mai privea la „esenţă”, ca înainte de căderea în păcat, ci la „carne”, la goliciune, şi se ascunde. Gol era şi înainte de căderea în păcat, dar nu s-a ascuns şi nu-i era frică! Frica este consecinţa păcatului. De atunci, pentru a păcătui, omul se ascunde…

Iubirea autentică „nu se ascunde”! Adevărata iubire scoate persoana în evidenţă, o preţuieşte, o apreciază, o iartă, nu o foloseşte, nu o ascunde, nu o alungă. Adevărata iubire îmbrăţişează persoana în tot adevărul ei.

Când două persoane; bărbat şi femeie, se iubesc, oprindu-se la „carne”, fără a ajunge la „esenţă”, adică, fără a o privi şi accepta în esenţa ei, între ele nu există o iubire adevărată, ci doar o „folosire” reciprocă adevărată. Vorbim în acest caz de convieţuirea de dinainte de căsătorie, de convieţuirea fără sacramentul căsătoriei, de viol, de homosexualitate, de violenţa din familii, de infidelitate şi de tot ceea ce provoacă „frică” într-o iubire.

Ca atare, Dumnezeu a sădit în noi „gena” iubirii adevărate. L-a creat pe om ca bărbat şi femeie, l-a chemat să trăiască în viaţa de familie, întemeiată pe sacramentul căsătoriei, încheiat în Biserică şi în faţa societăţii. Adevărata iubire nu poate fi împotriva lui Dumnezeu şi a omului, pentru că adevărata iubire este Dumnezeu. Iubirea presupune curaj, curajul de a spune persoanei iubite: „Imi doresc să merg alături de tine întreaga viaţă! Nu vreau să te folosesc, ci să te iubesc şi să construiesc alături de tine o familie, familia noastră”.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „DA” iubirii adevărate.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „NU” folosirii persoanei.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „DA” demnităţii tale.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „DA” sacramentului căsătoriei.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „DA” familiei.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „DA” frumuseţii actului conjugal.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „NU” actului sexual şi mijloacelor ilicite.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „DA” persoanei de lângă tine.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „DA” societăţii.

A spune „NU” convieţuirii prematrimoniale, înseamnă a spune „DA” lui Dumnezeu.

autor pr. Felician Tiba