Introducere
Dacă altă dată se murea pentru a-l apăra pe Dumnezeu, dacă Biserica a fost nevoită să se strângă în concilii sau sinoade, să fixeze dogme, să apere adevăruri incontestabile cu privire la Dumnezeu, Biserică, natură, etc, astăzi, cel puţin aşa se pare, trebuie să-l apărăm pe om. Dumnezeu, precum se vede, nu mai e o problemă, problema este omul!
Omul nu mai ştie cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă, care este scopul vieţii sale, pentru ce a fost creat, de ce trăieşte într-un trup, de ce are un suflet, de ce este bărbat sau femeie.
În acest context, mai apare o întrebare: Familia, ce este familia? Familia este întâlnirea, uneori fericită, alteori dramatică a unui bărbat şi a unei femei, din iubirea cărora se nasc copii, se construieşte o casă, se plantează un pom, se sapă o fântână, într-un cuvânt, e cea care continuă să trăiască prin iubirea pe care o trăieşte în ea însăşi şi în afara ei.
În ceea ce îi priveşte pe cei doi, pe el şi pe ea, totul a început într-o zi, în mod inexplicabil, în urma unei întâniri sau a unei simple priviri. Persoane care până mai ieri nici nu se cunoşteau, deodată descoperă că pot pune totul în comun. Ba, mai mult, se pare că erau creaţi unul pentru celălalt şi lipsea doar acea scânteie care să declanşeze ceea ce mai apoi vor numi „noi”, în loc de „eu” sau „tu”.
Familia, o problemă?
Industrializarea excesivă, faptul că femeia a fost nevoită să meargă la rândul ei să muncească, faptul că imediat după naştere copilul este dus la creşă şi apoi la grădiniţă şi că el nu rămâne permanent cu părinţii măcar în primii şapte ani din viaţă, constituie obstacole în a avea o familie autentică.
Încredinţarea copiilor imediat după naştere unei creşe, coincide astăzi din ce în ce mai mult cu încredinţarea părinţilor în vârstă, din partea copiilor, azilelor de bătrâni. Părinţii nu mai au timp să-şi îngrijească copiii, iar copiii răspund la fel părinţilor lor.
Se pare că nimeni nu mai are timp pentru nimeni. În familii, soţii nu mai au timp unul pentru celălalt şi împreună pentru copii, din cauza orelor târzii la care se întorc de la serviciu, ca şi din cauza oboselii şi a stresului generat de acesta. Uneori se văd în treacăt, îşi întâlnesc copiii în treacăt, iar viaţa le trece, la fel, în treacăt.
Prioritatea nu mai sunt ei înşişi, ci cum să supravieţuieşti într-o „junglă” de facturi, de asigurări, de servicii, de noutăţi pe care ţi le pretind copiii, tehnica, lumea. În acest context aproape totul se bazează pe folosirea celeilalte persoane doar pentru momente scurte de plăcere. Persoanele nu se mai consideră dar, ci obiecte şi de multe ori se folosesc ca atare.
Pe de altă parte, societatea tinde să impună modele noi de relaţii. Se vorbeşte, aşa cum ştim, din ce în ce mai des de teoria gender, schimbarea de pe documente a numelui „Tată” şi „Mamă” şi înlocuirea lor cu „Părinte 1” şi „Părinte 2”. Se vorbeşte de excluderea sexului feminin sau masculin şi înlocuirea lor cu un pătrăţel gol în care fiecare, când va considera, să treacă ceea ce se simte.
Organizaţia mondială pentru sănătate a scos deja de câţiva ani homosexualitatea şi lesbianismul din nomenclatorul bolilor genetice, devenind pe zi ce trece drepturi de sine stătătoare.
Însăşi instituţia căsătoriei este ameninţată. Este mai indicat să nu fii căsătorit pentru că aşa poţi presta mai multe ore de muncă la serviciu, poţi rămâne peste program şi mai ales, poţi răspunde prezent, ori de câte ori ţi se cere aceasta. Familia de astăzi, mai mult decât cea de ieri, este nevoită să facă faţă cu mai mult curaj provocărilor care o ameninţă din toate părţile.
Din acest punct de vedere, am fi tentaţi să spunem că astăzi familia este o problemă, dar nu familia este o problemă, ci familia are probleme.
Concret, ce putem face noi pentru familie?
Problemele familiei
Formarea pentru viaţa de familie începe chiar în familie, mai exact din copilărie. Copilul care a fost educat să fie un bun copil, va fi un logodnic bun, după cum va fi apoi un soţ şi un tată bun.
Încă de mic, copilul trebuie educat având mereu conştiinţa că nu este rezultatul întâmplării şi nici al dorinţei exprese exagerate a părinţilor lui, ci este darul lui Dumnezeu pentru părinţi. Dumnezeu a privit la iubirea părinţilor lui şi văzându-i cum se iubesc, le-a oferit acest „dar”, care se cheamă copilul. El trebuie să crească mereu în acest respect faţă de părinţi şi faţă de Creator.
În acest sens, părinţii de astăzi comit o gravă şi repetată eroare; oferă totul copiilor lor, fără a pretinde nimic în schimb, motivând că: „Noi am suferit când eram ca ei, măcar ei să nu mai sufere”. A le procura totul, fără a pretinde nimic în schimb, echivalează cu eşecul educaţiei copilului.
Un copil care creşte în respectul faţă de părinţi şi faţă de ceea ce are în jur, va fi tânărul şi apoi adultul care va şti să-şi respecte părinţii, prietenii şi apoi partenerul sau partenera de viaţă în cadrul sacramentului căsătoriei. În schimb, un copil care nu a fost crescut şi educat în spiritul respectului, va face până şi din partenerul sau partenera de viaţă un simplu obiect, pe care îl va folosi după bunul plac, iar când nu va mai fi util, se va debarasa de el aşa cum s-a debarasat de jucării, de jocuri, de telefonul mobil, de computer, etc.
Tinerii, la rândul lor au nevoie de sprijinul nostru. Este vârsta prieteniilor, a diferitelor experienţe, iar noi ca oameni adulţi putem ajunge uşor la inima lor, pentru a le sta alături.
Va trebui să insistăm din nou pe respectul faţă de ceea ce este în jur, pe demnitatea persoanei şi mai ales pe demnitatea unui prieten sau a unei prietene. Responsabilitatea care trebuie să caracterizeze această vârstă este fără îndoială incredientul de bază în relaţiile care se încheagă în această perioadă.
Este o etapă a vieţii în care tinerii sunt deschişi şi chiar curioşi să abordeze subiecte delicate, precum prietenia, îndrăgostirea, sexualitatea, căsătoria, viaţa de familie, etc. În lipsa unei persoane prietene şi autorizate care să le vorbeasă despre sexualitate, adolescenţii şi apoi tinerii, se vor orienta în primul rând spre ei înşişi, spre mass-media, internet, filme, etc. În acest caz, în loc să se informeze corect spre a fi formaţi corect, se vor bloca în ceea ce văd şi care îi va atrage mult mai mult decât ceea ce li se poate propune spre formare. Va trebui să încercăm să ne apropiem de ei, de ce nu, cu multă umilinţă şi chiar cu multă iubire şi răbdare, făcându-i prieteni şi nu simple persoane care, oricum depind de noi ca adulţi.
O familie în drum spre bucurie
Trebuie să spunem că, adevărata familie este cea care, după decantarea a tot ceea ce a fost „broderie”, romantism, visare cu ochii deschişi, înfruntă viaţa de zi cu zi, aşa cum se prezintă ea.
A spune „te iubesc”, înseamnă a spune „îţi vreau binele”, indiferent sub ce formă se prezintă acesta.
Obişnuiţi astfel încă de la pregătirea pe care o facem pentru căsătorie, viitoarea familie sau familia nou înfiinţată va şti că iubirea nu se termină în momentele dificile, ci abia atunci este mai mare nevoie de ea, pentru că în fiecare moment al vieţii va fi nevoie şi de un gest concret de iubire. Înţeleasă astfel, nu ne va frică nici nouă ca adulţi să „vrem binele tuturor”.
Respectul este piatra de căpătâi a familiei. Fără respect nu se pot construi relaţii inter-umane. Soţii vor trebuie să-şi amintescă mereu că şi-au promis unul altuia respect. A se respecta în cadrul familie, înseamnă a ţine cont de tot ceea ce înseamnă persoana celuilalt, mergând până acolo încât dacă este nevoie să se corecteze ceva, să se facă fără a se ofensa persoana.
Iertarea este parte esenţială din viaţa de familie. Ea ne face să stăm cu demnitate în picioare. Aşa cum sunt pregătiţi să o ceară, trebuie să o şi acorde. Va trebui să se pornească de la premiza că omul este slab, că poate greşi şi că are nevoie să fie iertat. A nu acorda iertarea sau a nu o cere, în cadrul familiei, echivalează cu o condamnare sigură la eşec.
Nu mai puţin importantă este deschiderea faţă de viaţă, nu numai faţă de viaţa fizică, ci şi faţă de viaţa de credinţă.
Amintesc pe scurt şi alte calităţi necesare familiei: bucuria, optimismul, curajul, rugăciunea, afectivitatea, recunoştinţa, a lua masa împreună, capacitatea de a se minuna unul de celălalt, momentele de interioritate, de ce nu, lectura unei cărţi împreună, citirea unui fragment din Sfânta Scriptură, privitul la televizor împreună, etc.
Concluzie
„Familia” nu este doar cea creştină, ci toate, din toate timpurile, din toate religiile şi culturile. Însă specific familiei creştine este sacramentul căsătoriei, sacrament la baza căruia se află Isus Cristos, binecuvântarea lui Dumnezeu, „da-ul” liber al celor doi, al bărbatului şi al femeii, ca şi dorinţa lor sinceră de a se iubi pe tot parcursul vieţii.
Nu putem nega că familia de astăzi are multe şi diverse probleme, probleme care îşi află originea, fie în limitele umane ale persoanelor care o compun, fie în influenţa societăţii în care trăieşte.
Cu toate acestea, tocmai pentru că sunt probleme, ea are nevoie de ajutorul nostru, al celor chemaţi să o susţinem, pentru a încuraja, pentru a lumina, folosindu-ne de pârghiile pe care demnitatea noastră de oameni ni le pune la dispoziţie. Iar noi ca preoţi o susţinem şi mai mult, pentru că statutul ne permite acest lucru.
Nu trebuie să ne fie frică de familie! Suntem chemaţi să o sprijinim, să fim o societate de taţi şi mame care să aibă grijă, să avem grijă unii de alţii, să facem să fie voie bună în jurul nostru, aşa încât generaţiile noi să iubească viaţa, să iubească şi să preţuiască familia şi pe Autorul ei. Suntem chemaţi să învăţăm familia să se dăruiască fără rezerve, fără teamă, fără prejudecăţi, cu entuziasm şi cu pasiune, să facem din familie o pasiune, „pasiunea bucuriei”, neuitând că de fapt şi în fond, pentru asta a fost dorită, să fie o „şcoală a bucuriei”, exact aşa cum ne îndeamnă papa Francisc în ultimul său document „Amoris laetitia”.
Cine preţuieşte familia, îşi recunoaşte trecutul; cine susţine familia, îşi respectă prezentul; cine încurajează familia, crede în viitor!
Mulţumesc!
autor pr. Isidor Dâscă