Introducere
În perioada în care am fost formator la Institutul Teologic „Sf. Iosif” din Iaşi, din experienţa cu seminariştii, am învăţat că adevărata „faţă” a unui seminarist nu era nicidecum cea pe care o întâlneam pe holurile seminarului, în sala de curs sau în capelă, ci, paradoxal, adevăratul seminarist, cu adevărata sa „faţă”, se revela atunci când răspundea aproape violent la un fault comis pe terenul de fotbal, când reacţiona nervos la o notă mică sau la o decizie a superiorilor.Din cele constatate, adevărata „faţă” a seminaristului era mai degrabă cea pe care nu o arăta, decât cea pe care o prelucra într-o clipă şi în aceeaşi clipă îi şi dispărea.
Din această experienţă am învăţat că adevărata persoană nu este cea pe care o întâlnim şi care se prezintă înaintea noastră ca fiind X sau Y. Persoana este mai degrabă ca un iceberg; mai mult nu se vede, decât se vede. Ceea ce exteriorizează o persoană spre a se face cunoscută este foarte puţin în comparaţie cu ceea ce rămâne necunoscut. Şi dacă persoana este astfel, familia, care este compusă din persoane, din mai multe persoane, cu atât mai greu se va lăsa abordată şi acompaniată în drumul său, fie şi de către preot.
Dincolo de seminaristul care mă saluta respectuos pe holul seminarului sau se prezenta impecabil la ora de formare umană, ori era pătruns în toată profunzimea de prezenţa lui Dumnezeu în capelă, dincolo de toate acestea, acel seminarist purta cu sine o istorie, o istorie şi o chemare care se îmbinau, uneori în mod fericit, alteori în mod dramatic. Vocea exterioară a omului întâlnea vocea tainică a lui Dumnezeu, iar din întâlnirea celor două „voci” se ţesea preoţia, zi după zi, experienţă după experienţă. Formarea, în acest caz, trebuia să devină obligatoriu „însoţire”, o însoţire, nu spre a sufoca persoana, ci spre a o ajuta, mai ales acolo unde în sens strict era nevoie.
Familia, la rândul ei este întâlnirea, uneori fericită, alteori dramatică a două sau mai multe persoane. Fiecare persoană care o compune are individualitatea şi istoria ei. Fiecare persoană are misterul ei. A început totul într-o zi, în mod inexplicabil, în urma unei întâniri sau a unei simple priviri. Persoane care până mai ieri nu aveau nimic în comun, deodată descoperă că pot pune totul în comun. Ba, mai mult, se pare că erau creaţi unul pentru celălalt şi lipsea doar acea scânteie care să declanşeze ceea ce mai apoi vor numi „noi”, în loc de „eu” sau „tu”.
Această geneză a familiei, recere din partea membrilor ei o atenţie continuă. A avea o familie nu presupune doar sacramentul căsătoriei, ci presupune acea grijă continuă, specifică fecioarelor înţelepte din Parabola despre cele zece fecioare, care au avut grijă să pună ulei în candelele lor.
Nu este suficient să ai o candelă, după cum nu este suficient să fi încheiat sacramentul căsătoriei. În candelă trebuie avut grijă să fie mereu ulei pentru a putea arde, după cum în familie, pentru a putea fi ceea ce este chemată să fie prin vocaţie sfântă, trebuie să fie uleiul iubirii. În familie nu se poate spune: „Am iubit destul, mi-am făcut datoria, mă pot odihni!”, după cum nu se poate spune acest lucru nici în viaţa de credinţă. Cu fiecare moment în care familia îşi fundamenteză existenţa pe iubire, se completează uleiul din lampă, păstrându-se astfel mereu aprins focul identităţii familiale……(Continuarea o puteți citii în documentul atașat)
autor pr. Felician Tiba
