Vorbeam zilele trecute cu o doamnă, soţie a unui soţ simplu, dar foarte înţelept şi în acelaşi timp mamă a unui copil. Pornisem în dialogul nostru de la realitatea socială de astăzi. Nu ascund faptul că m-am arătat indignată de modul în care autorităţile publice înţeleg să administreze bunurile ţării, fapt care a dus la fenomenul pe care îl numim „emigrare”. Îi spuneam acestei doamne că suntem o ţară săracă, cu locuitori săraci, de cele mai multe ori împiedicaţi să progresăm.

Între timp mă asculta cu mare atenţie, fără să spună nimic. Din când în când mai zâmbea, mai dădea din cap, fără însă a-mi confirma sau infirma „nemulţumirile” mele. Apoi a spus: „Iată, eu sunt căsătorită de cinci ani. Înainte să mă căsătoresc, ca orice tânără, am lucrat să mă întreţin. Din când în când i-am ajutat şi pe părinţi, pentru că la rândul lor m-au crescut, m-au educat şi am considerat normal să le vin în ajutor. Nu m-am preocupat pentru o casă, şi ca să fiu sinceră, nu m-am preocupat nici să devin „atrăgătoare” pentru nu ştiu care băiat. Am fost din totdeauna convinsă că frumuseţea unei persoane nu este dată de frumuseţea exterioară, ci de cea interioară. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am fost şi sunt sănătoasă. Nu neg că îmi doream prietenia unui băiat. La un moment dat simţeam nevoia să am pe cineva lângă mine, căruia să-i pot spune totul.

Dar nu-ţi era frică, am intervenit eu din nou, că o să-ţi reproşeze faptul că nu ai nimic? Nu, a continuat ea, nu-mi era frică. Şi apoi nu era adevărat că nu aveam nimic. Oare eu chiar nu reprezentam nimic? Şi apoi, acel băiat pe care mi l-ar fi rânduit Dumnezeu într-o zi, trebuia să se oprească la ceea ce aveam sau la ceea ce eram? Şi dacă ceea ce aveam ar fi dispărut într-o clipă imediat după primele noastre zile de căsătorie, ar fi trebuit să mă abandoneze? N-aş vrea să fiu înţeleasă greşit; aveam posibilitatea să-mi fac şi o casă, aşa cum îşi fac mulţi tineri de astăzi, dar, împreună cu soţul, cel puţin aşa gândeam eu atunci, ce aveam să mai facem? Şi apoi, dacă aveam eu casă şi lui nu i-ar fi plăcut? Sau dacă avea el, că nici el nu a avut, şi mie nu mi-ar fi plăcut?

Consider că o casă trebuie construită împreună. Sigur, nu mă refer doar la construcţia în sine, ci la tot ceea ce se înţelege prin realitatea care se numeşte „casă”. Alături de soţul meu am început să ne construim o casă la câteva zile după căsătorie. Am proiectat-o împreună, lucrăm împreună pentru construirea ei şi pot să vă spun că suntem mulţumiţi, chiar dacă încă nu este gata, deşi au trecut câţiva ani de la căsătoria noastră.

Revenind la subiectul discuţiilor noastre de la început, a continuat: Nu, nu cred că suntem o ţară săracă, cu locuitori săraci. Eu nu cred că putem fi săraci atât timp cât voim s-o ducem mai bine! E diferenţă între a fi sărac şi între a voi s-o duci mai bine. Eu, sincer, vreau să-mi fie bine şi de ce nu, mă strădui în fiecare moment pentru asta. Aş vrea să mă înţeleg bine cu soţul, aş vrea să-mi cresc bine copilul pe care ni l-a dat Dumnezeu, ca şi pe ceilalţi, dacă va voi să ne mai dea. Nu, nu vreau bogăţii! Singura mea bogăţie este el, soţul meu, alături de care, în fiecare seară, înainte să ne culcăm, recităm o rugăciune din care pot spune doar o mică parte: „iar dacă ne-ai ales unul pentru celălalt, fii tu, Doamne, iubirea care ne uneşte”.

O casă…, o casă se construieşte într-o viaţă. O casă e ca şi iubirea; se construieşte toată viaţa. Dar dacă o casă înseamnă siguranţă, înseamnă locul unde te întorci mereu cu drag, soţul, este mai mult decât o casă. El este „casa” ca atare, nu o oarecare casă, ci „casa”. Pentru mine este „bogăţia” de pe acest pământ.

Recunosc că după o asemenea discuţie, o concluzie clară şi plină de conţinut mi-a venit în inimă şi pe buze: „O cred, mi-am spus, o cred pentru că tot ceea ce mi-a spus, se citeşte pe faţa ei. Este fericită şi din fericirea ei împarte şi altora! Deci, se poate!” (Irina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba