Ajunsesem la ultimul rând de cărămidă la casa fiului meu. Mai lipseau câteva bucăţi şi apoi trebuia să turnăm, ceea ce în limbajul constructorilor se cheamă „coama”. Mi-a venit însă un fel de lehamite, o durere sau dacă vreţi, un fel de tristeţe. N-am înţeles de ce, mai ales că nu avusesem cu fiul meu nici un moment de conflict. Ba mai mult, chiar eram mulţumit de el, de cum se comporta, cum învăţa, cum se relaţiona cu ceilalţi colegi şi prieteni. Era student şi cu ajutorul lui Dumnezeu speram să devină un bun inginer de calculatoare. Vreau să vă mărturisesc că în acea după amiază am sistat orice lucrare şi i-am trimis acasă pe toţi cei care mă ajutau.

Am intrat în casă, m-am aşezat pe fotoliu, dar acea tristeţe încă mai persista. Se cuibărise bine acolo în inimă şi nu voia să mă părăsească probabil până nu aveam s-o motivez. Şi apoi, ce făceam atât de rău? Doar construiam casă copilului meu! Mai nobil şi mai firesc decât atât, ce putea să fie? În acele momente mi-au trecut prin minte până şi acele cuvinte din evanghelie: „Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc un şarpe sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion?” (Lc 11, 11-12). Fiul meu nu ceruse nimic. La drept vorbind, nu el mi-a cerut să-i construiesc casa. Aşa e tradiţia, iar eu nu fac altceva decât s-o respect.

Cum stăteam eu pe fotoliu, oarecum şi obosit, dar şi trist, am simţit o durere în coloana vertebrală. „Eh, e de la efort”, mi-am zis! M-am ridicat, am făcut câteva mişcări şi apoi m-a lăsat. M-am aşezat din nou pe fotoliu şi de data aceasta câteva gânduri începeau să prindă contur: „Eu fac casă copilului meu, dar oare o să locuiască în ea? Dacă o să se căsătorească, oare o să-i placă viitoarei lui soţii? O să rămână el aici la ţară sau o să vrea să se mute la oraş? Şi casa cui va rămâne dacă se va muta la oraş? Şi apoi, nu e singurul, mai am şi pe ceilalţi doi copii, un băiat şi o fată. Oare n-or să vrea şi ei câte o casă? Se merită tot acest efort?” Cel mai profund gând însă a fost acesta: „În ideea că se va căsători, dacă copilul meu are deja casă, ce-o să facă restul vieţii, dacă eu îi asigur esenţialul? Oare nu cumva, construindu-i casa, îi dau un «şarpe» sau un «scorpion»?”

Credeţi-mă, o idee şi mai interesantă mi-a trecut apoi prin minte: „Oare nu cumva, noi, părinţii, suntem de vină pentru atâtea divorţuri, pentru neînţelegerile din casa şi familia copiilor noştri? Dacă noi ca părinţi ne zbatem să asigurăm totul copiilor noştri; casă, poate şi o maşină şi uneori până şi un trai decent în casa părintească, până la o vârstă târzie, oare nu cumva îi menţinem în continuare la «umbra» noastră fără a le da posibilitatea să lupte, să-şi folosească propriile proiecte, abilităţi, daruri? Dacă au totul asigurat, odată căsătoriţi, ce proiecte comune să mai aibă? Şi apoi, de ce le-ar mai avea, dacă tot nu le lipseşte nimic? Şi atunci, dacă tot nu mai sunt provocaţi să lucreze împreună, să gândească împreună, să facă faţă greutăţilor împreună, vor începe cu siguranţă disensiunile, micile neînţelegeri, care apoi se vor transforma în «nepotrivire de caracter», în infidelitate, în «premiere» personală pentru suferinţa pe care mi-o provoacă celălalt, iar familia constituită prin sacramentul căsătoriei va ajunge inevitabil la faliment.

Şi apoi, dacă noi ca părinţi, am putut să construim o casă, să ne cumpărăm o maşină, să avem în acest caz trei copii, ei n-ar putea să facă la rândul lor toate acestea? Nu cumva construindu-le noi casă, asigurandu-le atâtea şi atâtea lucruri pe care şi le-ar putea şi pe care trebuie să şi le asigure singuri, oare nu cumva, în mod indirect, îi considerăm incapabili? Ca să nu mai vorbesc de efortul pe care noi ca părinţi trebuie să-l facem pentru a ridica o casă copilului sau copiilor noştri! După ce ei se vor muta în noua casă, probabil noi vom merge să ne tratăm la spital…

Am terminat totuşi casa de construit, pentru că nu puteam s-o las neterminată, aş fi pozat ca nefiind gospodar pentru cei care aveau s-o vadă. Dar, în acea seară, mi-am luat fiul deoparte şi i-am cerut scuze pentru că plănuisem să-i construiesc casă. I-am spus pe rând tot ceea ce am spus mai sus terminând spunându-i: Şi tu eşti capabil! La urmă mi-a luat mâna în mâna lui, mi-a sărutat-o şi mi-a spus: „Îţi mulţumesc tată pentru că mi-ai creat şi mei spaţiu în această lume. Promit că nu voi schimba nimic la casă, că voi locui în ea şi că voi căuta să o compensez cu altceva. Mulţumesc pentru iubirea ta de părinte!” (Dumitru)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba