De la pregătirea la căsătorie aveam să înţeleg că în dialogul pe care logodnica trebuie să-l aibă cu logodnicul înainte de intrarea propriu-zisă în viaţa de familie este necesar să discute aproape totul. Imediat mi-am şi zis: „Aproape totul! Nimeni nu poate să spună chiar totul despre sine. Că mă şi gândeam, dacă îi spun asta sau asta, o să râdă de mine, dar dacă nu-i spun, o să-mi reproşeze mai târziu că i-am ascuns”. Şi apoi, nici el nu mi-a spus chiar totul! L-am simţit eu că ar mai fi avut multe de spus, dar…”

Sigur că am discutat despre trecutul nostru, despre visurile noastre, despre temeri, despre familiile din care proveneam, despre ceea ce înseamnă o femeie, un bărbat, despre copiii noştri şi multe altele. Dar nu am discutat un lucru, şi anume, despre ordine, un aspect pe care la acea vreme l-am considerat nesemnificativ şi de ce nu, chiar hilar. La drept vorbind nici nu mi se părea un băiat dezordonat, ba din contra, chiar bine îngrijit şi mereu atent la detalii. Probabil era parte din jocul de a mă cuceri!

Ne-am căsătorit şi viaţa a început să-şi urmeze cursul ei firesc. Am reuşit să găsim un apartament în care, după ce l-am refăcut puţin, ne-am şi mutat în el. Eram pentru prima dată doar noi doi, noi doi într-o casă a noastră, cu posibilitatea de a o aranja aşa cum ne doream, cu mobila preferată, cu mâncarea pe care o doream, cu cheia noastră, dar şi cu micile noastre secrete.

Ce credeţi? Soţul meu, fostul băiat care era atât de bine îngrijit, m-a deziluzionat! Ce atenţie, ce grijă pentru ordine, ce preocupare pentru a mătura, pentru a spăla vasele, pentru a pune rufele murdare în coşul de la baie! Nimic! Nimic astăzi, nimic mâine, până într-o zi! După ce s-a întors de la serviciu a intrat în casă şi, ca de obicei, a aruncat totul pe unde a apucat. Atunci, fără să mă pot abţine, i-am spus că atitudinea lui nu e una firească şi că trebuia să înceapă să schimbe ceva. Nu eram bucătăreasa sau spălătoreasa lui şi cu atât mai puţin, femeia lui de serviciu! Eram soţia lui şi trebuia să ştie asta! Şi eu lucram ca şi el. Şi eu veneam de la serviciu obosită şi nu era corect din partea lui să se comporte astfel. Trebuia să învăţăm să facem lucrurile împreună! Era un lucru pe care îl discutasem în timpul pregătirii, dar nu chiar aşa în detalii!

Nu ştiu dacă a fost întâmplător sau nu, dar eram în Postul Mare, timpul de pregătire la sărbătoarea Învierii Domnului. În acea seară, fac o paranteză, obişnuiam să citim câteva versete din Noul Testament, aşa am văzut la părinţii mei acasă şi am considerat că e potrivit să continui şi eu cu soţul meu şi apoi cu copiii noştri, s-a nimerit fragmentul în care Pilat, după ce nu găseşte nicio vină în Isus, în faţa mulţimii, îşi spală mâinile pentru a-şi arăta nevinovăţia. Soţul a memorat bine scena şi înainte să ne culcăm mi-a spus: „Nu mă aşteptam la atitudinea ta din această seară. Eu aşa am văzut la tatăl meu, aşa fac toţi colegii mei căsătoriţi şi aşa am făcut şi eu. Ca şi Pilat, nu am avut nicio vină. Aşa am crezut că trebuie să fie, dar dacă tu consideri că trebuie să fie altfel, mă voi strădui să fie altfel. Crede-mă, când mi-ai spus că şi tu munceşti, şi tu eşti obosită, felul în care mi-ai spus, m-a marcat foarte mult. Îţi promit că va fi altfel!” Şi s-a culcat! A doua zi m-a trezit chemându-mă să bem cafeaua… (Irina)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba