Nu e nicio surpriză dacă spun că scade numărul copiilor. O vedem cu toții, fie la școală, fie la biserică, fie pe stradă. Spunea un preot în glumă: ”În trei ani am pierdut jumătate din credincioșii activi din biserică și problema e că nu-i mai înlocuiește nimeni!”

În acest context, acei copii, puțini cum sunt ei, tind să subestimeze rolul părinților. Nu mai găsești ca altă dată acea autoritate pe care o aveau părinții în fața copiilor: ”Lasă-l, dacă așa vrea el!”, ”Puiul lu’ mama, pui!”, ”Micuța, de unde să știe ea?!”, ”Cum să-l duci la biserică, lasă-l să decidă el!”, ”Uite, ți-a pus mama margarină pe pâine!” etc.

Nu puțini sunt părinții care decid în locul copiilor, ca nu cumva să-i solicite prea mult pe aceștia din urmă. Sub pretextul că și așa au prea mult de învățat pentru școală, că trebuie să meargă la cursul de engleză, de înot, de tenis, de chitară, de șah, de karate etc, mulți părinți și-au luat foarte în serios postura de ”copil”. Când cineva îl întreabă pe copil, câți ani are, fără nicio ezitare mama îl întreabă la rândul ei: ”Eh, câți ani împlinim?, spune lu’ tanti!” Ca și cum i-ar împlini împreună!

Cu toate acestea, contrar curentului și de multe ori, trebuie să o recunosc, contrar lacrimilor copiilor noștri, împreună cu soțul, ne-am hotărât să păstrăm ”tradiția”! În casă la noi, tata e tata, mama e mama, părinții sunt părinți, iar copiii sunt copii. Ceea ce trebuie să decidă părinții, decid părinții și ceea ce trebuie făcut din partea copiilor, trebuie să o facă fără ezitare. Nu vorbim de violență, am urât-o din totdeauna, ci pur și simplu de ”binele” pe care li-l dorim.

Noi ca părinți nu trebuie să ne substituim lor. Și ei pot să-și adune jucăriile, să-și aranjeze dimineața patul, să-și pună margarină și dulceață pe pâine. Ba mai mult, cred că e obligatoriu să facă toate acestea și multe altele, ca pregătire pentru viață.

Un copil în locul căruia au făcut părinții totul nu va avea curajul să înfrunte viața, care, între noi fie vorba, nu e de fiecare dată prietenoasă. Sunt atâtea provocări, atâtea realități de înfruntat, atâtea decizii de luat. Dacă n-am ști ca părinți să le facem loc și copiilor, chiar dacă uneori mai greșesc, ne-am face complici la eșecul lor.

Spre exemplu, privesc la atâția tineri care nu au curajul să încheie sacramentul căsătoriei. Pentru noi cei care avem experiență în domeniu e simplu să le spunem că nu e bine ce fac. Dar cu asta nu am rezolvat problema, ei vor continua să facă ce și cum cred, ba ne vor și cataloga ca fiind ”învechiți”. Problema e mult mai profundă și stă în însăși decizia părinților lor de a-i substitui în multele obligații pe care le aveau, așa cum am spus, de la banala aranjare a jucăriilor, apoi a patului, apoi a temelor de la școală, pentru a termina cu ”mai așteaptă, mai întâi stai cu ea o perioadă, să vezi cum merge, apoi vei decide…”

Nu mă deranjează că îmi sunt arătați copiii cu degetul la școală ca fiind ”cei care merg cu maică-sa la biserică”, nici că acasă au program de joacă și de studiu și că de multe ori la sfârșit de săptămână trebuie să iasă cu tata și cu mama să viziteze anumite muzee sau alte centre culturale. Ceea ce ne interesează pe noi ca părinți este să sădim în ei simțul responsabilității, curajul de a lua decizii mature, precum și curajul de a-și asuma inclusiv greșelile. Sunt și ei oameni!

Nu sunt de acord că și așa sunt puțini copii și că nu trebuie îngrădiți în creșterea lor. Libertate nu înseamnă că pot să facă ce vor, ci doar ceea ce trebuie, spre maturizarea lor. A le permite orice, în numele unei educații care de multe ori nu duce nicăieri, decât la eșec, înseamnă a nu lua în serios vocația pe care Dumnezeu ne-a dat-o, și anume, de a fi părinți. Și ei pot să contribuie la binele casei, doar că în felul lor! (Emanuela)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba