Viaţa este cel mai de preţ dar pe care cineva îl poate primi, este modalitatea prin care Dumnezeu răspunde iubirii a doi soţi, este acel ceva ce pâlpâie în fiecare dintre noi până în ziua în care cel care ne-a oferit-o, ne-o va cere plină de roade.

Sunt cuvinte frumoase, expresii sau realităţi care oricând pot fi completate cu altele poate şi mai profunde. Viaţa însă are şi umbrele ei, o realitate de necontestat, mai ales pentru cei care au experimentat-o din această perspectivă.

Îmi amintesc şi acum ziua în care i-am spus soţului că sunt însărcinată. S-a bucurat, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că îmi va fi alături. Dar nu l-am crezut! Eram ferm convinsă că nu înţelege noua realitate. Nu avea de unde să ştie ce înseamnă să ţi se transforme nu doar trupul, ci viaţa în întregime. Ba mai mult, la un moment dat, după câteva luni de sarcină, când copilul prinsese foarte bine contur în sânul meu, am început să-mi urăsc soţul.

Mă simţeam oarecum nedreptăţită. Nu era corect ca eu să fiu cea care se îngrăşa cu fiecare zi, căreia îi venea din ce în ce mai greu să se aplece, care nu dormea noaptea, care trebuia să stea atentă la ce mănâncă, la cum se îmbracă, la cum se comportă şi multe altele asemenea. El venea de la serviciu, mă întreba sec dacă totul e bine, deschidea televizorul şi se cufunda în plictisitoarele ştiri, care oricum se repetau de-a lungul întregii zile.

Ce viaţă, îmi spuneam! Să nu fii preocupat de nimic din tot ceea ce mă preocupa pe mine, să nu te intereseze mai mult decât formala întrebare: „Ce faci?”

Curând am luat sarcina drept o boală. Eram bolnavă şi gata! Era o boală care avea să ţină nouă luni, dar apoi, cu lecţia învăţată, aveam să ştiu ce am de făcut!

Într-una din zile, pe când mă aflam în biserica parohială unde mersesem să mă plâng Domnului pentru „greaua povară”, o tânără, văzând că sunt însărcinată, m-a oprit şi mi-a spus, ca şi cum m-ar fi cunoscut de o viaţă: „Trebuie să fie foarte frumos, nu-i aşa?”

La început am crezut că e vorba de biserică, că biserica ar fi foarte frumoasă. Dar ea a continuat întrebându-mă despre sarcină, cum merge, în ce lună sunt şi dacă m-am obişnuit cu ideea că voi avea un copil. Şi fără să mă lase să răspund, a continuat: „Eu îmi doresc atât de mult un copil, dar nu putem să-l avem. Mi-aş dori atât de mult să-l simt în pântecele meu, să-l alăptez, să-l avem în casă, să-l aud chiar şi plângând, încât nu vă închipuiţi”.

Iar eu, deşi îl aveam, deşi îl simţeam, mai ales din cauza atitudinii soţului, mă consideram bolnavă. În fond, el ce putea să-mi facă? Dumnezeu a lăsat această misiune nouă, femeilor. Nu înseamnă că bărbaţii nu au rolul lor, dar dacă noi suntem cele care trebuie să aducem noi vieţi în lume, înseamnă că Dumnezeu a avut şi are încredere că doar noi putem să facem asta.

Am rămas cu acea tânără soţie în biserică circa o oră. Am discutat multe, ne-am împrietenit şi pot să spun că a fost cea care mi-a deschis ochii să văd sarcina ca pe un dar şi ca pe o boală. Cred că a fost răspunsul lui Dumnezeu la teama şi la preocupările mele. Treptat l-am acceptat şi pe soţ în această minunată „aventură”, iar tânăra soţie, acum la rândul ei însărcinată, este naşa de botez a copilului care ni s-a născut (Daniela).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba