Sunt multe tinere care visează ca într-o zi să întâlnească un băiat care să le iubească în mod sincer, alături de care să întemeieze o familie, să aibă împreună copii şi să construiască o casă a lor în care să se simtă efectiv acasă. Nu este vorba de un moft, ci de un răspuns la o chemare. Viaţa îmbrăţişează viaţa, o iubeşte şi o propune mai departe. Prin natura ei viaţa este viaţă, nu moarte, vrea să fie transmisă mai departe şi nu îngropată.

Mai zilele trecute o astfel de tânără, cu multe idealuri, cu speranţe, dar şi cu temeri, a întâlnit un băiat. Era răspunsul la căutările sale! S-au văzut, s-au plăcut, a fost cerută în căsătorie, au făcut o nuntă frumoasă, apoi au început să trăiască… Nimic neobişnuit nu părea să tulbure cerul senin al vieţii de familie pe care tocmai o începuseră. A apărut mai întâi prima fetiţă, după care a urmat o a doua. Între timp, ca oricare altă familie tânără care a înţeles că o casă trebuie construită împreună, cu micile economii adunate în urma muncii, au început s-o zidească, să o doteze cu cele necesare şi să o însufleţească cu vocile lor.

Bucuria le-a mai bătut o dată la uşă când a aflat că este însărcinată din nou. De data aceasta, un băieţel frumos urma să completeze tabloul oarecum feminin de până atunci. Sarcina mergea bine, iar armonia din jur ajuta la rândul ei ca totul să fie bine.

Într-una din zile însă o durere mare în partea dreaptă avea să cheme ambulanţa pe strada nouă din satul unde îşi construiseră casa. S-a petrecut totul atât de repede încât vecinii nici măcar nu şi-au putut da seama pe cine a luat. O evaluare urgentă avea să orienteze ambulanţa spre un spital mai mare, semn că problemele erau mult mai grave decât se anticipa.

Nimeni nu s-a gândit că va veni o zi în care soţul, alături de soţia suferindă, trebuiau să aleagă: mama sau copilul? Boala, avansată atât de mult, încât fiecare secundă era importantă, a determinat-o pe mamă să spună: „Copilul!”Iar soţul a respectat-o în decizia ei! S-a născut copilul şi a fost botezat în regim de urgenţă. În ciuda tehnicii sofisticate din domeniul medical, născându-se prematur, a fost totuşi prea „crud” pentru a învinge bătălia cu realităţile vitale ale vieţii. Şi a devenit un înger…

Între timp, mama-erou, pe masa de operaţie, printre foarfece şi halate albe, îşi ducea la rândul ei bătălia cu viaţa. Dorea să trăiască, să-şi strângă în braţe băieţelul şi fetiţele de acasă, dorea să fie în continuare alături de soţ, aşa cum o făcuse cu fidelitate şi iubire până în acel moment. Dumnezeu însă avea un alt plan. „Bobul de grâu” ajunsese deja la maturitate şi trebuia să devină „pâine”, jertfă, sacrificiul suprem. A plecat la rândul ei să-şi întâlnească copilul, iar de acolo, din „casa bucuriei”, să-şi vegheze în continuare soţul, fetiţele şi casa. „Salvaţi-mi copilul”, avea să spună cu doar câteva zile înainte. „O să aibă Dumnezeu grijă de el! Salvaţi-l! Vă iubesc pe toţi! Dacă Dumnezeu îmi cere acest sacrificiu, aşa cum m-am bucurat de darurile vieţii, trebuie să mă bucur şi de întâlnirea cu el. Nu ezitaţi să mă sacrificaţi pentru copil!” După primirea ultimelor „merinde” pentru drum: a iertării, a Sfintei Împărtăşanii, a ungerii bolnavilor, a viaticului şi a dezlegării generale, sufletul ei s-a întors la cel care îl trimisese în lume, la autorul vieţii. Iar înmormântarea ei a devenit „sărbătoarea comunităţii”!

Aparent, într-o perioadă atât de scurtă, o familie s-a trezit din vis! A durat prea puţin, deşi, ca oricare altă soţie, ca oricare alt soţ, ca oricare alţi copii, şi-ar fi dorit să nu se termine niciodată, iar experienţa lor devine lecţie pentru alţi soţi, pentru alţi copii: viaţa e unică şi uneori nedrept de scurtă, dar e dar, darul lui Dumnezeu pentru om. Avem o viaţă şi o înviere, avem o credinţă şi un Înviat, o iubire şi o speranţă care devine motiv de sărbătoare…

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba