Am tot auzit în ultimul timp că noi ca părinţi greşim foarte mult în educaţia copiilor atunci când nu-i implicăm în bunul mers al casei. Am auzit-o o dată, de două ori, de mai multe ori, aşa încât am început să mă gândesc unde am greşit sau mai exact unde greşesc părinţii.

Recunosc, provind dintr-o familie cu mulţi copii, unde s-a lucrat foarte mult, unde am ştiut din totdeauna de autoritatea părinţilor, ca să nu zic de frica lor. Am crescut mai degrabă în frică, decât în linişte, mai degrabă în tensiune, decât în siguranţă. Mi-am dorit din totdeauna doi părinţi care să mă iubească aşa cum îi vedeam pe prietenii mei că sunt iubiţi, care să mă susţină vorbindu-mi cu blândeţe, în loc să ţipe şi să mă facă să mă simt vinovat ori de câte ori aveam neşansa să greşesc. Aveam momente în care îmi venea să fug, să scap de tensiunea în care mă aflam, dar nu o făceam din frică, aşa încât, recunosc, frica nu m-a lăsat să mă simt un om liber.

Când am crescut aveam două posibilităţi, să devin asemenea părinţilor mei, mai ales asemenea tatălui care ţinea totul sub control sau să mă îndepărtez total de modelul pe care l-am avut în copilărie şi adolescenţă şi în consecinţă să devin opusul lui. Şi am ales a doua variantă!

Experimentând tot ceea ce am înşirat mai sus, sigur, cu multe altele care nu pot fi puse în aceste câteva rânduri, am ales să mă distanţez de modelul patern pe care l-am avut în copilărie. Îmi spuneam mereu că eu nu voi fi un tată ca tata, că îmi voi iubi copiii, că îi voi face să se simtă în siguranţă în preajma mea, astfel încât să nu simtă nici presiune şi nici tensiune din partea mea. Şi a venit momentul căsătoriei!

Mi-a dat Dumnezeu o soţie superbă, cea mai frumoasă femeie din câte există pe pământ, alături de care mi-am propus să trăiesc tot ceea ce nu mi-a plăcut la părinţii mei. Nu am folosit niciodată cuvinte urâte, nu am ridicat glasul, nu m-am arătat niciodată nervos, ba din contra, am căutat să fac atmosferă plăcută de fiecare dată, aşa încât până şi părinţii mei, în vârstă de acum, sunt invidioşi pe relaţia frumoasă care există între noi.

A apărut însă primul copil, o fetiţă, apoi doi gemeni şi la urmă încă un băiat. Am şi proiectat pe ei ceea ce spuneam că nu mi-a plăcut la părinţii mei. Mi-am propus să nu-i văd suferind din cauza neînţelegerii dintre mine şi soţie, să nu mă vadă nervos şi nici să mă audă vreodată vorbind urât. În plus, ceea ce mi-a lipsit mie, am dorit să nu le lipsească şi lor. Destul am suferit eu, să nu mai sufere şi ei! Şi aşa am început să le umplu camera cu jucării de tot felul, să le iau diferite jocuri pentru computer, să le iau telefon, considerând că trebuie să ne auzim la nevoie, mai ales de la şcoală. I-am ferit de efort, considerând că sunt copii şi trebuie să se joace, i-am ferit şi când au crescut mai mari, considerând că au de învăţat pentru şcoală, i-am apărat şi în faţa soţiei care din când în când îmi mai spunea despre comportamentul lor neadecvat şi mai ales despre atitudinea lor în faţa ei, în special în momentele când avea nevoie de o mână de ajutor din partea lor.

Treptat, fără să realizez, soţia le-a devenit „slugă”, iar eu „de asemenea”. Mă preocupam să aibă tot ceea nu am avut eu, dar nu m-am interesat prea mult de cum creşteau. Credeam că totul vine de la sine, că un lucru cumpărat, de multe ori cu trudă, în mod automat va avea un corespondent într-o notă bună, într-o mână de ajutor dată la nevoie, dar nu a fost aşa. Ba mai mult, nu o dată am fost chemat la şcoală unde mi s-a reproşat numărul mare de absenţe şi notele proaste, ca şi comportamentul neadecvat pe care îl aveau copiii mei. În rest, acasă, fiecare venea, mânca şi „la treabă” pe computer, pe telefon, cu prietenii şi toate acestea pe „cheltuiala” noastră, a părinţilor-slugi.

Paharul s-a umplut în preajma Crăciunului de anul trecut. Părintele de la biserică i-a invitat să meargă la un azil de bătrâni cu ocazia Crăciunului. Fiecare însă trebuia să renunţe la ceva pentru a oferi unui bătrân. Toţi tinerii din parohie au acceptat, ai mei nici nu voiau să audă. Asta a pus capac la toate şi a fost momentul în care am început să dau dreptate celor care spun că noi suntem vinovaţi de creşterea lor. Da, doar i-am crescut, fără să-i şi educ, fără să le spun şi să le şi arăt că viaţa e dificilă, că are momentele ei dificile şi că presupune multă maturitate şi mai ales decizie.

Anul acesta, fiind în preajma aceleiaş sărbători, ei au fost cei care au solicitat părintelui să se meargă iarăşi la azil… (Mihai)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba