Ca orice copil, şi eu am crezut în Moş Crăciun. Credeam şi atât! Indiferent de “ameninţările” mamei, de “discuţiile” ei cu el, că “n-o să mai vină pentru că am fost neascultător, pentru că nu am învăţat bine, pentru că nu mi-am aranjat hainele în dulap, toate acestea mă lăsau “rece”. Ştiam că trebuie să vină şi gata! Cât eram de nevinovat!

Iar mama, săraca mamă, trebuia să-i asigure încă o dată lui Moş Crăciun cele necesare darului meu, iar el, cu o siguranţă absolută, ştia atâtea detalii despre viaţa mea, despre poeziile pe care le învăţasem, despre “poznele” pe care le făcusem pe parcursul anului. Ce să mai, ştia totul! Nu înţelegeam însă un lucru; de ce, atunci când venea Moş Crăciun, tata lipsea?! Dacă l-aş fi avut alături, m-aş fi simţit mai în siguranţă. Ceea ce mă mângâia însă, era faptul că imediat după plecare lui Moş Crăciun se întorcea şi tata şi aşa puteam să mă “mândresc” cu tot ceea ce primisem. Iar el mă asigura încă o dată cât de mândru era de mine.

Într-un an am văzut coroana de Advent în biserică. Acesta era semnul că trebuia să mă pregătesc pentru venirea lui Moş Crăciun. Era însă şi perioada în care trebuia să fiu cel mai cuminte, să învăţ cel mai bine şi să fac totul în aşa fel încât să nu o supăr pe mama şi tata. Iar pentru mine era un “chin”, pentru că de modul în care mă comportam venea sau nu venea Moş Crăciun.

Şi a venit în sfârşit seara de Crăciun, seara colindelor, când copiii mergeau din casă în casă pentru a duce vestea naşterii lui Isus în grajdul de la Betleem. În acea seară m-am alăturat şi eu unui grup de copii şi am plecat să colindăm. Nu am uitat însă că la întoarcerea acasă trebuia să vină Moş Crăciun.

Când în sfârşit am revenit acasă, am găsit-o pe mama plângând, iar tata lipsea. Bineînţeles că şi eu m-am apucat de plâns, neştiind ce s-a întâmplat.

Şi, Moş Crăciun? am întrebat… Moş Crăciun, nu mai vine anul acesta, a spus mama, dar nu e vina ta! Tatăl tău a muncit, aşa cum ştii, şi astăzi. Iar de la muncă s-a întors foarte supărat. Am încercat să-i spun că nu trebuie să amestece lucrurile. Munca e muncă, iar familia e familie! I-am şi spus că nu te vei simţi bine aflând de cele întâmplate, iar el a reacţionat şi mai nervos. S-a supărat şi a plecat! Nici nu ştiu dacă să mai mergem la liturghia din această noapte sau să-l aşteptăm.

În acea seară am participat alături de mama la liturghia de Crăciun. Nu puteam să nu participăm. O făcusem în fiecare an şi cu atât mai mult trebuia să mergem atunci. Şi apoi, era şi acea situaţie nou apărută în familia noastră.

Mama încă era tristă de ceea ce se întâmplase, iar eu, ca şi ea, abia îmi ţineam lacrimile. E inutil să spun că nu mai venise nici Moş Crăciun, deşi eu îmi făcusem toate “temele”…

După liturghie nu ne-am mai salutat cu prietenii aşa cum o făceam altă dată. Am revenit imediat acasă, preocupaţi de ceea ce se întâmplase. Eu eram prea mic pentru a înţelege situaţia în toată amploarea ei, dar mama, care ştia bine adevăratul motiv al supărării tatălui, era în continuare neliniştită.

Într-un târziu, mult după întoarcerea noastră de la liturghie, a venit şi Moş Crăciun, dar… nu era cel adevărat, ci era tata. Şi avea în mână o portocală! Mi-a dat-o, m-a îmbrăţişat, a îmbrăţişat-o şi pe mama şi şi-a cerut scuze pentru cele întâmplate.

Mai târziu aveam să înţeleg că ceea ce i se întâmplase, se numea, depresie. În ajunul Crăciunului tatăl meu rămăsese fără serviciu, pentru că nu a acceptat să meargă în ziua de Crăciun să lucreze, iar patronul îl concediase.

Ne-a spus cum, la rândul lui, fusese la litughia din noaptea de Crăciun, dar nu a avut curajul să ne întâlnească pentru că simţea că nu este pregătit. Îi dăduse mult curaj pruncul Isus, la rândul lui marginalizat de către oameni, aşa cum de altfel spusese şi preotul la predică.

De atunci nu mai cred în Moş Crăciun, ci în pruncul Isus, care dă curaj, mai ales în momentele dificile ale vieţii. Acum tata lucrează la o altă firmă, dar niciodată în ziua de Crăciun sau în vreo duminică. (Marius)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba