Fapt din viaţă:

Îmi vin mereu în minte cuvintele apostolului Paul care spuneau că, deşi ar vrea să facă binele, face tocmai răul pe care nu-l vrea. Şi mă întreb, de ce facem noi atâta rău, când suntem creaţi de un Dumnezeu bun? Răspunsul îl ştiu, dar eu şi lumea întreagă nu-l vrem. De multe ori mă minunez şi-l invidiez, da, îl invidiez pe Dumnezeu pentru pedagogia cu care acţionează în lume. Ştia că suntem greşitori şi de aceea ne-a pregătit minunatul sacrament al Spovezii. Este extraordinar să fii iertat, şi mai ales, de cine!

Obişnuiam să mă enervez la fiecare pas. Acasă, în familie, la serviciu şi chiar pe stradă, mă enervam chiar şi pentru cele mai banale motive. Îmi plăcea ca toţi cei din jur să mă ştie un om irascibil şi astfel să mă respecte. Ca meserie, nu aveam una chiar atât de importantă, eram lăcătuş mecanic şi poate meseria ca atare, alimentată şi de o oarecare părere greşită despre mine, mă determina să-mi exteriorizez nervii înjurând. Şi înjuram mult, fără să ţin cont de ceea ce spuneam şi mai ales de cei care erau în jurul meu. Nu conta că era soţia, unul dintre copii, un coleg de muncă sau chiar o persoană pe care nu o cunoşteam. Odată, îmi amintesc că tocmai greşisem o piesă dintr-un ansamblu pe care trebuia să-l pregătim într-un timp scurt. Bineînţeles, nu eu eram de vină, cel puţin aşa aveam atunci impresia şi m-am apucat de înjurat. Colegii, cei care mă ajutau la respectivul ansamblu, după ce m-au atenţionat de vreo câteva ori, au plecat lăsându-mă singur. Eram eu, nervii şi înjurăturile mele. Mare comoară! „Duceţi-vă toţi!” le-am zis şi am continuat să-mi etalez urâtul vocabular fără să mă mai ia nimeni în seamă.

Altădată, în familie fiind, unul dintre copii mi-a cerut să-l ajut la o problemă la matematică. Din partea lui era un gest normal. Era firesc să apeleze la tatăl sau la mama acolo unde nu era sigur. Eu însă am considerat că mă sfidează cerând ajutorul la o problemă care, pentru mine, era foarte simplă. Am avut grijă să-l „apreciez” cu o ploaie de înjurături pentru nepriceperea sa şi să-i atrag atenţia ca altădată să fie mai atent atunci când i se explică în clasă câte ceva. Desigur, mai făcusem o victimă! Şi câte au fost înainte… Oare de ce înjuram atât de mult? Era o problemă pe care nu mi-o pusesem încă, dar care în curând avea să devină problema principală a vieţii mele.

Cei din jur au început să mă marginalizeze. Peste tot auzeam şoptindu-se despre mine: „Taci, că înjură” sau „Lasă, mai bine să mergem, e tare nervos”. Dar cea mai dură vorbă pe care am auzit-o şi care cred că a fost şi începutul sfârşitului înjurăturilor mele a fost următoarea: „Înjură, nu că i-ar fi făcut ceva Dumnezeu, Biserica sau alţii, ci îi lipseşte educaţia. Numai un om fără educaţie poate folosi astfel de cuvinte”. Şi aveau dreptate! Îmi lipsea educaţia! Nu-mi pusesem niciodată problema randamentului înjurăturilor mele. Credeam că, exprimându-mă astfel, rezolv totul, dar spre surprinderea mea, mereu rămâneam dezamăgit. Cum să fie apreciat de lume un om care înjură, care se enervează din cel mai banal motiv şi care nu răspândeşte în jurul său decât frică? Şi dacă cei din jur se manifestau părăsindu-mă, mă întreb acum, după atâta timp, cum s-o fi manifestat Dumnezeu, cel pe care îl aminteam cel mai des în înjurăturile mele? Acum, chiar dacă mi-a fost foarte greu, m-am oprit şi sper să nu mai înjur niciodată. Desigur, uneori mă mai supăr, dar îmi trece. Şi apoi, ce vină au cei din jurul meu că trebuiau să suporte nervii mei şi să-mi asculte înjurăturile?

Când mă gândesc cu ce ochi eram privit de lume, cum, încet, încet, rămăsesem fără prieteni şi chiar celor din familie a început să le fie din ce în ce mai mult frică de mine! Cât de uşor deschidem gura înainte de a controla ceea ce urmează să spunem… Mi-a trebuit multă voinţă ca să scap de acest „drog”. Iar dacă mi-ar cere cineva o reţetă pentru a scăpa de o astfel de „boală”, i-aş răspunde simplu: „educaţia”. Da, educaţia a fost cea care mi-a deschis ochii. Mi-am clarificat o dată pentru totdeauna cine este Dumnezeu pentru mine, cât de măreţ este şi cât se înjoseşte cel care îi pronunţă numele în zadar, apoi am încercat să-l înţeleg mai mult pe cel de lângă mine, că şi el este o persoană ca şi mine, cu defecte şi calităţi şi, odată însuşite toate acestea, am pus capăt puhoiului de înjurături, insuportabil pentru atâţia.

Biserica ne învaţă:

“Viaţa creştină îşi află legea ei, nu într-un cod scris, ci în acţiunea personală a Duhului Sfânt, care animă şi conduce pe creştin, adică în «legea Duhului care dă viaţă în Cristos Isus», fiindcă «Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile voastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat».

Lucrul acesta este valabil şi pentru soţii creştini şi pentru familia creştină: călăuza şi norma lor de viaţă este Duhul Sfânt revărsat în inimile lor la celebrarea sacramentului căsătoriei” (Familiaris consortio, 63).

Sfânta Scriptură confirmă:

„Nu ştiţi voi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt.

Să nu se înşele nimeni! Dacă cineva dintre voi crede că este înţelept în lumea aceasta, să devină nebun ca să devină înţelept, pentru că înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu, căci este scris: El îi va pierde pe cei înţelepţi în şiretenia lor şi din nou: Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi, el ştie că sunt zadarnice” (1Cor 3,16-20).

Învăţătură:

Un creştin trebuie să se poarte în orice împrejurare ca un creştin. Limbajul lui, modul de a se comporta, de a se ruga, de a-şi apăra drepturile, de a fi om, trebuie să fie pe măsura credinţei pe care a primit-o prin sacramentul Botezului. Ori prin Botez am primit plinătatea credinţei odată cu darurile Duhului Sfânt, devenind fii ai lui Dumnezeu şi membrii ai Bisericii.

Limbajul neadecvat al unei persoane nu poate justifica starea ei interioară. Nimeni nu are datoria de a suporta un astfel de limbaj. De asemenea nici o persoană, cu atât mai mult, botezată, nu are dreptul să uzeze de un astfel de limbaj.

Dumnezeu ne-a oferit darul de a vorbi spre a-l folosi după voinţa sa, spre a-l preamări pe el şi nu spre a ne demonstra forţa proprie. În această privinţă educaţia are un rol primordial. O persoană educată va şti în orice moment că nu Dumnezeu are vreo vină când relaţiile dintre oameni nu sunt bune.

De altfel, când vorbim de limbaj şi de folosirea lui adecvată, bunul simţ comun ar trebui să reglementeze folosirea lui în relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele. Înţelepciunea adevărată, care este Duhul Sfânt, îl face pe om să folosească în orice împrejurare cuvintele lui Dumnezeu, nu ale omului.

Întreabă-te:

– Cum apreciaţi darul de a vorbi?

– Care este părerea dumneavoastră despre persoanele care înjură sau care vor să-şi dovedească autoritatea prin alte gesturi sau vorbe necontrolate?

– Propuneţi unui specialist să descrie avantajele unei feţe senine şi dezavantajele unei feţe posomorâte.

– Care este legătura dintre o persoană nervoasă şi una care înjură chiar şi fără să fie nervoasă?

– În ce măsură se poate vorbi despre lipsa educaţiei în privinţa unei persoane care chiar şi fără să fie credincioasă, înjură de cele sfinte?

– Ce părere aveţi despre lecţia primită de personajul din exemplul de mai sus?

Rugăciune:

Isuse, Cuvântul Tatălui, buzele noastre ar trebui să te pronunţe totdeauna numai pe tine. Inspiră-ne ca în momentele de nervozitate să nu alegem calea „cuvintelor grele”, ci blândeţea care te-a caracterizat întreaga ta viaţă. Amin.

autor pr. Felician Tiba