Invitatul a vorbit din experiența sa despre cum este viața unui bătrân, cum poți să-l iubești bine. Folosind dopuri de urechi, tinerii au experimentat cum este când persoana de lângă ei spune ceva, și nu aud nimic, îl văd doar “dând din gură”. Folosind niște cartoane lipite pe piept, pe șolduri și în spate i-a ajutat pe tineri să vadă cum e când ești limitat în miscări, de ce îi ia atât de mult timp unui bătrân să își lege pantofii, de ce geme atât de mult când se apleacă.

Cei care au fost prezenți la această întâlnire în 5 iulie în sala Cika a căminului cultural cu siguranță nu vor uita ce pot face pentru bătrâni și știu deja ce fel de îngrijire și-ar dori să primească când vor îmbătrâni.

Ceea ce s-a spus nu sunt secrete de război, vom împărtăși detalii cititorilor: „De când am lucrat în îngrijirea la domiciliu, chiar și ca asistent medical în domeniu, am întâlnit o mulțime de bătrâni, și dacă Dumnezeu vrea, într-o zi vom îmbătrâni și noi. Moise a trăit 120 de ani, bunul Dumnezeu i-a dat suflet nemuritor iar corpul doar pentru atâta timp. Corpul îmbătrânește, iar bătrânul, precum și cel care are grijă de el, trebuie să țină seama de acest lucru. Înainte de a spune că bătrânul este încăpățânat, neglijent, sfidător, să ne gândim că el a fost odată copil, a crescut, a muncit o viață, iar în spatele împotrivirii sale poate fi multă durere, frică și neputință.” Așa și-a început prezentarea Andras Ildiko.

A prezentat într-o diagramă schimbările din viață. Imediat ce bebelușul se naște și începe să descopere detaliile mediului, începe să se târască, să se cațere, să meargă, iar părinții lui sunt alături, ajutându-l în această descoperire. Părinții sunt prezenți și când merge la școală, îl susțin, îl încurajează în timpul examenelor, apoi îl văd că își alege o pereche, își întemeiază o familie și participă la creșterea nepoților. Adultul își găsește vocația, își extinde cunoștințele și își construiește relațiile. Pe măsură ce trec anii, uneori simte că trupul său începe să nu asculte. Dureri de spate, tulburări de vedere, dureri de picioare… Și într-o zi va veni și pentru el momentul pensionării, când viața lui se va întoarce cu susul în jos, orizontul relațiilor sale se va îngusta, în timp ce vor apărea tot mai multe semne ale regresului fizic. Acum majoritatea dintre părinții lor nu mai trăiesc, iar copiii lor sunt ocupați cu propria lor viață. Într-un caz bun, atenția lor se îndreptată către părinți atunci când bolile încep să se agraveze. Are deja auzul rău, trebuie să-și schimbe ochelarii cu alții mai puternici, mersul devine instabil, are nevoie de ajutor în viața de zi cu zi și are deseori motive să se plângă. Și în această ciclicitate a vieții, dacă la un moment dat în viața copilului părintele a fost sprijinul, acum copilul trebuie să își menajeze părintele. Nu este totuna cum avem grijă de bătrânii noștri.

Bătrânul nu va mai fi niciodată copil, nu este adevărat că trăiește a doua copilărie. Lumea se deschide în copilărie, ușile se închid la bătrânețe. Acum are experiența și înțelepciunea unei vieți întregi, pe care le-ar împărtăși dacă ar avea pe cineva să-l asculte, și îl alarmează semnele regresului fizic și psihic. Trebuie să încerc cu dopuri de urechi, cum e când cineva îmi vorbește, și nu pot să aud, nu înțeleg, se aude atât de slab, de parcă încep să mă prostesc, să îmi pierd stabilitatea. Pierderea auzului este însoțită de dezechilibru, pe măsură ce vertebrele se adună și coastele se apropie de bazin, mișcarea devine restricționată, este dificil să îmbraci pantalonii și este o provocare să îți legi șireturile de la pantofi. Seara ar trebui să se schimbe în pijama, dușul este de asemenea obositor, preferă să renunțe la el. Nu el vrea să se întâmple așa, dar asta aduce cu sine viața.

Regresul poate fi încetinit cât se poate, trebuie în continuare activitate, dar există genetică, vin bolile, iar persoana în vârstă devine limitată în mobilitate, corpul se uzează și are nevoie de ajutor. Bătrânul este aproape constant îngrijorat de el însuși, de copiii lui, de nepoții lui… Treaba mea, ca îngrijitor, este să încerc să colaborăm ca să iasă ceva bun din ceea ce este, ca fiecare zi să aibă părțile ei frumoase. Nu vreau să fac ceva în locul lui, doar să fiu alături.

„Bătrânețea este frumoasă, dar dificilă, așa spunea mama. Trebuie să accept că pot face din ce în ce mai puține lucruri. În tinerețe lumea era a mea: bunicii noștrii au mers să lucreze în alt colț de țară, tinerii de astăzi pot merge în orice colț al lumii. De fapt, tinerii de astăzi fac aceleași lucruri ca și bătrânii noștri, dar pur și simplu nu observăm. Tinerii ajung departe de casă, iar bătrânii nu vor avea niciun sprijin. Pentru că poate erau singuri la părinți. Sunt atâtea destine, nu știm cine rămâne singur și de ce rămâne fără sprijin, dar este aproape sigur că bătrânul rămas singur va experimenta faptul că nu mai este important, nimeni nu are nevoie de el, a devenit o povară și o spune adesea: aș vrea să mor. Nu putem judeca pe nimeni pentru că nu știm de ce nu își îngrijesc bătrânii. Este o ocazie pentru cei care au conștiința acestei vocații, care aleg o astfel de profesie, ca să fie prezenți în viața vârstnicilor, a părinților altor oameni ca sprijin și mângâiere”.

În încheiere, András Ildikó a spus: „Aveți răbdare cu bătrânii, căci dacă vă ajută bunul Dumnezeu, veți îmbătrâni și voi într-o zi”. Acum puteți da un exemplu copiilor voștri, ca într-o zi și ei să aibă grijă de voi la rândul lor!”

Balázs Katalin, Caritas Alba Iulia

Traducere: László Piklor

Sursa: romkat.ro