"Mă duc să vă pregătesc un loc" (cf. In 14,2). Bătrâneţea, timp proiectat spre împlinire

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Suntem de acum la ultimele cateheze dedicate bătrâneţii. Astăzi intrăm în intimitatea emoţionantă a despărţirii lui Isus de ai săi, prezentată pe larg în Evanghelia lui Ioan. Discursul de rămas-bun începe cu exprimări de mângâiere şi de promisiune: „Să nu se tulbure inima voastră” (14,1); „Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca şi voi să fiţi acolo unde sunt eu” (14,3). Sunt frumoase aceste cuvinte ale Domnului.

Puţin mai înainte, Isus i-a spus lui Petru: tu „mă vei urma după aceea” (13,36), amintindu-i de trecerea prin fragilitatea credinţei sale. Timpul vieţii care le rămâne discipolilor va fi, în mod inevitabil, o trecere prin fragilitatea mărturiei şi prin provocările fraternităţii. Dar va fi şi o trecere prin binecuvântările entuziasmante ale credinţei: „Cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari” (14,12). Gândiţi-vă ce promisiune este aceasta! Nu ştiu dacă noi ne gândim profund, dacă noi credem profund! Nu ştiu, uneori cred că nu…

Bătrâneţea este timpul propice pentru mărturia emoţionată şi bucuroasă a acestei aşteptări. Bătrânul şi bătrâna sunt în aşteptare, în aşteptarea unei întâlniri. La bătrâneţe lucrările credinţei, care ne apropie pe noi şi pe ceilalţi de împărăţia lui Dumnezeu, se află de acum dincolo de puterea energiilor, a cuvintelor, a elanurilor tinereţii şi maturităţii. Dar tocmai aşa fac şi mai transparentă promisiunea adevăratei destinaţii a vieţii. Şi care este adevărata destinaţie a vieţii? Un loc la masă cu Dumnezeu, în lumea lui Dumnezeu. Ar fi interesant să vedem dacă în Bisericile locale există vreo referinţă specifică, destinată să reînsufleţească această slujire specială a aşteptării Domnului – este o slujire, slujirea aşteptării Domnului – încurajând carismele individuale şi calităţile comunitare ale persoanei bătrâne.

O bătrâneţe care se consumă în slăbirea ocaziilor ratate, aduce slăbire pentru sine şi pentru toţi. În schimb, bătrâneţea trăită cu dulceaţă, trăită cu respect faţă de viaţa reală rezolvă definitiv echivocul unei puteri care trebuie să-şi fie suficientă sieşi şi propriei reuşite. Rezolvă chiar şi echivocul unei Biserici care se adaptează la condiţia mondenă, crezând în acest mod că îi guvernează definitiv perfecţiunea şi împlinirea. Când ne eliberăm de această prezumţie, timpul îmbătrânirii pe care Dumnezeu ni-l acordă este deja în sine una din acele lucrări „mai mari” despre care vorbeşte Isus. De fapt, este o lucrare care lui Isus nu i-a fost dat s-o facă: moartea sa, învierea sa şi înălţarea sa la cer au făcut-o posibilă pentru noi! Să ne amintim că „timpul este superior spaţiului”. Este legea iniţierii. Viaţa noastră nu este făcută pentru a se închide asupra ei însăşi, într-o perfecţiune pământească imaginară: este destinată să meargă dincolo, prin trecerea morţii – pentru că moartea este o trecere. De fapt, locul nostru stabil, punctul nostru de sosire nu este aici, este lângă Domnul, unde El locuieşte pentru totdeauna.

Aici, pe pământ, se demarează procesul „noviciatului” nostru: suntem învăţăcei ai vieţii, care – printre mii de dificultăţi – învaţă să aprecieze darul lui Dumnezeu, onorând responsabilitatea de a-l împărtăşi şi de a-l face să rodească pentru toţi. Timpul vieţii pe pământ este harul acestei treceri. Aroganţa de a opri timpul – a voi tinereţea veşnică, bunăstarea nelimitată, puterea absolută – nu este numai imposibilă, este delirantă.

Existenţa noastră pe pământ este timpul iniţierii la viaţă: este viaţă, dar care te duce înainte spre o viaţă mai deplină, iniţierea vieţii mai depline; o viaţă care numai în Dumnezeu îşi află împlinirea. Suntem imperfecţi încă de la început şi rămânem imperfecţi până la sfârşit. În împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, raportul se inversează: spaţiul lui Dumnezeu, pe care Isus îl pregăteşte pentru noi cu toată grija, este superior timpului vieţii noastre muritoare. Iată: bătrâneţea apropie speranţa acestei împliniri. Bătrâneţea cunoaşte definitiv, de acum, sensul timpului şi limitările locului în care trăim iniţierea noastră. Bătrâneţea este înţeleaptă pentru aceasta: bătrânii sunt înţelepţi pentru aceasta. Pentru aceasta ea este credibilă atunci când invită să ne bucurăm de scurgerea timpului: nu este o ameninţare, este o promisiune. Bătrâneţea este nobilă, nu are nevoie să se machieze pentru a arăta propria nobleţe. Probabil că machiajul vine atunci când lipseşte nobleţea. Bătrâneţea este credibilă atunci când invită să ne bucurăm de scurgerea timpului: dar timpul trece şi asta nu este o ameninţare, este o promisiune. Bătrâneţea care regăseşte profunzimea privirii credinţei, nu este conservatoare prin natura sa, aşa cum spun unii! Lumea lui Dumnezeu este un spaţiu infinit, asupra căruia trecerea timpului nu mai are însemnătate. Şi chiar la ultima cină, Isus s-a proiectat spre această destinaţie, când a spus discipolilor: „Nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu” (Mt 26,29). A mers dincolo. În predica noastră adesea paradisul este pe bună dreptate plin de fericire, de lumină, de iubire. Probabil că îi lipseşte un pic viaţa. Isus, în parabole, vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu punând mai multă viaţă. Nu mai suntem capabili de asta când vorbim despre viaţa care continuă?

Iubiţi fraţi şi surori, bătrâneţea, trăită în aşteptarea Domnului, poate să devină „apologia” completă a credinţei, care dă cont, tuturor, de speranţa noastră pentru toţi (cf. 1Pt 3,15). Pentru că bătrâneţea face transparentă promisiunea lui Isus, proiectându-se spre Cetatea sfântă despre care vorbeşte cartea Apocalipsului (capitolele 21-22). Bătrâneţea este faza vieţii cea mai adaptată să răspândească vestea bună că viaţa este iniţiere pentru o împlinire definitivă. Bătrânii sunt o promisiune, o mărturie de promisiune. Şi ceea ce este cel mai bun încă trebuie să vină. Ceea ce este cel mai bun încă trebuie să vină: este ca mesajul bătrânului şi al bătrânei credincioşi, ceea ce este cel mai bun încă trebuie să vină. Dumnezeu să ne dea nouă tuturor o bătrâneţe capabilă de acest lucru!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Sursa: www.ercis.ro

Share:

Articole din aceiași secțiune ...

Papa Francisc: „Bătrânii, de ale căror rădăcini au nevoie tinerii pentru a ajunge la maturitate”

„Fiți vigilenți pentru a nu marginaliza bătrânii în familiile sau în viața noastră”. Acesta a fost mesajul rostit de Papa Francisc în omilia sa de la Liturghia pe care a celebrat-o împreună cu Cardul Prefectului. Kevin Farrell cu ocazia celei de-a treia Zile Mondiale a Bunicilor și Bătrânilor la Sf. Petru, în prezența a 8.000 de credincioși, printre care mulți bătrâni și bunici alături de nepoții și familiile lor. Gândindu-se la bunici și bătrâni, „de ale căror rădăcini au nevoie tinerii pentru a ajunge la maturitate”, Papa Francisc a propus o nouă lectură a trei povești ale Evangheliei zilei, începând cu un aspect pe care îl au toate în comun: creșterea împreună.

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2024 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA