Salutul de rămas-bun și moștenirea: amintire și mărturie

miercuri, 23 martie 2022

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În Biblie, relatarea morții bătrânului Moise este precedată de testamentul său spiritual, numit „Cântarea lui Moise”. Această cântare este în primul rând o foarte frumoasă mărturisire de credință și spune așa: „Căci voi invoca Numele Domnului: / Dați glorie Dumnezeului nostru! / El este Stânca: / lucrarea lui este desăvârșită, / căci toate căile lui sunt drepte; / El este un Dumnezeu credincios și în el nu este nedreptate, El este drept și nepărtinitor” (Dt 32,3-4). Dar este și amintire a istoriei trăite cu Dumnezeu, a aventurilor poporului care s-a format pornind de la credința în Dumnezeul lui Abraham, Isaac și Iacob. Apoi Moise amintește și amărăciunile și dezamăgirile lui Dumnezeu însuși: fidelitatea sa pusă la încercare încontinuu de infidelitățile poporului său. Dumnezeul fidel și răspunsul poporului infidel: ca și cum poporul ar vrea să pună la încercare fidelitatea lui Dumnezeu. Și El rămâne mereu credincios, aproape de poporul său. Tocmai acesta este miezul Cântării lui Moise: fidelitatea lui Dumnezeu care ne însoțește în timpul întregii vieți.

Când Moise rostește această mărturisire de credință este în pragul țării promise, precum și al salutului său de rămas bun de la viață. Avea o sută douăzeci de ani, notează relatarea, „dar vederea nu-i slăbise” (Dt 34,7). Acea capacitate de a vedea, a vedea realmente, precum și a vedea simbolic, așa cum au bătrânii, care știu să vadă lucrurile, semnificația mai înrădăcinată a lucrurilor. Vitalitatea privirii sale este un dar prețios: îi permite să transmită moștenirea lungii sale experiențe de viață și de credință, cu luciditatea necesară. Moise vede istoria și transmite istoria; bătrânii văd istoria și transmit istoria.

O bătrânețe căreia îi este acordată această luciditate este un dar prețios pentru generația care trebuie să urmeze. Ascultarea personală și directă a relatării istoriei de credință trăită, cu toate suișurile și coborâșurile sale, este de neînlocuit. A o citi în cărți, a o privi în filme, a o consulta pe internet, oricât ar fi de util, nu va fi niciodată același lucru. Această transmitere – care este adevărata tradiție, transmiterea concretă de la bătrân la tânăr! – această transmitere lipsește mult astăzi, și tot mai mult, noilor generații. De ce? Pentru că această nouă civilizație are ideea că bătrânii sunt material de rebutat, bătrânii trebuie rebutați. Aceasta este o brutalitate! Nu, nu merge așa. Relatarea directă, de la persoană la persoană, are tonuri și moduri de comunicare pe care niciun alt mijloc nu le poate înlocui. Un bătrân care a trăit îndelung și obține darul unei mărturii lucide și pasionate a istoriei sale, este o binecuvântare de neînlocuit. Suntem capabili să recunoaștem și să onorăm acest dar al bătrânilor? Eu pot să dau o mărturie personală. Ura și furia față de război eu am învățat-o de la bunicul meu care a luptat la Piave în 1914: el mi-a transmis această furie față de război. Pentru că mi-a povestit suferințele unui război. Și asta nu se învață nici în cărți, nici în altă manieră, se învață astfel, transmițând-o de la bunici la nepoți. Și acest lucru este de neînlocuit. Transmiterea experienței de viață de la bunici la nepoți. Astăzi, din păcate, acest lucru nu este așa și se crede că bunicii sunt material de rebutat: nu! Sunt amintirea vie a unui popor și tinerii și copiii trebuie să-i asculte pe bunici.

În cultura noastră, așa de „corectă politic”, acest drum apare împiedicat în multe moduri: în familie, în societate, în însăși comunitatea creștină. Cineva propune chiar să se abolească predarea istoriei, ca o informație superfluă despre lumi care nu mai sunt actuale, care ia resurse cunoașterii prezentului. Ca și cum noi ne-am fi născut ieri!

Pe de altă parte, transmiterea credinței este lipsită adesea de pasiunea proprie a unei „istorii trăite”. A transmite credința nu înseamnă a spune lucrurile „bla-bla-bla”. Înseamnă a spune experiența de credință. Și atunci cu greu poate atrage să se aleagă iubirea pentru totdeauna, fidelitatea față de cuvântul dat, perseverența în dăruire, compasiunea față de fețele rănite și desfigurate? Desigur, istoriile vieții trebuie transformate în mărturie, iar mărturia trebuie să fie leală. Desigur, nu este leală ideologia care forțează istoria după propriile scheme; nu este leală propaganda, care adaptează istoria la promovarea propriului grup; nu este leal a face din istorie un tribunal în care se condamnă tot trecutul și se descurajează orice viitor. A fi leal înseamnă a relata istoria așa cum este, și o poate relata bine numai cel care a trăit-o. Pentru aceasta este foarte important a-i asculta pe bătrâni, a-i asculta pe bunici, este important ca tinerii și copiii să discute cu ei.

Înseși Evangheliile relatează cu onestitate istoria binecuvântată a lui Isus fără a ascunde erorile, neînțelegerile și chiar trădările discipolilor. Aceasta este istoria, este adevărul, aceasta este mărturie. Acesta este darul amintirii pe care „bătrânii” Bisericii îl transmit, încă de la început, trecându-l „din mână în mână” la generația care urmează. Ne va face bine să ne întrebăm: cât de mult valorizăm acest mod de a transmite credința, în trecerea ștafetei între bătrânii comunității și tinerii care se deschid la viitor? Și aici îmi vine în minte un lucru pe care l-am spus de atâtea ori, dar aș vrea să-l repet. Cum se transmite credința? „Ah, este aici o carte, studiaz-o”: nu. Așa nu se poate transmite credința. Credința se transmite în dialect, adică în vorbirea familială, între bunici și nepoți, între părinți și nepoți. Credința se transmite mereu în dialect, în acel dialect familial și experimentat învățat cu trecerea anilor. Pentru aceasta este atât de important dialogul într-o familie, dialogul copiilor cu bunicii care sunt cei care au înțelepciunea credinței.

În anumite momente mi se întâmplă să reflectez asupra acestei anomalii stranii. Catehismul inițierii creștine se inspiră astăzi cu generozitate din Cuvântul lui Dumnezeu și transmite informații îngrijite despre dogme, despre morala credinței și despre sacramente. Însă lipsește adesea o cunoaștere a Bisericii care să se nască din ascultarea și din mărturia istoriei reale a credinței și a vieții comunității ecleziale, încă de la începutul zilelor noastre. De către copii se învață Cuvântul lui Dumnezeu în aulele de catehism; dar Biserica se „învață”, ca tineri, în aulele școlare și în media informației globale.

Relatarea istoriei de credință ar trebuie să fie precum Cântarea lui Moise, precum mărturia Evangheliilor și a Faptelor Apostolilor. Adică, o istorie capabilă să reevoce cu emoție binecuvântările lui Dumnezeu și cu lealitate lipsurile noastre. Ar fi frumos ca să fie, încă de la început, în itinerarele de cateheză, și obișnuința de a asculta, din experiența trăită a bătrânilor, mărturisirea lucidă a binecuvântărilor primite de la Dumnezeu, pe care trebuie să le păstrăm, și mărturia reală a lipsurilor noastre de fidelitate, pe care trebuie să reparăm și să le corectăm. Bătrânii intră în țara promisă, pe care Dumnezeu o dorește pentru fiecare generație, când oferă tinerilor inițierea frumoasă a mărturiei lor și transmit istoria credinței, credința în dialect, acel dialect familial, acel dialect care trece de la bătrâni la tineri. Atunci, conduși de Domnul Isus, bătrâni și tineri intră împreună în Împărăția sa de viață și de iubire. Dar toți împreună. Toți în familie, cu această mare comoară care este credința transmisă în dialect.

 

Sursa: www.magisteriu.ro

Share:

Articole din aceiași secțiune ...

Papa Francisc: „Bătrânii, de ale căror rădăcini au nevoie tinerii pentru a ajunge la maturitate”

„Fiți vigilenți pentru a nu marginaliza bătrânii în familiile sau în viața noastră”. Acesta a fost mesajul rostit de Papa Francisc în omilia sa de la Liturghia pe care a celebrat-o împreună cu Cardul Prefectului. Kevin Farrell cu ocazia celei de-a treia Zile Mondiale a Bunicilor și Bătrânilor la Sf. Petru, în prezența a 8.000 de credincioși, printre care mulți bătrâni și bunici alături de nepoții și familiile lor. Gândindu-se la bunici și bătrâni, „de ale căror rădăcini au nevoie tinerii pentru a ajunge la maturitate”, Papa Francisc a propus o nouă lectură a trei povești ale Evangheliei zilei, începând cu un aspect pe care îl au toate în comun: creșterea împreună.

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2024 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA