Nicodim. „Cum poate să se nască un om când este bătrân?” (In 3,4)
miercuri, 8 iunie 2022
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Între figurile de bătrâni mai relevante în Evanghelii este Nicodim – unul din conducătorii iudeilor -, care, voind să-l cunoască pe Isus, dar în secret, a mers la el noaptea (cf. În 3,1-21). În colocviul lui Isus cu Nicodim reiese inima revelației lui Isus și a misiunii sale răscumpărătoare, când spune: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (v. 16).
Isus îi spune lui Nicodim că pentru „a vedea împărăția lui Dumnezeu” trebuie „să se nască de sus” (cf. v. 3). Nu este vorba de a ne naște din nou, de a repeta venirea noastră în lume, sperând că o nouă reincarnare ne va redeschide posibilitatea unei vieți mai bune. Această repetare este lipsită de sens. Mai mult, ea ar goli de semnificație viața trăită, ștergând-o ca și cum ar fi un experiment eșuat, o valoare expirată, un gol de pierdut. Nu, nu este aceasta, această naștere din nou despre care vorbește Isus: este un alt lucru. Această viață este prețioasă în ochii lui Dumnezeu: ne identifică drept creaturi iubite de el cu duioșie. „Nașterea de sus”, care ne permite să „intrăm” în împărăția lui Dumnezeu, este o generare în Duh, o trecere printre ape spre țara promisă a unei creații reconciliate cu iubirea lui Dumnezeu. Este o renaștere de sus, cu harul lui Dumnezeu. Nu este o renaștere din punct de vedere fizic încă o dată.
Nicodim răstălmăcește această naștere și invocă bătrânețea drept certitudine a imposibilității sale: ființa umană îmbătrânește în mod inevitabil, visul unei tinereți veșnice se îndepărtează definitiv, consumarea este portul oricărei nașteri în timp. Cum se poate imagina un destin care are formă de naștere? Nicodim gândește așa și nu găsește modul de a înțelege cuvintele lui Isus. Această renaștere, ce este?
Obiecția lui Nicodim este foarte instructivă pentru noi. De fapt, putem s-o răsturnăm, în lumina cuvântului lui Isus, în descoperirea unei misiuni proprii a bătrâneții. De fapt, a fi bătrâni nu numai că nu este un obstacol la nașterea de sus despre care vorbește Isus, ci devine timpul oportun pentru a o lumina, dezlegând-o de echivocul unei speranțe pierdute. Epoca noastră și cultura noastră, care arată o tendință îngrijorătoare de a considera nașterea unui copil ca o simplă chestiune de producere și de reproducere biologică a ființei umane, cultivă după aceea mitul tinereții veșnice ca obsesia – disperată – unei cărni incoruptibile. Pentru că bătrânețea este – în multe moduri – disprețuită. Pentru că poartă certitudinea incontestabilă a părăsirii acestui mit, care ar vrea să ne întoarcem în sânul mamei, pentru a redeveni mereu tineri în trup.
Tehnica se lasă atrasă de acest mit în toate modurile: așteptând să învingem moartea, putem ține în viață corpul cu medicamente și produse cosmetice, care încetinesc, ascund, înlătură bătrânețea. Desigur, una este bunăstarea, alta este alimentarea mitului. Însă nu se poate nega că a confunda cele două aspecte ne creează o anumită confuzie mentală. A confunda bunăstarea cu alimentarea mitului tinereții veșnice. Se face mult pentru a avea din nou această tinerețe mereu: atâtea machiaje, atâtea intervenții chirurgicale pentru a apărea tineri. Îmi vin în minte cuvintele unei înțelepte actrițe italiene, Magnani, când i-au spus că trebuiau să-i elimine ridurile, și ea a spus: „Nu, nu le atingeți! A fost nevoie de atâția ani pentru a le avea: nu le atingeți!”. Asta este: ridurile sunt un simbol al experienței, un simbol al vieții, un simbol al maturității, un simbol al faptului de a fi parcurs un drum. Nu le atingeți pentru a deveni tineri, ci tineri la față: ceea ce interesează este toată personalitatea, ceea ce interesează este inima, și inima rămâne cu acea tinerețe a vinului bun, care cu cât se învechește mai mult cu atât este mai bun.
Viața în trupul muritor este o „neterminare” foarte frumoasă: ca anumite opere de artă care tocmai în neterminarea lor au o fascinație unică. Pentru că viața aici pe pământ este „inițiere”, nu împlinire: venim pe lume tocmai așa, ca persoane reale, ca persoane care înaintează în vârstă, dar sunt pentru totdeauna reale. Dar viața în trupul muritor este un spațiu și un timp prea mic pentru a păstra intactă și a duce la împlinire partea cea mai prețioasă a existenței noastre în timpul din lume. Credința, care primește vestea evanghelică a împărăției lui Dumnezeu la care suntem destinați, are un prim efect extraordinar, spune Isus. Ea permite „să se vadă” împărăția lui Dumnezeu. Noi devenim capabili să vedem realmente multele semne de imprecizie a speranței noastre de împlinire pentru ceea ce, în viața noastră, poartă semnul destinației pentru veșnicia lui Dumnezeu.
Semnele sunt cele ale iubirii evanghelice, în multe moduri luminate de Isus. Și dacă le putem „vedea”, putem și „intra” în împărăție, cu trecerea Duhului prin apa care regenerează.
Bătrânețea este condiția, acordată multora dintre noi, în care miracolul acestei nașteri de sus poate să fie asimilat intim și făcut credibil pentru comunitatea umană: nu comunică nostalgia nașterii în timp, ci iubirea față de destinația finală. În această perspectivă bătrânețea are o frumusețe unică: mergem spre Cel Veșnic. Nimeni nu poate reintra în sânul mamei și nici în substitutul său tehnologic și consumist. Asta nu dă înțelepciune, asta nu dă drum împlinit, asta este ceva artificial. Ar fi trist, chiar dacă ar fi posibil. Bătrânul merge înainte, bătrânul merge spre destinație, spre cerul lui Dumnezeu, bătrânul merge cu înțelepciunea sa trăită în timpul vieții. De aceea bătrânețea este un timp special pentru a dezlega viitorul de iluzia tehnocratică a unei supraviețuiri biologice și robotice, dar mai ales pentru că deschide la duioșia sânului creator și generator al lui Dumnezeu. Aici, eu aș vrea să subliniez acest cuvânt: duioșia bătrânilor. Observați la un bunic sau o bunică modul de a-i privi pe nepoți, cum îi mângâie pe nepoți: acea duioșie, liberă de orice încercare umană, care a învins încercările umane și capabilă să dea gratuit iubirea, apropierea iubitoare a unuia față de ceilalți. Această duioșie deschide ușa pentru a înțelege duioșia lui Dumnezeu. Să nu uităm că Duhul lui Dumnezeu este apropiere, compasiune și duioșie. Dumnezeu este așa, știe să mângâie. Și bătrânețea ne ajută să înțelegem această dimensiune a lui Dumnezeu care este duioșia. Bătrânețea este timpul special pentru a dezlega viitorul de iluzia tehnocratică, este timpul duioșiei lui Dumnezeu care creează, creează un drum pentru noi toți. Duhul să ne dea redeschiderea acestei misiuni spirituale – și culturale – a bătrâneții, care ne reconciliază cu nașterea de sus. Când noi ne gândim la bătrânețe astfel, apoi spune: cum de această cultură a rebutării decide să-i rebuteze pe bătrâni, considerându-i nefolositori? Bătrânii sunt mesagerii viitorului, bătrânii sunt mesagerii duioșiei, bătrânii sunt mesagerii înțelepciunii unei vieți trăite. Să mergem înainte și să privim la bătrâni.
Într-adevăr, ce frumos sublinia papa: bunicii visează atunci când nepoţii lor cresc, când merg înainte, iar nepoţii au curaj atunci când îşi trag rădăcinile de la bunici.
„Avem nevoie de o nouă alianţă între tineri şi bătrâni, pentru ca limfa celui care are în urma lui o lungă experienţă de viaţă să irige vlăstarele de speranţă ale celui care creşte. Astfel învăţăm frumuseţea vieţii şi realizăm o societate fraternă.” Postarea Papei Francisc publicată miercuri, 24 iulie 2024, pe contul X, @Pontifex, precedă două date semnificative: comemorarea liturgică, la 26 iulie, a Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria, şi Ziua Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor, programată duminică, 28 iulie.
„Fiți vigilenți pentru a nu marginaliza bătrânii în familiile sau în viața noastră”. Acesta a fost mesajul rostit de Papa Francisc în omilia sa de la Liturghia pe care a celebrat-o împreună cu Cardul Prefectului. Kevin Farrell cu ocazia celei de-a treia Zile Mondiale a Bunicilor și Bătrânilor la Sf. Petru, în prezența a 8.000 de credincioși, printre care mulți bătrâni și bunici alături de nepoții și familiile lor. Gândindu-se la bunici și bătrâni, „de ale căror rădăcini au nevoie tinerii pentru a ajunge la maturitate”, Papa Francisc a propus o nouă lectură a trei povești ale Evangheliei zilei, începând cu un aspect pe care îl au toate în comun: creșterea împreună.