miercuri, 1 iunie 2022

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Rugăciunea frumoasă a bătrânului pe care o găsim în Psalmul 71 pe care l-am ascultat ne încurajează să medităm asupra tensiunii puternice care locuiește în condiția bătrâneții, când amintirea trudelor depășite și a binecuvântărilor primite este pusă la încercarea credinței și a speranței.

Încercarea se prezintă deja în sine cu slăbiciunea care însoțește trecerea prin fragilitatea și vulnerabilitatea vârstei înaintate. Și psalmistul – un bătrân care se adresează Domnului – menționează explicit faptul că acest proces devine o ocazie de abandonare, de înșelare și samavolnicie și de prepotență, care uneori se năpustesc asupra bătrânului. O formă de viață în care ne specializăm în această societate a noastră. Este adevărat! În această societate a rebutării, această cultură a rebutării, bătrânii sunt puși deoparte și suferă aceste lucruri. De fapt, nu lipsesc cei care profită de vârsta bătrânului, pentru a-l înșela, pentru a-l intimida în mii de moduri. Adesea citim în ziare sau ascultăm știri despre bătrâni care sunt fraudați fără scrupule pentru a pune stăpânire pe economiile lor; sau care sunt lăsați lipsiți de protecție sau abandonați fără îngrijiri; sau ofensați de forme de disprețuire și intimidați pentru ca să renunțe la drepturile lor. Și în familii – și acest lucru este grav, dar se întâmplă și în familii – se întâmplă aceste cruzimi. Bătrânii rebutați, abandonați în casele de odihnă, fără ca să-i viziteze copiii sau dacă îi vizitează, merg de puțin ori pe an. Bătrânul pus chiar în colțul existenței. Și asta se întâmplă: se întâmplă astăzi, se întâmplă în familii, se întâmplă mereu. Trebuie să reflectăm asupra acestui lucru.

Întreaga societate trebuie să se grăbească pentru a se îngriji de bătrânii săi – sunt comoara! -, tot mai numeroși și adesea și mai abandonați. Când auzim despre bătrâni care sunt expropriați de autonomia lor, de siguranța lor, chiar de locuința lor, înțelegem că ambivalența societății de astăzi față de vârsta bătrână nu este o problemă de urgențe ocazionale, ci o trăsătură a acelei culturi a rebutării care otrăvește lumea în care trăim. Bătrânul din psalm îi destăinuiește lui Dumnezeu descurajarea sa: „Căci dușmanii mei vorbesc împotriva mea – spune el – / și cei care pândesc sufletul meu se sfătuiesc împreună: / «Dumnezeu l-a părăsit. / Urmăriți-l și prindeți-l, / căci nu are cine să-l scape!»” (v. 10-11). Consecințele sunt fatale. Bătrânețea nu pierde numai demnitatea sa, ci se pune la îndoială chiar dacă merită să continue. Astfel, toți suntem tentați să ascundem vulnerabilitatea noastră, să ascundem boala noastră, vârsta noastră și bătrânețea noastră, pentru că ne temem că sunt anticamera pierderii demnității noastre. Să ne întrebăm: este uman a induce acest sentiment? Cum de civilizația modernă, așa de progresată și eficientă, este așa de mult deranjată față de boală și de bătrânețe, ascunde boala, ascunde bătrânețea? Și cum de politica, ce se arată așa de angajată în definirea limitelor unei supraviețuiri demne, în același timp este insensibilă față de demnitatea unei conviețuiri afectuoase cu bătrânii și bolnavii?

Bătrânul din psalm pe care l-am auzit, acest bătrân care vede bătrânețea sa ca o înfrângere, redescoperă încrederea în Domnul. Simte nevoia să fie ajutat. Și se adresează lui Dumnezeu. Sfântul Augustin, comentând acest psalm, îl îndeamnă pe bătrân: „Nu te teme să fii abandonat în bătrânețea ta. […] De ce te temi că [Domnul] te abandonează, că te respinge în timpul bătrâneții când se va termina puterea ta? Dimpotrivă, chiar atunci va fi în tine puterea sa, când se va termina a ta” (PL 36, 881-882). Și psalmistul bătrân invocă: „Eliberează-mă și scapă-mă, / pleacă-ți urechea spre mine și mântuiește-mă. / Fii pentru mine stâncă și cetate de refugiu, / spre care mi-ai poruncit ca să merg mereu ca să mă mântuiești, / pentru că numai tu ești stânca mea și cetatea mea de apărare” (v. 2-3). Invocația mărturisește fidelitatea lui Dumnezeu și cheamă în cauză capacitatea sa de a zdruncina conștiințele deviate de insensibilitate prin parabola vieții muritoare, care trebuie păstrată în integritatea sa. Se mai roagă astfel: „Dumnezeule, nu te îndepărta de mine; / Dumnezeul meu, grăbește-te să mă ajuți! / Să fie făcuți de rușine și să piară cei potrivnici sufletului meu, / să fie acoperiți de ocară și umilire cei care caută răul meu!” (v. 12-13).

De fapt, rușinea ar trebui să cadă asupra celor care profită de slăbiciunea bolii și a bătrâneții. Rugăciunea reînnoiește în inima bătrânului promisiunea fidelității și a binecuvântării lui Dumnezeu. Bătrânul redescoperă rugăciunea și mărturisește forța sa. Isus, în Evanghelii, nu respinge niciodată rugăciunea celui care are nevoie să fie ajutat. Bătrânii, din cauza slăbiciunii lor, pot să-l învețe pe cel care trăiește alte vârste ale vieții că toți avem nevoie să ne abandonăm Domnului, să invocăm ajutorul său. În acest sens, toți trebuie să învățăm de la bătrânețe: da, este un dar în faptul de a fi bătrâni înțeles ca o abandonare pentru îngrijirile celorlalți, începând de la Dumnezeu însuși.

Așadar există un „magisteriu al fragilității”, nu a ascunde fragilitățile, nu. Sunt adevărate, există o realitate și există un magisteriu al fragilității, pe care bătrânețea este în măsură să le menționeze în mod credibil pentru toată perioada vieții umane. A nu ascunde bătrânețea, a nu ascunde fragilitățile bătrâneții. Aceasta este o învățătură pentru noi toți. Acest magisteriu deschide un orizont decisiv pentru reforma chiar a civilizației noastre. O reformă de acum indispensabilă în folosul conviețuirii tuturor. Marginalizarea bătrânilor fie conceptuală fie practică, ajunge să corupă toate perioadele vieții, nu numai pe cea a bătrâneții. Fiecare dintre noi se poate gândi astăzi la bătrânii din familie: cum mă raportez eu cu ei, îmi amintesc de ei, merg să-i vizitez? Caut eu să nu le lipsească nimic? Îi respect? Bătrânii care sunt în familia mea, mama, tata, bunicul, bunica, unchii, prietenii, i-am șters din viața mea? Sau merg la ei să iau înțelepciune, înțelepciunea vieții? Amintește-ți că și tu vei fi bătrân sau bătrână. Bătrânețea vine pentru toți. Și așa cum tu ai vrea să fii tratat sau tratată în momentul bătrâneții, tratează-i tu pe bătrâni astăzi. Sunt amintirea familiei, amintirea umanității, amintirea țării. A-i păzi pe bătrâni care sunt înțelepciune. Domnul să le dea bătrânilor care fac parte din Biserică generozitatea acestei invocații și a acestei provocări. Fie ca această încredere în Domnul să ne contagieze. Și asta, pentru binele tuturor, al lor și al nostru și al copiilor noștri.

Sursa: www.magisteriu.ro