Textul biblic pe care l-am ascultat încheie Cartea lui Iob, un vârf al literaturii universale. Noi îl întâlnim pe Iob pe drumul nostru de cateheză despre bătrânețe: îl întâlnim ca martor al credinței care nu acceptă o „caricatură” a lui Dumnezeu, ci strigă protestul său în fața răului, până când Dumnezeu îi răspunde și revelează fața sa. Și Dumnezeu la sfârșit răspunde, ca întotdeauna, în mod surprinzător: îi arată lui Iob gloria sa, dar fără a-l strivi, dimpotrivă, cu duioșie suverană, așa cum face Dumnezeu, mereu, cu duioșie. Trebuie citite bine paginile acestei cărți, fără prejudecăți, fără locuri comune, pentru a percepe forța strigătului lui Iob. Ne va face bine să intrăm la școala sa, pentru a învinge ispita moralismului în fața exasperării și a slăbirii datorită durerii de a fi pierdut totul.
În acest pasaj concluziv al cărții – noi ne amintim istoria, Iob care pierde totul în viață, pierde bogățiile, pierde familia, pierde copiii și pierde și sănătatea și rămâne acolo, rănit, în dialog cu trei prieteni, apoi un al patrulea, care vin ca să-l salute: aceasta este istoria – și în acest pasaj de astăzi, pasajul concluziv al cărții, când Dumnezeu în sfârșit ia cuvântul (și acest dialog al lui Iob cu prietenii săi este ca un drum pentru a ajunge la momentul în care Dumnezeu să dea cuvântul său) Iob este lăudat pentru că a înțeles misterul duioșiei lui Dumnezeu ascunse în spatele tăcerii sale. Dumnezeu îi ceartă pe prietenii lui Iob care presupuneau că știu tot, că știu despre Dumnezeu și despre durere, și, veniți pentru a-l mângâia pe Iob, au ajuns să-l judece cu schemele lor preconstituite. Dumnezeu să ne ferească de acest pietism ipocrit și îngâmfat! Dumnezeu să ne ferească de acea religiozitate moralistă și acea religiozitate de precepte care ne dă o anumită prezumție și duce la fariseism și la ipocrizie.
Iată cum se exprimă Domnul față de ei. Așa spune Domnul: „I-a zis Domnul lui Elifaz din Teman: Mânia mea s-a aprins împotriva ta și a celor doi prieteni ai tăi, pentru că nu ați vorbit cu mine ceea ce este drept ca slujitorul meu Iob […]”. „Iob, slujitorul meu, se va ruga pentru voi. Numai în vederea lui nu voi face după nebunia voastră, căci nu ați vorbit cu mine cele drepte ca slujitorul meu Iob” (42,7-8). Declarația lui Dumnezeu ne surprinde, pentru că am citit paginile înfocate ale protestului lui Iob, care ne-au lăsat uluiți. Și totuși – spune Domnul – Iob a vorbit bine, și atunci când supărat și chiar supărat împotriva lui Dumnezeu, dar a vorbit bine, pentru că a refuzat să accepte că Dumnezeu este un „Persecutor”, Dumnezeu este altceva. Și ca răsplată Dumnezeu îi restituie lui Iob dublul tuturor bunurilor sale, după ce i-a cerut să se roage pentru acei prieteni răi ai săi.
Punctul de cotitură al convertirii credinței are loc tocmai la apogeul răbufnirii lui Iob, acolo unde spune: „Eu știu că răscumpărătorul meu este viu și că, în cele din urmă, se va ridica peste țărână. După ce îmi vor roade această piele a mea, fără carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu îl voi vedea și ochii mei vor privi, și nu altcineva” (19,25-27). Acest pasaj este foarte frumos. Îmi vine în minte sfârșitul acelui oratoriu genial al lui Händel, Mesia, după acea sărbătoare a lui Aleluia lent soprana cântă acest pasaj: „Eu știu că răscumpărătorul meu este viu”, cu pace. Și astfel, după tot acest lucru de durere și de bucurie al lui Iob, glasul Domnului este altceva. „Eu știu că răscumpărătorul meu este viu”: este un lucru foarte frumos. Putem să-l interpretăm astfel: „Dumnezeul meu, eu știu că tu nu ești persecutorul. Dumnezeul meu va veni și îmi va face dreptate”. Este credința simplă în învierea lui Dumnezeu, credința simplă în Isus Cristos, credința simplă că Domnul ne așteaptă mereu și va veni.
Cuvântul din Cartea lui Iob reprezintă în mod dramatic și exemplar ceea ce se întâmplă realmente în viață. Adică asupra unei persoane, asupra unei familii sau asupra unui popor se abat încercări prea grele, încercări disproporționate față de micimea și fragilitatea umană. Adesea în viață, cum se spune, „plouă pe udeală”. Și unele persoane sunt cuprinse de o sumă de rele care apare cu adevărat excesivă și nedreaptă. Și atâtea persoane sunt astfel.
Toți am cunoscut astfel de persoane. Am fost impresionați de strigătul lor, dar adesea am rămas plini de admirație în fața fermității credinței lor și a iubirii lor în tăcerea lor. Mă gândesc la părinții copiilor cu dizabilități grave sau la cel care trăiește o infirmitate permanentă sau la cel din familie care stă alături de el… Situații agravate adesea de lipsa resurselor economice. În anumite conjuncturi ale istoriei, aceste acumulări de poveri par să fie ca o întâlnire colectivă. Este ceea ce s-a întâmplat în acești ani cu pandemia de Covid-19 și ceea ce se întâmplă acum cu războiul în Ucraina.
Putem justifica aceste „excese” ca o raționalitate superioară a naturii și a istoriei? Putem să le binecuvântăm în mod religios ca răspuns justificat la păcatele victimelor, care le-au meritat? Nu, nu putem. Există un soi de drept la protest al victimei, față de misterul răului, drept pe care Dumnezeu îl acordă oricui, ba mai mult, pe care el însuși, în fond, îl inspiră. Uneori eu găsesc oameni care se apropie de mine și îmi spun: „Dar, părinte, eu am protestat împotriva lui Dumnezeu pentru că am această problemă, acea problemă…”. Dar, știi, dragule, că protestul este un mod de rugăciune, atunci când se face așa. Când copiii, tinerii protestează împotriva părinților, este un mod pentru a atrage atenția și a cere ca să se îngrijească de ei. Dacă tu ai în inimă vreo rană, vreo durere și îți vine să protestezi, protestează și împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu te ascultă, Dumnezeu este Tată, Dumnezeu nu se înspăimântă de rugăciunea noastră de protest, nu! Dumnezeu înțelege. Dar fii liber, fii liberă în rugăciunea ta, nu închide rugăciunea ta în schemele preconcepute! Rugăciunea trebuie să fie așa, spontană, ca aceea a unui fiu cu tatăl, care îi spune tot ceea ce îi vine în gură deoarece știe că tatăl îl înțelege. „Tăcerea” lui Dumnezeu, în primul moment al dramei, înseamnă asta. Dumnezeu nu se va sustrage de la confruntare, dar la început îi lasă lui Iob răbufnirea protestului său, și Dumnezeu ascultă. Probabil, uneori, ar trebui să învățăm de la Dumnezeu acest respect și această duioșie. Și lui Dumnezeu nu-i place acea enciclopedie – s-o numim așa – de explicații, de reflecție pe care o fac prietenii lui Iob. Acela este suc de limbă, care nu este corect: este acea religiozitate care explică tot, dar inima rămâne rece. Lui Dumnezeu nu-i place asta. Îi place mai mult protestul lui Iob sau tăcerea lui Iob.
Mărturisirea de credință a lui Iob – care se evidențiază tocmai din apelul său neîncetat la Dumnezeu, la o dreptate supremă – se completează la sfârșit cu experiența aproape mistică, aș spune eu, care-l face să spună: „Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (42,5). Câți oameni, câți dintre noi după o experiență un pic urâtă, un pic întunecată, trece mai departe și îl cunoaște pe Dumnezeu mai bine decât înainte! Și putem spune, ca Iob: „Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut”, pentru că te-am întâlnit. Această mărturie este deosebit de credibilă dacă bătrânețea o ia asupra sa, în fragilitatea și pierderea sa progresivă. Bătrânii au văzut multe în viață! Și au văzut și inconsistența promisiunilor oamenilor. Oameni ai legii, oameni de știință, chiar oameni ai religiei, care confundă persecutorul cu victima, imputând acesteia responsabilitatea deplină a propriei dureri. Greșesc!
Bătrânii care găsesc drumul acestei mărturii, care convertește resentimentul datorat pierderii în tenacitatea pentru așteptarea promisiunii lui Dumnezeu – există o schimbare, de la resentimentul datorat pierderii spre o tenacitate pentru a urmări promisiunea lui Dumnezeu – acești bătrâni sunt un prezidiu de neînlocuit pentru comunitate în înfruntarea excesului răului. Privirea credincioșilor care se îndreaptă spre Răstignit învață tocmai asta. Fie ca s-o putem învăța și noi, de la atâția bunici și bunicuțe, de la atâția bătrâni care, ca Maria, unesc rugăciunea lor, uneori sfâșietoare, cu aceea a Fiului lui Dumnezeu care pe cruce se abandonează Tatălui. Să-i privim pe vârstnici, să privim pe bătrâni, pe bătrâne, pe bătrânele; să-i privim cu iubire, să privim experiența lor personală. Eu au suferit mult în viață, au învățat mult în viață, au trecut prin atâtea, dar la sfârșit au această pace, o pace – eu aș spune – aproape mistică, adică pacea întâlnirii cu Dumnezeu, așa încât pot să spună „Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut”. Acești bătrâni se aseamănă cu acea pace a Fiului lui Dumnezeu pe cruce care se abandonează Tatălui.
În cadrul Anului Familia Amoris laetitia Sf. Părinte Papa Francisc a instituit Ziua Mondială a Bunicilor și Persoanelor Vârstnice, care are loc anual în a patra duminică a lunii iulie, în preajma sărbătorii Sf. Joachim și Sf. Ana (26 iulie). Ca și în anii precedenți, Oficiul Diecezan pentru Pastorația Familiilor a organizat și în acest an…
Sâmbătă, 29 iulie 2023, începând cu ora 10.00, la Centrul „Gaudium et spes” de la Traian (NT) se va celebra cea de-a treia Zi Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor.
Duhul Sfânt binecuvântează şi însoţeşte fiecare întâlnire rodnică între generaţii diferite, între bunici şi nepoţi, între tineri şi bătrâni. De fapt, Dumnezeu doreşte ca, aşa cum a făcut Maria cu Elisabeta, tinerii să îmbucure inimile bătrânilor şi să ia înţelepciune din trăirile lor. Dar, înainte de toate, Domnul doreşte să nu-i lăsăm singuri pe bătrâni, să nu-i izolăm la marginile vieţii, aşa cum, din păcate, se întâmplă astăzi prea des.