miercuri, 11 mai 2022

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi vom vorbi despre Iudita, o eroină biblică. Încheierea cărții care îi poartă numele – am ascultat un text – sintetizează ultima parte a vieții acestei femei, care a apărat Israelul de dușmanii săi. Iudita este o văduvă evreică tânără și virtuoasă care, grație credinței sale, frumuseții sale și inteligenței sale, salvează orașul Betulia și poporul lui Iuda de asediul lui Holofern, generalul lui Nabucodonosor, regele Asiriei, dușman prepotent și disprețuitor al lui Dumnezeu. Și astfel, cu modul său viclean de a acționa, este capabilă să-l elimine pe dictatorul care era împotriva țării. Era curajoasă, această femeie, dar avea credință.

După marea aventură care o are ca protagonistă, Iudita se întoarce în orașul său, Betulia, unde trăiește o bătrânețe frumoasă până la o sută cinci ani. Venise pentru ea timpul bătrâneții așa cum vine pentru multe persoane: uneori după o viață intensă de muncă, uneori după o existență aventuroasă, sau de mare dăruire. Eroismul nu este numai cel al marilor evenimente care cad sub reflectoare, de exemplu cel al Iuditei că l-a ucis pe dictator: dar adesea eroismul se află în tenacitatea iubirii revărsate într-o familie dificilă și în favoarea unei comunități amenințate.

Iudita a trăit peste o sută de ani, o binecuvântare deosebită. Dar astăzi nu este rar să se aibă atâția ani de trăit încă după perioada pensionării. Cum să interpretăm, cum să facem să aducă rod acest timp pe care-l avem la dispoziție? Eu ies la pensie astăzi, și vor fi atâția ani, și ce pot să fac, în acești ani, cum pot să cresc – în vârstă merge de la sine – dar cum pot să cresc în autoritate, în sfințenie, în înțelepciune?

Perspectiva pensionării coincide pentru mulți cu aceea a unei odihne meritate și dorite de la activități angajante și obositoare. Dar se întâmplă și ca sfârșitul muncii să reprezinte un izvor de preocupare și să fie așteptat cu vreo trepidație: „Ce voi face acum când viața mea se va goli de ceea ce a umplut-o atâta timp?”: aceasta este întrebarea. Munca zilnică înseamnă și un ansamblu de relații, satisfacția de a câștiga cele necesare pentru trai, experiența de a avea un rol, o considerație meritată, un timp plin care merge dincolo de simplul orar de muncă.

Desigur, există angajarea, bucuroasă și obositoare, de a avea grijă de nepoți, și astăzi bunicii au un rol foarte mare în familie pentru a ajuta la creșterea nepoților; dar știm că astăzi se nasc tot mai puțini copii, iar părinții sunt adesea distanți, mai supuși la mutări, cu situații de muncă și de locuință care nu sunt favorabile. Uneori sunt și mai contrari în a încredința bunicilor spații de educație, acordându-le numai cele legate de nevoia de asistență. Dar cineva îmi spunea, un pic zâmbind cu ironie: „Astăzi, bunicii, în această situație socio-economică, au devenit mai importanți, pentru că au pensia”. Există noi exigențe, și în domeniul relațiilor educative și parentale, care ne cer să remodelăm alianța tradiționala între generații.

Dar, ne întrebăm: noi facem acest efort de „remodelare”? Sau îndurăm pur și simplu inerția condițiilor materiale și economice? Coexistența generațiilor, de fapt, se prelungește. Încercăm, toți împreună, să le facem mai umane, mai afectuoase, mai drepte, în noile condiții ale societăților moderne? Pentru bunici, o parte importantă a vocației lor este să-i susțină pe fii în educarea copiilor. Cei mici învață forța duioșiei și respectul față de fragilitate: lecții de neînlocuit, care cu bunicii sunt mai ușoare de dat și de primit. Bunicii, la rândul lor, învață că duioșia și fragilitatea nu sunt numai semne ale slăbirii: pentru tineri, sunt treceri care fac uman viitorul.

Iudita rămâne văduvă devreme și nu are copii, dar, ca bătrână, este capabilă să trăiască o perioadă de plinătate și de seninătate, având conștiința că a trăit până la capăt misiunea pe care Domnul i-a încredințat-o. Pentru ea este timpul de a lăsa moștenirea bună a înțelepciunii, a duioșiei, a darurilor pentru familie și pentru comunitate: o moștenire de bine și nu numai de bunuri. Când ne gândim la moștenire, uneori ne gândim la bunuri, și nu la binele care s-a făcut la bătrânețe și care a fost semănat, acel bine care este cea mai bună moștenire pe care noi o putem lăsa.

Tocmai la bătrânețea sa, Iudita „a acordat libertatea slujitoarei sale preferate”. Acesta este un semn al unei priviri atente și umane față de cel care i-a fost aproape. Această slujitoare a însoțit-o în momentul acelei aventuri pentru a-l învinge pe dictator și a-l elimina. Ca bătrâni, se pierde un pic vederea, dar privirea interioară devine mai pătrunzătoare: se vede cu inima. Devin capabili să vadă lucruri care înainte scăpau. Bătrânii știu să privească și știu să vadă… Așa este: Domnul nu încredințează talentele sale numai tinerilor și celor puternici: are pentru toți talente, după măsura fiecăruia, și pentru bătrâni. Viața comunităților noastre trebuie să știe să se bucure de talentele și de carismele atâtor bătrâni, care pentru statistici sunt deja la pensie, dar care sunt o bogăție de valorizat. Asta cere, din partea bătrânilor înșiși, o atenție creativă, o atenție nouă, o disponibilitate generoasă. Abilitățile precedente din viața activă pierd partea lor de constrângere și devin resurse de donație: a învăța, a sfătui, a construi, a îngriji, a asculta… De preferat în favoarea celor mai dezavantajați, care nu-și pot permite nicio învățare sau care sunt abandonați singurătății lor.

Iudita a eliberat-o pe slujitoarea sa și a umplut pe toți cu atenții. Ca tânără și-a cucerit stima comunității cu curajul său. Ca bătrână, a meritat-o pentru duioșia cu care a îmbogățit libertatea și afectele. Iudita nu este o pensionară care trăiește melancolic golul său: este o bătrână pasionată care umple cu daruri timpul pe care i-l dăruiește Dumnezeu. Eu vă rog: luați, într-una din aceste zile, Biblia și luați Cartea Iuditei: este micuță, se citește ușor, sunt zece pagini, nu mai mult. Citiți această istorie a unei femei curajoase care se termină așa, cu duioșie, cu generozitate, o femeie la înălțime. Și așa aș vrea eu ca să fie bunicile noastre. Toate așa: curajoase, înțelepte și să lase moștenirea nu a banilor, ci moștenirea înțelepciunii, semănată în nepoții lor.

Sursa: www.magisteriu.ro