miercuri, 4 mai 2022

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În drumul acestor cateheze despre bătrânețe, astăzi întâlnim un personaj biblic – un bătrân – cu numele Eleazar, care a trăit în timpurile persecuției lui Antioh Epifan. Este o figură frumoasă. Figura sa ne înmânează o mărturie a raportului special care există între fidelitatea bătrâneții și onoarea credinței. Este un mândru acesta! Aș vrea să vorbesc tocmai despre onoarea credinței, nu numai despre coerența, despre vestirea, despre rezistența credinței. Onoarea credinței se află periodic sub presiunea, chiar violentă, a culturii dominatorilor, care încearcă s-o slăbească tratând-o ca pe un rest arheologic, sau superstiție veche, capriciu anacronic și așa mai departe.

Relatarea biblică – am ascultat un mic text, dar este frumos s-o citim în întregime – povestește episodul evreilor constrânși de un decret al regelui ca să mănânce cărnuri jertfite idolilor. Când vine rândul lui Eleazar, care era un bătrân de nouăzeci de ani foarte stimat de toți și cu autoritate, oficialii regelui îl sfătuiesc să facă o simulare, adică să se prefacă să mănânce cărnurile fără a face asta realmente. Ipocrizie religioasă, există atâta ipocrizie religioasă, ipocrizie clericală. Aceștia îi spun: „Dar fii un pic ipocrit, nimeni nu-și va da seama”. Astfel Eleazar s-ar fi salvat și – spuneau aceia – în numele prietenie va accepta gestul lor de compasiune și de afect. Până la urmă – insistau ei – era vorba de un gest minim, a se preface că mănâncă, dar nu mănâncă, un gest nesemnificativ.

Este puțin lucru, dar răspunsul liniștit și ferm al lui Eleazar se bazează pe un argument care ne impresionează. Punctul central este acesta: a dezonora credința la bătrânețe, pentru a câștiga un mănunchi de zile, nu este comparabil cu moștenirea pe care ea trebuie s-o lase tinerilor, pentru întregi generații care vor veni. Dar este bun acest Eleazar! Un bătrân care a trăit în coerența propriei credințe întreaga viață, și acum se adaptează să-i simuleze refuzarea, condamnă noua generație să creadă că întreaga credință a fost o ficțiune, o îmbrăcăminte exterioară care poate fi abandonată, crezând că poate fi păstrată în interiorul propriu. Și nu este așa, spune Eleazar. Un astfel de comportament nu onorează credința, nici măcar în fața lui Dumnezeu. Și efectul acestei banalizări exterioare va fi devastator pentru interioritatea tinerilor. Coerența acestui om care se gândește la tineri, se gândește la moștenirea viitoare, se gândește la poporul său!

Tocmai bătrânețea – și acest lucru este frumos pentru bătrâni – apare aici locul decisiv, locul de neînlocuit, al acestei mărturii. Un bătrân care, din cauza vulnerabilității sale, ar accepta să considere irelevantă practicarea credinței, i-ar face pe tineri să creadă că credința nu are niciun raport real cu viața. Ea le-ar apărea lor, încă de la începutul său, ca un ansamblu de comportamente care, când e cazul, pot fi simulate sau disimulate, pentru că niciunul dintre ele nu este așa de important pentru viață.

Antica gnoză eterodoxă, care a fost o capcană foarte puternică și foarte seducătoare pentru creștinismul din primele secole, teoretiza tocmai asupra acestui lucru, este un lucru vechi acesta: că credința este o spiritualitate, nu o practică; o forță a minții, nu o formă a vieții. Fidelitatea și onoarea credinței, conform acestei erezii, nu au nimic de-a face cu comportamentele vieții, cu instituțiile comunității, cu simbolurile corpului. Seducția acestei perspective este puternică, pentru că interpretează, în modul său, un adevăr indiscutabil: că credința nu se poate reduce niciodată la un ansamblu de reguli alimentare sau de practici sociale. Credința este altceva. Necazul este că radicalizarea gnostică a acestui adevăr zădărnicește realismul credinței creștine, deoarece credința creștină este realistă, credința creștină nu înseamnă numai a spune Crezul, ci înseamnă a gândi Crezul, înseamnă a simți Crezul, înseamnă a face Crezul. A lucra cu mâinile. În schimb această propunere gnostică este o „prefăcătorie”, important este ca tu înăuntru să ai spiritualitatea și apoi poți să faci ceea ce vrei. Și acest lucru nu este creștin. Este prima erezie a gnosticilor, care este foarte la modă aici, în acest moment, în atâtea centre de spiritualitate și așa mai departe. Și golește mărturia acestor oameni, care arată semnele concrete ale lui Dumnezeu în viața comunității și opune rezistență perversiunilor minții prin gesturile corpului.

Ispita gnostică ce este una din – să spunem cuvântul – erezii, una din devierile religioase din acest timp, ispita gnostică rămâne mereu actuală. În multe linii de tendință din societatea noastră și în cultura noastră, practicarea credinței îndură o reprezentare negativă, uneori sub formă de ironie culturală, uneori cu o marginalizare ocultă. Practicarea credinței pentru acești gnostici care deja existau în timpul lui Isus este considerată ca o exterioritate inutilă și chiar nocivă, ca un reziduu învechit, ca o superstiție mascată. Așadar, un lucru pentru bătrâni. Presiunea pe care această critică nediscriminată o exercită asupra tinerelor generații este puternică. Desigur, știm că practicarea credinței poate să devină o exterioritate fără suflet – acesta este celălalt pericol, contrariul – dar în ea însăși nu este deloc astfel. Probabil că ne revine chiar nouă, bătrânilor, o misiune foarte importantă: să restituim credinței onoarea sa, s-o facem coerentă care este mărturia lui Eleazar, coerența până la sfârșit. Practicarea credinței nu este simbolul slăbiciunii noastre, ci mai degrabă este semnul forței sale. Nu mai suntem tineri. Nu am glumit când am pornit pe drumul Domnului!

Credința merită respect și onoare până la sfârșit: ne-a schimbat viața, ne-a purificat mintea, ne-a învățat adorarea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui. Este o binecuvântare pentru toți! Dar toată credința, nu o parte. Nu vom schimba credința pentru un mănunchi de zile liniștite, ci vom face ca Eleazar, coerent până la sfârșit, până la martiriu. Vom demonstra, cu toată umilința și fermitatea, tocmai în bătrânețea noastră, că a crede nu este ceva „pentru bătrâni”, ci este ceva din viață. A crede în Duhul Sfânt, care face noi toate lucrurile, și el ne va ajuta cu bucurie.

Iubiți frați și surori în vârstă, pentru a nu spune bătrâni – suntem în același grup – vă rog, să privim la tineri. Ei ne privesc, să nu uităm asta. Îmi vine în minte acel film după războiul mondial atât de frumos: „Copiii ne privesc”. Noi putem același lucru cu tinerii: tinerii ne privesc și coerența noastră poate să le deschidă un drum de viață foarte frumoasă. În schimb, o eventuală ipocrizie va face mult rău. Să ne rugăm unii pentru alții. Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze pe noi, toți bătrânii!

Sursa: www.magisteriu.ro