Fidelitatea față de vizita lui Dumnezeu pentru generația care vine
miercuri, 30 martie 2022
Iubiți frați și surori, bună ziua!
În itinerarul nostru de cateheză despre tema bătrâneții, astăzi să privim la tabloul duios pictat de Sfântul Luca evanghelist, care cheamă în scenă două figuri de bătrâni, Simeon și Ana. Motivația lor de viață, înainte de a-și lua rămas-bun de la această lume, este așteptarea vizitei lui Dumnezeu. Așteptau ca să vină Dumnezeu să-i viziteze, adică pe Isus. Simeon știe, printr-o premoniție a Duhului Sfânt, că nu va muri înainte de a-l fi văzut pe Mesia. Ana frecventează în fiecare zi templul dedicându-se slujirii sale. Ambii recunosc prezența Domnului în pruncul Isus, care umple de mângâiere lunga lor așteptare și înseninează plecarea lor din viață. Aceasta este o scenă de întâlnire cu Isus, și de plecare.
Ce putem învăța de la aceste două figuri de bătrâni plini de vitalitate spirituală?
Între timp, să învățăm că fidelitatea așteptării ascute simțurile. De altfel, știm asta, Duhul Sfânt face tocmai asta: luminează simțurile. În vechiul imn Veni Creator Spiritus, cu care îl invocăm și astăzi pe Duhul Sfânt, spunem: „Accende lumen sensibus”, aprinde o lumină pentru simțuri, luminează simțurile noastre. Duhul este capabil să facă asta: ascute simțurile sufletului, în pofida limitelor și rănilor simțurilor trupului. Bătrânețea slăbește, într-un mod sau în altul, sensibilitatea trupului: unul este mai orb, unul mai surd… Totuși, o bătrânețe care este exercitată în așteptarea vizitei lui Dumnezeu nu va pierde trecerea sa: dimpotrivă, va fi și mai promptă în perceperea ei, va avea mai mult sensibilitate pentru a-l primi pe Domnul când trece. Amintim că o atitudine a creștinului este să fie atent la vizitele Domnului, pentru că Domnul trece în viața noastră cu inspirațiile, cu invitația de a fi mai buni. Și Sfântul Augustin spune: „Mi-e frică de Dumnezeu când trece” – „Dar cum așa, ție ți-e frică?” – „Da, mi-e frică să nu-mi dau seama și să-l las să treacă”. Duhul Sfânt este cel care pregătește simțurile pentru a înțelege când ne face Domnul o vizită, așa cum a făcut cu Simeon și Ana.
Astăzi avem nevoie mai mult ca oricând de asta: avem nevoie de o bătrânețe înzestrată cu simțuri spirituale vii și capabilă să recunoască semnele lui Dumnezeu, mai mult, de Semnul lui Dumnezeu, care este Isus. Un semn care ne pune în criză, mereu: Isus ne pune în criză pentru că este „semn de contradicție” (Lc 2,34) – dar care ne umple de bucurie. Deoarece criza nu-ți aduce în mod necesar tristețea, nu: a fi în criză, aducând slujire Domnului, de atâtea ori îți dă o pace și o bucurie. Anestezia simțurilor spirituale– și acest lucru este urât – anestezia simțurilor, în excitarea și în buimăceala simțurilor trupului, este un sindrom răspândit într-o societate care cultivă iluzia tinereții veșnice și trăsătura sa mai periculoasă constă în faptul că ea este cel mult inconștientă. Nu ne dăm seama că suntem anesteziați. Și asta se întâmplă: s-a întâmplat mereu și se întâmplă în timpurile noastre. Simțurile anesteziate, fără a înțelege ce se întâmplă; simțurile interioare, simțurile spiritului pentru a înțelege prezența lui Dumnezeu sau prezența răului, anesteziați, nu disting.
Când am pierdut sensibilitatea tactului sau gustului, îți dai seama imediat. În schimb, cea a sufletului, acea sensibilitate a sufletului poți s-o ignori îndelung, să trăiești fără să-ți dai seama că ai pierdut sensibilitatea sufletului. Ea nu se referă pur și simplu la gândirea despre Dumnezeu sau despre religie. Insensibilitatea simțurilor spirituale se referă la compasiune și la milă, la rușine și la remușcare, la fidelitate și la dăruire, la duioșie și la onoare, la responsabilitatea proprie și la durerea pentru celălalt. Este curios: insensibilitatea nu te lasă să înțelegi compasiunea, nu te lasă să înțelegi mila, nu te lasă să simți rușine sau remușcare pentru că ai făcut un lucru urât. Așa este: simțurile spirituale anesteziate încurcă totul și unul nu simte, spiritual, lucruri de acest gen. Și bătrânețea devine, ca să spunem așa, prima pierdere, prima victimă a acestei pierderi de sensibilitate. Într-o societate care exercită mai ales sensibilitatea pentru satisfacție, nu poate decât să dispară atenția față de cei fragili și să prevaleze competiția învingătorilor. Și astfel se pierde sensibilitatea. Desigur, retorica incluziunii este formula de rit a oricărui discurs corect din punct de vedere politic. Dar încă nu aduce o corectare reală în practicile conviețuirii normale: cu greu crește o cultură a duioșiei sociale. Nu: spiritul fraternității umane – pe care mi s-a părut necesar să-l relansez cu forță – este ca o haină demodată, de admirat, da, dar… într-un muzeu. Se pierde sensibilitatea umană, se pierd aceste mișcări ale spiritului care ne fac umani.
Este adevărat, în viața reală putem observa, cu recunoștință înduioșată, atâția tineri capabili să onoreze până la capăt această fraternitate. Dar tocmai aici se află problema: există o rebutare, o rebutare vinovată, între mărturia acestei limfe vitale a duioșiei sociale și conformismul care impune tinereții să se relateze în cu totul alt mod. Ce anume putem face pentru a umple această rebutare?
Din relatarea despre Simeon și Ana, dar și din alte istorii biblice despre vârsta bătrână sensibilă față de Duhul, vine o indicație ascunsă care merită să fie adusă în prim plan. În ce constă, concret, revelația care aprinde sensibilitatea lui Simeon și a Anei? Constă în a recunoaște într-un prunc, căruia nu i-au dat naștere și pe care-l văd pentru prima dată, semnul sigur al vizitei lui Dumnezeu. Ei acceptă să nu fie protagoniști, ci numai martori. Și când un individ acceptă să nu fie protagonist, ci se implică drept martor, treaba merge bine: acel bărbat sau acea femeie se maturizează bine. Și asta se întâmplă dacă există mereu voința de a fi protagonist, altminteri nu se va maturiza niciodată acest drum spre plinătatea bătrâneții. Vizita lui Dumnezeu nu se întrupează în viața lor, a celor care vor să fie protagoniști și niciodată martori, nu-i duce pe scenă ca salvatori: Dumnezeu nu se face trup în generația lor, ci în generația care trebuie să vină. Pierd spiritul, pierd voința de a trăi cu maturitate și, cum se spune de obicei, se trăiește cu superficialitate. Este marea generație a superficialilor, care nu-și permit să simtă lucrurile cu sensibilitatea spiritului. Dar de ce nu-și permit? În parte din lene, și în parte pentru că deja nu pot: au pierdut-o. Este urât când o civilizație pierde sensibilitatea spiritului. În schimb, este foarte frumos când găsim bătrâni ca Simeon și Ana care păstrează această sensibilitate a spiritului și sunt capabili să înțeleagă diferitele situații, așa cum aceștia doi au înțeles această situație care era în fața lor care era manifestarea lui Mesia. Niciun resentiment și nicio plângere, pentru asta, când ei sunt în această stare de liniște. În schimb, cu mare emoție și mare consolare când simțurile spirituale sunt încă vii. Emoția și consolarea că pot vedea și vesti că istoria generației lor nu este pierdută sau irosită, tocmai grație unui eveniment care se face trup și se manifestă în generația care urmează. Și asta este ceea ce simte un bătrân când nepoții merg să vorbească cu el: se simt reînsuflețiți. „Ah, viața mea încă este aici”. Este atât de important să se meargă la bătrâni, este atât de important să fie ascultați. Este atât de important a vorbi cu ei, pentru că are loc acest schimb de civilizație, acest schimb de maturitate între tineri și bătrâni. Și astfel, civilizația noastră merge înainte în mod matur.
Numai bătrânețea spirituală poate da această mărturie, umilă și strălucitoare, făcând-o autoritară și exemplară pentru toți. Bătrânețea care a cultivat sensibilitatea sufletului stinge orice invidie între generații, orice resentiment, orice plângere pentru o venire a lui Dumnezeu în generația care vine, care ajunge împreună cu plecarea propriei generații. Și asta este ceea ce se întâmplă unui bătrân deschis cu un tânăr deschis: își ia rămas-bun de la viață, dar încredințând – între ghilimele – propria viață noii generații. Și acesta este acel rămas-bun al lui Simeon și Ana: „Acum pot să plec în pace”. Sensibilitatea spirituală a vârstei bătrâne este în măsură să răstoarne competiția și conflictul dintre generații în mod credibil și definitiv. Depășește, această sensibilitate: bătrânii, cu această sensibilitate, depășesc conflictul, merg mai departe, merg la unitate, nu la conflict. Desigur, acest lucru este imposibil pentru oameni, dar este posibil pentru Dumnezeu. Și astăzi avem atâta nevoie de asta, de sensibilitatea spiritului, de maturitatea spiritului, avem nevoie de bătrâni înțelepți, maturi în spirit care să ne dea o speranță pentru viață!
Într-adevăr, ce frumos sublinia papa: bunicii visează atunci când nepoţii lor cresc, când merg înainte, iar nepoţii au curaj atunci când îşi trag rădăcinile de la bunici.
„Avem nevoie de o nouă alianţă între tineri şi bătrâni, pentru ca limfa celui care are în urma lui o lungă experienţă de viaţă să irige vlăstarele de speranţă ale celui care creşte. Astfel învăţăm frumuseţea vieţii şi realizăm o societate fraternă.” Postarea Papei Francisc publicată miercuri, 24 iulie 2024, pe contul X, @Pontifex, precedă două date semnificative: comemorarea liturgică, la 26 iulie, a Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria, şi Ziua Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor, programată duminică, 28 iulie.
„Fiți vigilenți pentru a nu marginaliza bătrânii în familiile sau în viața noastră”. Acesta a fost mesajul rostit de Papa Francisc în omilia sa de la Liturghia pe care a celebrat-o împreună cu Cardul Prefectului. Kevin Farrell cu ocazia celei de-a treia Zile Mondiale a Bunicilor și Bătrânilor la Sf. Petru, în prezența a 8.000 de credincioși, printre care mulți bătrâni și bunici alături de nepoții și familiile lor. Gândindu-se la bunici și bătrâni, „de ale căror rădăcini au nevoie tinerii pentru a ajunge la maturitate”, Papa Francisc a propus o nouă lectură a trei povești ale Evangheliei zilei, începând cu un aspect pe care îl au toate în comun: creșterea împreună.