Despre dreptul copiilor la viaţă

Fapt din viaţă:

Sunt la o vârstă relativ înaintată şi întocmai pentru acest motiv, aş vrea să trimit o rază de lumină şi speranţă prin aceste rânduri tuturor mamelor care se vor afla vreodată în situaţia în care am fost eu. Până în momentul de faţă, am întâlnit în viaţă şi bune şi rele, pentru toate însă aş vrea să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Ştiu că totul a făcut parte dintr-un plan al său cu mine, de aceea, greutăţile, m-au maturizat, iar bucuriile mi-au dat curaj să continui. Cât despre copii, Dumnezeu mi-a oferit şase, şi-i mulţumesc pentru ei.

Motivul pentru care am hotărât să vă spun ceva din viaţa mea este o anumită atitudine pe care am avut-o după naşterea primului copil. M-am descurajat pur şi simplu. Mi s-a părut că Dumnezeu îmi cere să sufăr prea mult pentru viaţa pe care trebuia s-o aduc în lume şi pe care apoi s-o fac să crească în copilul meu. Simţeam că totul mă depăşeşte. Descurajarea din cauza durerii m-a cuprins atât de mult încât m-am hotărât să pun capăt oricărei alte încercări de a mai avea un alt copil. Eram atât de hotărâtă încât nici măcar soţul sau prietenii nu mă puteau convinge să renunţ la decizia pe care o luasem.

Ulterior am înţeles că luptam nu numai cu o concepţie greşită de-a mea, dar şi cu Dumnezeu, care, la rândul său, lupta cu mine, pentru a mă determina să revin asupra deciziei luate. Şi m-a biruit!

Singurul loc în care îmi mai găseam alinarea erau liturghiile de duminica, liturghii la care participam alături de soţ şi de copilul care începuse să crească. Încet, încet începuse să mă obsedeze un gând: „Preotul care celebrează sfânta Liturghie, de ce nu ar fi într-o zi fiul meu?” Dar…, care fiu? Primul? Singurul? Voi mai avea şi alţii? Va voi Dumnezeu ca preot pe unul din fiii mei? Era o întrebare care a început să mă neliniştească, chiar mai mult decât oricare alta dintre problemele mele.

Poate că, într-o zi, acest fiu al meu, preot, va putea da un răspuns multor altor mame care, ca şi mine, se vor afla în aceeaşi situaţie. Am început să mă rog şi să sper. Simţeam cum, zi de zi, frica şi neliniştea, mă părăseau. Gândul că într-o zi preotul putea să fie fiul meu, m-a ajutat să depăşesc momentul dificil în care mă aflam. Dumnezeu m-a ajutat să-i aduc pe lume şi pe ceilalţi cinci copii, în ciuda fricii care mă cuprinsese la primul. În acelaşi timp, nu mi-am pierdut nici speranţa că într-o zi, gândul care îmi venise la acea liturghie, se va împlini.

A sosit şi ziua pentru care mă rugasem, sperasem şi crezusem. Unul dintre fiii mei, unul la care chiar nu mă aşteptam, şi-a exprimat dorinţa de a deveni preot. Preot? Ce măreţ! Câţi nu şi-ar fi dorit un fiu preot? Dar cât de mare este preţul! Să-l împarţi lumii pe Isus Cristos, să-l predici, să dezlegi de păcate în numele lui, să mângâi, să încurajezi! Ce mare mister este preotul! Dumnezeu m-a învins! Astăzi, fiul meu este preot, unul dintre fiii mei, unul pe care, la un moment dat, mă hotărâsem să nu-l mai vreau. Şi ce luptă am dus cu mine însămi! Oare nu cumva la aceasta suntem chemate noi, mamele, să învăţăm să renunţăm la noi înşine pentru copiii noştri şi la vocaţia lor?

Mamelor, aduceţi-i pe copiii voştri în lume! Nu le luaţi dreptul pe care, fără nici un merit, l-aţi primit şi voi: acela de a trăi. Cine ştie dacă nu cumva, neaducându-i, privaţi lumea de un preot, de un medic, de un om de ştiinţă, poate pe cel care, la un moment dat, în viaţa voastră, v-ar putea fi singurul sprijin.

Nu vă luptaţi cu Dumnezeu, pentru că, oricum, el va învinge! Pe mine m-a învins şi fiul meu, astăzi este preot. Ce măreţ!

Biserica ne învaţă:

Căsătoria şi dragostea conjugală sunt prin natura lor rânduite în vederea procreării şi creşterii copiilor. Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele însuşi al părinţilor… În îndatorirea lor de a transmite viaţa şi de a educa, îndatorire ce trebuie considerată ca misiunea lor proprie, soţii ştiu că sunt colaboratorii iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii ei. Printre soţii care îşi îndeplinesc în acest mod menirea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu trebuie amintiţi în mod deosebit aceia care, prin hotărâre bine gândită, luată în comun, primesc cu generozitate să crească în mod corespunzător chiar şi un număr mai mare de copii” (Gaudium et spes, 50).

Sfânta Scriptură confirmă:

Şi fiii lui Israel au făcut iarăşi rele înaintea ochilor Domnului şi i-a dat Domnul în mâinile filistenilor pentru patruzeci de ani. Era însă în vremea aceea un om de la Ţora, din neamul lui Dan, cu numele Manoe, iar soţia lui era sterilă şi nu năştea. Odată însă s-a arătat îngerul Domnului femeii şi i-a zis: Iată tu eşti sterilă şi nu naşti; dar vei zămisli şi vei naşte un fiu.

Fereşte-te să bei vin, nici sicheră şi să nu mănânci nimic necurat; pentru că ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu; şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că acest copil va fi chiar din sânul mamei sale ales al Domnului şi-l va elibera pe Israel din mâinile filistenilor.” (Jud 13, 1-5).

Învăţătură:

Prin chemarea lor de la Dumnezeu, soţii sunt orientaţi în mod special unul către celălalt. Această orientare însă, în mod concret, înseamnă iubirea profundă care îi conduce până acolo încât ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu în ceea ce priveşte viaţa. Actul conjugal, apogeu al iubirii dintre soţi, trebuie să conducă în mod responsabil la perpetuarea vieţii pe pământ şi în mod iremediabil la o mai mare unitate a familiei.

Se poate întâmpla însă ca din cauze justificate (durerea unei mame la naştere, ca în exemplul de mai sus şi teama deosebit de mare pentru o naştere ulterioară, condiţiile sociale precare, neacceptarea cu încăpăţânare a copiilor din partea unuia dintre soţi, etc), actul conjugal propriu-zis, să fie îndepărtat de la scopul final, care este procrearea.

În acest sens, un rol deosebit îl are educaţia în credinţă a soţilor, ajutorul real şi efectiv din partea comunităţii parohiale, a familiilor care o pot face, deschiderea familiei spre consiliere spirituală şi psihologică.

Pregătirea de dinainte de căsătorie trebuie să aibă în vedere că viaţa oricărui copil, chiar dacă este transmisă prin intermediul soţilor, ea aparţine lui Dumnezeu şi că nu soţii sunt cei care în mod direct dispun de prerogativa de a spune „nu” unei noi vieţi.

Întreabă-te:

– Ţinând cont de exemplul de mai sus, cum percepeţi bucuria dumneavoastră de a trăi?

– Daţi câteva exemple de dubii în privinţa acceptării unor copii şi a rolului lor ulterior în lume.

– În ce măsură teama, condiţiile sociale sau pur şi simplu voinţa proprie, pot hotărî în privinţa acceptării sau a neacceptării unui copil în lume?

– Faceţi o comparaţie între familiile cu mulţi copii şi cele cu un singur copil. Pot justifica condiţiile sociale singure numărul copiilor?

– Care este motivul pentru care societatea de astăzi nu mai este atât de deschisă pentru darul vieţii?

– Care este atitudinea dumneavoastră faţă de „fuga” de copii?

Rugăciune:

Doamne, Isuse Cristoase, tu ai fost vestit Mamei tale, Maria, ca fiind Mântuitorul mult dorit, iar ea te-a acceptat cu bucurie şi cum multă iubire. Fă ca toţi copiii care trebuie să se nască să fie acceptaţi de părinţii lor cu bucurie şi cu iubire. Amin.

autor pr. Felician Tiba

Share:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email

Articole din aceiași secțiune ...

Despre comuniunea din familie

Văd astăzi multe vile, multe case mari cu multe camere şi mă gândesc deja câtă răceală s-ar putea să fie în acele familii şi câtă neglijenţă în educarea copiilor. Doar suntem creaţi să fim împreună, iar noi ne separăm prin ziduri.

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2022 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA

Fotografii dăruite prin deosebita amabilitate a Dicasteriului pentru Laici, Familie și Viață.