Fotografii: Dicastery for Laity, Family and Life & Shutterstock

De Francesco Ricupero

„Convertirea pastorală a Bisericii ne cheamă, așadar, să ascultăm cu atenție experiența tinerelor cupluri căsătorite: modul în care acestea vorbesc despre ceea ce învață împreună sau despre ceea ce le împiedică să învețe și să crească; resursele pe care le descoperă în sacramentul căsătoriei; ceea ce așteaptă de la comunitățile creștine și felul în care își înțeleg propria responsabilitate misionară.”

Cardinalul Kevin Farrell, prefect al Dicasterului pentru Laici, Familie și Viață, a oferit această reflecție sâmbătă dimineață, 10 octombrie, când a prezentat cea de-a patra zi a întâlnirii intitulate „La zece ani de la Amoris laetitia: vestirea Evangheliei împreună cu familiile de astăzi”, desfășurată în Aula Paul al VI-lea.

Întâlnirea, care se desfășoară până la 14 octombrie, reunește papa Leon al XIV-lea, conducătorii Bisericilor Orientale, președinții Conferințelor Episcopale, cupluri căsătorite și experți.

Un timp decisiv

Prezentând tema zilei, „Viața conjugală. Primii ani de căsătorie: un timp decisiv”, cardinalul Farrell a evidențiat eforturile pastorale considerabile depuse după Conciliul Vatican II pentru îmbunătățirea pregătirii pentru căsătorie.

Potrivit cardinalului, aceste eforturi s-au bazat pe experiența cuplurilor căsătorite și le-au oferit logodnicilor posibilitatea de a experimenta comuniunea fraternă și rugăciunea în cadrul comunității creștine.

„Cu toate acestea, constatăm că acest lucru nu este întotdeauna suficient pentru a-i ajuta pe cei proaspăt căsătoriți să înțeleagă și să aprofundeze iubirea conjugală care prinde contur în ei în primii ani de căsătorie sau să facă față dificultăților care pot apărea odată cu nașterea copiilor ori pe măsură ce ajung să se cunoască mai profund.”

Necesitatea unei însoțiri permanente

Cardinalul José Cobo Cano, arhiepiscop mitropolit de Madrid, a reflectat asupra modului în care cuplurile pot fi ascultate și însoțite la începutul vieții lor conjugale.

El a subliniat că Amoris laetitia „ne-a ajutat să privim realitatea căsătoriei într-o lumină diferită și a deschis noi orizonturi pastorale. Totuși, prima provocare nu este aceea de a concepe programe noi. Întrebarea este anterioară și mai decisivă: înțelegem cu adevărat, încă de la început, realitatea cuplurilor pe care dorim să le însoțim?”

Potrivit cardinalului, exortația apostolică postsinodală invită biserica să redescopere căsătoria atât ca sacrament care trebuie celebrat, cât și ca vocație care trebuie trăită și cultivată de-a lungul întregii vieți.

A se căsători înseamnă a alege să te dăruiești celuilalt, să construiești un viitor comun și să înveți să iubești în mijlocul bucuriilor și dificultăților vieții cotidiene. Prin urmare, pastorația matrimonială are nevoie de o schimbare fundamentală: trecerea de la o pregătire concentrată în principal asupra nunții la o însoțire care să sprijine cuplurile înainte, în timpul și după celebrarea căsătoriei.

Dialog, răbdare și iertare

„Amoris laetitia a evidențiat două aspecte esențiale încă din momentul în care un cuplu se apropie de Biserică: însoțirea și discernământul”, a afirmat cardinalul Cobo Cano.

„Întrebarea «Ce trebuie să știe pentru a se căsători?» este diferită de o întrebare mai profundă: «Ce trebuie să descopere pentru a înțelege dacă sunt chemați să se angajeze definitiv unul față de celălalt?»”

Nu este suficient să li se ofere logodnicilor cunoștințele necesare pentru celebrarea sacramentului. Ei au nevoie și de ajutor pentru a înțelege alegerea pe care o fac, pentru a-și discerne vocația și pentru a se cunoaște reciproc.

Căsătoria este un drum care se dezvoltă continuu. Primii ani, nașterea copiilor, responsabilitățile profesionale, dificultățile financiare, boala și schimbările personale impun dialog, răbdare, iertare și un angajament reînnoit de a rămâne uniți.

„Ceasul logodnicilor”

„La fel ca în multe dieceze, și aici, la Madrid, experimentăm, pe lângă cursurile de pregătire prematrimonială, inițiative precum El reloj de los novios («Ceasul logodnicilor»)”, a explicat cardinalul Cobo Cano.

Aceste inițiative „se bazează pe o intuiție simplă: un cuplu are nevoie să-și rezerve timp de calitate pentru a fi împreună, pentru a discuta, a reflecta asupra propriei povești, a-și recunoaște punctele forte și slăbiciunile, a se ruga și a discerne”.

Întrebările ridicate de aceste experiențe, a continuat el, depășesc orice metodă particulară și privesc modul în care poate fi făcut posibil un discernământ autentic.

„Acest lucru influențează și decizia de a se căsători. Dacă un cuplu vine la noi după opt sau zece ani de relație, având nunta deja planificată, mai există loc pentru discernământ? Dacă afirmăm că mariajul este o vocație, atunci cum discernem vocația la căsătorie în cadrul Bisericii?”

O conversație pastorală bine condusă în astfel de momente, împreună cu formarea celor care însoțesc cuplurile, poate deschide noi căi, a afirmat cardinalul, „dar întrebarea rămâne deschisă”.

Construirea unui „noi”, fără pierderea identității fiecăruia

Una dintre cele mai mari provocări este învățarea construirii unui „noi” fără a șterge identitatea niciunuia dintre cei doi parteneri. Acest lucru presupune timp de calitate petrecut împreună, ascultare reciprocă, credință împărtășită și capacitatea de a aborda conflictele fără a permite ca acestea să slăbească relația.

„Căsătoria creștină nu este doar povestea a două persoane; ea este și o vocație eclezială, chemată să crească și să înflorească în cadrul unei comunități”, a afirmat cardinalul Cobo Cano.

„Aceasta ridică o întrebare pastorală fundamentală: de ce fel de comunități au nevoie astăzi cuplurile noastre căsătorite? Care este rolul diecezei, al parohiei, al mișcărilor și, în special, al altor cupluri căsătorite în formarea unor comunități capabile să primească, să însoțească și să susțină viața conjugală?”

În acest sens, a explicat el, alte cupluri căsătorite pot avea un rol esențial, însoțindu-i pe soți „nu în calitate de experți, ci pornind de la propria experiență de viață, care este, la rândul ei, discernută și împărtășită”.

Asigurarea continuității îngrijirii pastorale

Principala provocare a Bisericii constă, așadar, în trecerea de la o pastorație concentrată asupra unor momente izolate la o însoțire continuă, de-a lungul întregii vocații matrimoniale a cuplului.

Căsătoria este un bine prețios care trebuie ocrotit, o vocație ce presupune angajament zilnic și o legătură care se construiește în timp. Pregătirea pentru nuntă este doar începutul.

Adevărata provocare este de a-i ajuta pe soți să trăiască sacramentul pe care l-au primit, făcând din uniunea lor o mărturie concretă a iubirii, fidelității, iertării și speranței.

De la celebrarea sacramentului la trăirea lui

În continuare, profesoara argentiniană de teologie María Marcela Mazzini a abordat mistagogia legăturii sacramentale, invitându-i pe participanți să „privească primii ani de căsătorie ca pe o adevărată mistagogie a sacramentului celebrat” — o pătrundere treptată în misterul acestuia.

„Biserica primară numea mistagogie această introducere progresivă într-un mister deja primit sacramental: ceea ce fusese celebrat era adevărat și eficace, dar trebuia înțeles din interior și transformat într-o realitate vie”, a explicat ea.

Ceva asemănător se întâmplă și în căsătorie, a spus aceasta: „Consimțământul dă naștere unei legături reale, unei communio personarum (comuniunea persoanelor), chemate să-și însușească treptat propriul adevăr: trecerea de la sacramentum celebratum (sacramentul celebrat) la sacramentum vivendum (sacramentul care trebuie trăit), fără a separa darul de misiunea de împlinit și nici harul de libertate”.

Mazzini a amintit că Amoris laetitia descrie „da”-ul soților ca pe începutul unui drum, nu ca pe ceva deja încheiat.

În primii ani de căsătorie, a remarcat ea, cuplurile trebuie să-și reorganizeze finanțele, activitatea profesională, treburile gospodărești, relațiile cu familiile de origine, viața sexuală și, adesea, viața alături de copii.

Surse ale crizelor

„Patru domenii esențiale de criză ilustrează dimensiunea pascală a vieții cotidiene”, a afirmat Mazzini. Ea a identificat „comunicarea și gestionarea conflictelor”, „organizarea vieții comune” și „finanțele și proiectele de viață”.

Al patrulea domeniu este „sexualitatea și intimitatea, în care diferențele de dorință, oboseala, fertilitatea și modalitățile de exprimare a afecțiunii se împletesc cu calitatea generală a legăturii dintre soți”.

Potrivit teologului, „«noi»-ul nu apare automat doar pentru că două persoane se iubesc; el nu este nici suma a doi indivizi, nici o contopire, ci rezultatul întâlnirii dintre două culturi familiale, care dau naștere unei a treia culturi, noi și unice”.

Semnul vizibil al unei Iubiri mai mari

A-i însoți pe soți în primii ani de căsătorie înseamnă „a recunoaște că nu însoțim pur și simplu doi indivizi separați, ci o legătură aflată la început — un «noi» încă fragil, dar plin de posibilități”, a afirmat Mazzini.

„În esența sa cea mai profundă, căsătoria sacramentală poate fi înțeleasă astfel: două libertăți care, susținute de fidelitatea lui Isus Cristos, transformă acceptarea reciprocă în semnul vizibil al unei Iubiri mai mari.”

„Acesta este și un mesaj pentru Biserică și pentru lume”, a concluzionat ea. „Unitatea nu înseamnă eliminarea diferențelor; apartenența nu înseamnă posesie; grija nu înseamnă dominare; iar fidelitatea ne permite să traversăm transformările fără a abandona legământul.”

Sursa: vaticannews.va