– Cum și în ce împrejurări v-ați cunoscut? A fost dragoste la prima vedere?

Hidvégi Előd (în continuare H. E.): Ne-am întâlnit pentru prima dată acum mai bine de treizeci de ani, în 1995. Eram atunci student în anul al treilea la Universitatea ELTE. Venisem din provincie în capitală și m-am alăturat comunității de tineret a capelanului universitar, unde capelan era István Pákozdi. Căutam o comunitate, dar speram și că voi cunoaște o fată. După doi ani, am mers într-o excursie în munții Vértes. Atunci am întâlnit-o pentru prima dată pe Melinda și m-a impresionat profund. După aceea însă nu ne-am mai întâlnit multă vreme. Pe atunci nu existau nici telefoane mobile, nici internet. Dar trăiam cu speranța că va mai fi o excursie unde ne vom revedea.

Ollé Melinda (în continuare O. M.): Acest lucru s-a întâmplat anul următor, pe 3 martie 1996, la excursia din semestrul de primăvară, în munții Pilis. Acolo am vorbit pe tot parcursul excursiei. Eram studentă în anul întâi la medicină și, la rugămintea lui Előd, i-am promis că îi voi procura o carte de care avea nevoie la universitate. Când i-am dus cartea o săptămână mai târziu, mă aștepta deja cu bilete la teatru. Din acel moment relația noastră a devenit continuă. De altfel, la comunitatea universitară am ajuns prima dată datorită surorii mele mai mari cu patru ani. Un fapt interesant este că ziua mea de naștere este pe 22 octombrie, ziua onomastică Előd.

– De la început v-ați dorit mulți copii?

O. M.: Amândoi ne-am dorit o familie numeroasă. În familia lui Előd sunt trei frați, la noi patru. La început ne-am gândit la cinci copii. Când s-a construit această casă, aveam doar doi copii și i-am cerut arhitectului să o proiecteze pentru cinci. Dar Dumnezeu ne-a mai dăruit încă trei. Așa este foarte bine.

H. E.: Nașterea fiecărui copil a fost pentru noi un mare dar. Au existat situații când ne-am întrebat de ce vine următorul tocmai acum și cum vom merge mai departe, dar de fiecare dată s-a dovedit că îngrijorarea noastră era nefondată. Îi mulțumim lui Dumnezeu și pentru faptul că toți copiii s-au născut sănătoși și sunt sănătoși și acum. Vedem că pentru ei familia este foarte importantă.

– Ne puteți povesti puțin despre copiii dumneavoastră?

O. M.: László este cel mai mare, s-a născut în 2001 și are acum 25 de ani. A absolvit liceul la premonstratenșii din Gödöllő și în prezent urmează masteratul în inginerie mecanică la Universitatea Tehnică din Budapesta. Învață cu sârguință, lucrează și curează cu pasiune.

H. E.: Al doilea copil, Zsombor, este student în anul al cincilea la medicină la Universitatea din Szeged. De curând s-a întors din München, unde a fost bursier la facultatea de medicină. Al treilea copil, Boldizsár, a absolvit liceul acum doi ani și studiază medicina veterinară; și el are o relație. Urmează Emese, elevă în clasa a XI-a la liceul premonstratenșilor. Este o fată veselă, energică, foarte atrasă de arte: dansează într-un ansamblu de dansuri populare, cântă, atât în cor cât și solo, și desenează.

O. M.: Al cincilea copil, Előd, este în clasa a VIII-a și a trecut deja de examenul de admitere la liceu. Îi place să cânte la vioară și să danseze. Citește mult și este foarte interesat de istorie. Al șaselea copil, Melinda, este în clasa a IV-a. Ea este mai sportivă: înoată de trei ori pe săptămână și merge la dansuri populare de două ori. Urmează domnișoara Gyöngyi, care stă aici și se joacă (fetița a fost prezentă pe tot parcursul discuției, jucându-se liniștită la masă sau stând în brațele mamei – n.r.). Are șapte ani, este în clasa I și învață violoncelul. Materia ei preferată este desenul. De altfel, toți copiii noștri iubesc desenul. Cel mai mic, Levente, a împlinit patru ani acum două zile (interviul a fost realizat pe 13 martie – n.r.) și acum doarme. Merge la o grădiniță catolică. Este un mare dar pentru noi, suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru el. Un lucru comun copiilor mai mari este că toți sunt cercetași și toți au studiat sau studiază muzica. Și noi am învățat muzică, așa că le-am spus copiilor: școala de muzică este obligatorie, dar instrumentul îl pot alege ei.

H. E.: Revenind puțin la începutul relației noastre: și la noi muzica a fost un punct comun. Familia Melindei locuia în Csillaghegy, iar ea mergea la corul bisericii de acolo. M-a invitat și pe mine și am cântat împreună ani de zile.

O. M.: Acum cântăm la premonstratenși, în schola bisericii. Dacă copiii mai mari sunt acasă, ni se alătură, iar băieții mai mici slujesc la altar. Trăiesc ca pe un moment de har atunci când suntem cu toții în jurul altarului.

– Este evident că opt copii aduc multă bucurie, dar și dificultăți și tensiuni. Cum le gestionați?

H. E.: Tensiunile pot apărea din multe motive, de exemplu legate de studii. Încercăm să discutăm aceste situații cu iubire și răbdare. Dacă entuziasmul pentru muzică scade, îi încurajăm să mai continue măcar un semestru. Suntem însă deschiși și la schimbare dacă simt cu adevărat nevoia. Fiul nostru Előd, de exemplu, a jucat mult timp baschet, dar apoi a descoperit dansul popular. Din fericire, antrenorul a înțeles și ne-am despărțit în pace. Cu cei mai mari au existat deja și drame legate de relații. Am fost alături de ei și i-am lăsat să-și deschidă sufletul. De mici am încercat să-i educăm să cântărească singuri situațiile și să ia decizii responsabile.

O. M.: Încercăm să fim alături de fiecare copil, să-i întrebăm seara cum le-a fost ziua. Suntem foarte legați de mișcarea familiilor Schönstatt, unde se vorbește despre „conexiunea constantă a sensibilității”: chiar dacă celălalt nu spune, simțim dacă ceva nu este în regulă. Atunci începem să vorbim. Uneori întrebăm dacă ar vrea să discutăm cu profesorul. Dacă da, mergem; dacă nu, așteptăm. S-a întâmplat ca problemele să se rezolve de la sine. Încercăm doar să fim atenți la ei fără să-i forțăm.

– Aveți timp unul pentru celălalt?

H. E.: Încercăm să avem. Seara și weekendurile sunt importante. Uneori părinții ne ajută și putem pleca doar noi doi pentru câteva zile.

O. M.: Încercăm să facem cât mai multe lucruri împreună. În afară de fotbalul săptămânal al lui Előd, nu mergem separat. Dacă nu am fi atenți, am putea ajunge să ne vedem foarte puțin.

– Ce părere aveți despre ideea că mariajul este o relație între soț, soție și Dumnezeu?

Amândoi: Și noi credem la fel.

H. E.: În viața noastră de rugăciune încercăm să existe și rugăciune de cuplu. Am scris chiar o rugăciune comună. Spiritualitatea Schönstatt pune accent pe faptul că Dumnezeu nu trebuie exclus din căsnicie.

O. M.: O vorbă preferată spune: „Căsătoria este muncă.” Dar este și un sacrament.

– Cum vă pregătiți pentru Paște?

H. E.: Postul și Paștele sunt perioade foarte frumoase pentru noi, iar copiii mai mari participă cu entuziasm la liturghii. Vorbim des despre sensul sărbătorilor.

O. M.: În Advent adunăm „paie de bunătate”, iar în Postul Mare adunăm „făină a faptelor bune”. Din aceasta coacem un cozonac de Paște în formă de miel. De asemenea, organizăm Calea Crucii în familie și încercăm să ne concentrăm mai mult pe pregătirea sufletească decât pe treburile casnice.

Lambert Attila

Bodnár Dániel /Magyar Kurír

Versiunea tipărită a interviului a apărut în numărul festiv al publicației Új Ember din perioada 5–12 aprilie 2026.

Foto & Sursa: Magyar Kurir