SACRAMENTUL PREOȚIEI ȘI SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI, P. Renzo BONETTI

Curs de formare pentru preoți și soțiile lor

 

 

Autor P. Renzo BONETTI

 

2021

 

Cu binecuvântarea PS Virgil BERCEA

 

Traducător

P. Mihai Valentin TEGZEȘ

Corectori:

P. Mirel Mihai Demian

Cecilia Frățilă

Gabriela Neag

 

Text revăzut și prelucrat de

P. Mihai VĂTĂMĂNELU OFMConv.

 

 

 

Introducere

 

Don Renzo Bonetti ne oferă un „Curs de formare pentru familiile preoților” și îmi doresc ca această lucrare să fie citită și trăită de toți preoții din Eparhia de Oradea și, astfel, să contribuie la deșteptarea conștiinței lor pentru a înțelege în profunzime atât importanța și bogăția celor două sacramente, cât și relevanța formării laicilor în parohii.

Această carte, scrisă într-un stil rafinat, specific lui don Renzo, are la bază texte din Sfânta Scriptură și din documentele magisteriale ale Bisericii și scoate în evidență legătura strânsă dintre Căsătorie și Preoție. Mai mult, taina Căsătoriei ajută soții să înțeleagă plinătatea ființei lor de bărbat și de femeie, iar „împlinirea Căsătoriei are legătură directă cu compatibilitatea spirituală [și nu atât cu cea fizică] a soților, căci Isus dă plinătate vieții de cuplu”!

Nu putem înțelege pe deplin Căsătoria fără să ne raportăm la izvorul ei, misterul Sfintei Treimi, care ni s-a revelat în Isus, Mirele Bisericii. În acest sens, cartea scoate în evidență importanța decisivă a rugăciunii zilnice, firul roșu al vieții în cuplu, și a citirii Cuvântului în viața soților, pentru a depăși situațiile de criză și a fi tot mai mult chip și asemănare. Căci soții nu pot trăi în plinătate Căsătoria lor, raportul bărbat-femeie, fără Acela care a inventat misterul bărbat-femeie.

„Voi, preoți căsătoriți, împreună cu soțiile voastre, nu vă puteți permite să nu iubiți pe vreun credincios din parohia voastră” insistă don Renzo Bonetti… căci, dacă „pe unul singur nu l-ați iubi, ați trăda nunta lui Dumnezeu cu omenirea; ați fi necredincioși față de căsătoria Sa cu omenirea”.

Preoția și Căsătoria sunt două sacramente esențiale pentru Biserică, iar fiecare dintre aceste două sacramente are o misiune specifică, proprie, profund explicată de don Renzo Bonetti: „În sacramentul Preoției este consacrată o persoană singură, în Căsătorie este consacrată relația dintre soți. În sacramentul Preoției, preotul are carisma de a fi cap, păstor și învățător; în Căsătorie soții au carisma comuniunii”. Preotul, ajutat de soția sa, este chemat să exprime nupțialitatea din cuplul său față de comunitatea sa. De fapt, indisolubilitatea Căsătoriei nu poate fi redusă la datoria de a fi credincios acestei femei/acestui bărbat, ci însemnă participarea soților la iubirea indisolubilă a lui Dumnezeu. Să nu uităm că în sacramentul Căsătoriei soții primesc o misiune care nu este inferioară misiunii primite de preot, deși este diferită de aceasta din urmă.

Am scris aceste rânduri din două motive: pentru a-mi arăta profunda recunoștință față de toate câte a făcut pentru Eparhia noastră don Renzo Bonetti și pentru a-mi exprima bucuria pentru faptul că douăzeci de preoți împreună cu soțiile lor au participat la „Cursurile de formare pentru familiile preoților” care au avut loc în perioada 1-8 septembrie 2018, în Italia (diecezele de Treviso și Verona), cu sprijinul nemijlocit al lui don Renzo, având ca temă „Sacramentul Preoției și sacramentul Căsătoriei”.

Vă îndemn, dragi preoți căsătoriți – parafrazându-l pe don Renzo Bonetti – ca împreună cu soțiile voastre să arătați comunităților care v-au fost încredințate spre păstorire și Bisericii din întreaga lume frumusețea vieții preotului căsătorit, având în vedere faptul că taina Căsătoriei este „simbolul realităților intime ale lui Dumnezeu” (AL 11).

Dragi preoți, vă urez ca împreună cu soțiile voastră să construiți comuniunea cu toate cuplurile de soți din jurul vostru, pentru a transforma fiecare familie în izvor de comuniune care creează relații și unește persoane, deoarece voi sunteți chemați să zidiți, să construiți Trupul mistic al lui Cristos.

Maria, Maica Sfântă să vă însoțească pe această cale, iar Domnul să vă binecuvânteze mereu!

+ Virgil BERCEA

14.09.2021 – Ziua Crucii

 

 

PARTEA I

COMPLEMENTARITATEA DINTRE SACRAMENTUL PREOȚIEI ȘI SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI ÎN PLAN SPIRITUAL ȘI ÎN PLAN PASTORAL

 

I.1. Ce vrea Isus să-mi spună mie, ca preot, și ce vrea să ne spună nouă, ca soți?

La aceste cursuri vă invit să primiți și să dăruiți lumina sacramentului Căsătoriei, care se stinge tot mai mult…

Domnul vrea să relanseze viața voastră de cuplu, dar nu după mintea voastră…

Diavolul se folosește de lucrurile frumoase din viața noastră (ne face să ne pierdem în diferite lucruri) numai ca să uităm de Domnul, numai ca să ne țină departe de Domnul. Iată proba: în viață sunteți atenți la multe lucruri precum munca, sănătatea, educarea fiilor, dar uitați lucrul esențial: să vă vestiți iubirea reciproc. Când uitați să cultivați iubirea dintre voi, deja diavolul a câștigat!

Vouă nu vi se întâmplă? E adevărat că faceți multe lucruri bune, dar uitați esențialul… Așa lucrează diavolul…

Vă ofer unele coordonate, pornind de la situația voastră de preoți căsătoriți, având două daruri clare: sacramentul Preoției și sacramentul Căsătoriei.

A reînsufleți cunoașterea sacramentală: să am o conștiință (o cunoaștere) actuală a ceea ce eu sunt și a ceea ce noi suntem…

V-ați căsătorit mai înainte de a primi sacramentul Preoției, nu doar în baza dreptului canonic, ci v-ați căsătorit mai înainte pentru că taina Căsătoriei vă ajută să înțelegeți plinătatea ființei voastre de bărbat. (În Biserica latină promisiunea celibatului se face mai înainte de consacrarea diaconală: înainte de a intra în Preoție, trebuie să știu ce fac cu mine și felul în care înțeleg să trăiesc ființa mea masculină, bărbăția mea). Pentru voi, a vă căsători mai înainte de Preoție înseamnă a deveni conștienți de ființa voastră masculină (bărbătească)… Citim acest fapt în paralel cu fecioria consacrată.

Cine dă semnificație și plinătate celibatului? Numai Domnul! Nu există un alt motiv! Cine dă plinătate și semnificație Căsătoriei? Numai Domnul, cu excepția faptului că unul dintre voi crede că dă plinătate și semnificație Căsătoriei numai instinctul masculin și feminin.

Așa cum Isus dă plinătate fecioriei mele, tot astfel Isus dă plinătate ființei voastre masculine și feminine. Isus nu distruge, ci conduce la plinătate.

Căsătoria trebuie să conducă la plinătatea exercitării Preoției, pentru că nu există contradicție între Căsătorie și Preoție. Preoția trebuie să conducă la plinătate Căsătoria…

Dacă sacramentul Căsătoriei voastre nu merge bine, nici preoția voastră nu merge bine, exercitați mai puțin bine preoția voastră!

Căsătoria mea este primul exercițiu sacerdotal, după cum Căsătoria noastră este primul spațiu, pentru a face să crească Preoția soțului, pentru că Isus e împlinirea noastră.

Câți creștini amăgiți cred că împlinirea Căsătoriei stă în a afla imediat compatibilitatea sexuală; ca și cum compatibilitatea sexuală e cea care-i ajută să „citească” viața împreună… În schimb, vă garantez că tocmai înțelegerea/compatibilitatea spirituală exaltă/preamărește trupurile care se dăruiesc! Altfel spus, a face dragoste cu puterea Spiritului Sfânt înseamnă a face iubire în mod divin.

Isus dă plinătate vieții de cuplu!

În cap. 3 din AL, găsim următorul subtitlu: „Privirea îndreptată către Isus. Vocația familiei”… E ca și cum sfântul Părinte le-ar spune soților că numai cu privirea îndreptată către Isus se înțelege Căsătoria. Isus ne ajută să înțelegem Căsătoria.

Cel puțin voi, familii de preoți, treziți-vă: Isus nu pune frână Căsătoriei, ci Isus e accelerația ei! Isus ne ajută să vedem în interiorul misterului Căsătoriei.

E o prezumție, o aroganță, faptul de a crede că cunoaștem Căsătoria fără a ne raporta la Isus.

Persona lui Isus nu-i o adăugire la Căsătorie: „Noi suntem bărbat și femeie, dar suntem credincioși”…

Îl cunoaștem pe Isus care ne ajută să intrăm în misterul bărbatului și al femeii… Isus e o persoană indispensabilă, pentru ca noi să intrăm în profunzimea vieții de cuplu. Să ascultăm ce spune papa în AL 77: „Căsătoria naturală se înțelege pe deplin în lumina împlinirii sale sacramentale: numai îndreptând privirea spre Cristos se înțelege până la capăt adevărul despre raporturile umane”… Acest fapt înseamnă că trebuie să ne punem în genunchi (să stăm în genunchi) puțin mai mult ca cuplu, ca să facem mai bine dragoste împreună, ca Tobit și Sara…

Noi, creștinii, deținem secretul misterului bărbat-femeie: bărbatul-femeia s-au născut din Treime. Cum putem înțelege chipul și asemănarea, fără să privim Treimea și fără să privim la acel Isus care ne-a arătat cum este Treimea?

De ce să privim la Isus? Pentru ca să cunoaștem rădăcinile noastre, care sunt în Treime.

Gândiți-vă ce ar însemna dacă de fiecare dată când vă faceți semnul crucii – iar voi preoții vă faceți semnul crucii de multe ori – ați cugeta: „Din cruce izvorăsc eu. Crucea e izvorul raportului pe care eu îl am cu soția mea. Crucea e „lentila”, pentru a înțelege ce suntem noi doi micuți, bărbat-femeie”. Numai când bărbatul și femeia se vor pune în genunchi, vor înțelege marele mister al Căsătoriei.

Repetăm textul din AL 77: „Căsătoria naturală se înțelege pe deplin în lumina împlinirii sale sacramentale”. Și toți aveți sacramentul Căsătoriei. Și textul continuă: „Numai îndreptând privirea spre Cristos se înțelege până la capăt adevărul despre raporturile umane”. Apoi, papa explică acest concept în mod teologic: „De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului… Este deosebit de oportun să înțelegem în cheie cristocentrică proprietățile naturale ale soților, ale Căsătoriei”… Ar trebui să medităm la raportul dintre Întrupare și realitatea bărbat-femeie… Isus ne ajută să înțelegem raportul bărbat-femeie… Pentru că instinctul natural care-i face să se unească pe bărbat și pe femeie e doar o lumină palidă a „instinctului” care-l unește pe Dumnezeu cu omenirea.

Voi știți cât de mult vă atrage propriul soț, propria soție… Dar cât de mult s-a lăsat Dumnezeu atras de omenire! Dumnezeu a fost împins de iubire…

Să luăm un singur cuvânt, care sintetizează tot VT, un cuvânt folosit de Isus la Ultima Cină „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte”, iar acest dor îl avem la începutul Întrupării, iar Euharistia e continuarea acestui dor din evenimentul Întrupării, a acestei dorințe a lui Dumnezeu de a se uni cu omenirea. Instinctul uman care ne unește este doar o mică oglindire a instinctului lui Dumnezeu prezent în Întrupare, al lui Dumnezeu care ne cheamă să ne unim cu El. Pentru că instinctul care unește nu are ca scop doar întâlnirea dintre masculin și feminin, ci ne-a fost lăsat pentru a înțelege că în noi avem un alt instinct de unire, care este instinctul care ne unește cu Dumnezeu.

În acest loc înțelegem motivul pentru care nu există niciodată o unire perfectă bărbat-femeie, pentru că nemulțumirea, insatisfacția, neîmplinirea există în toate cuplurile.

Cei care cred că schimbându-și partenerul află soluția, își dau seama că nu-i satisface pe deplin nici a doua soție, sau a treia soție… și, până la urmă, caută doar o îngrijitoare, pentru a-i ajuta să moară bine.

Instinctul care unește bărbatul cu femeia nu ajunge la plinătate, pentru că în interiorul său are o dorință după o plinătate infinită…

Să ne întoarcem la textul din AL. Deja la începutul capitolului, papa Francisc, după ce a subliniat centralitatea kerigmei (a vestirii) – adică a lui Isus mort și înviat – spune la nr. 59: „Nu se poate înțelege pe deplin nici misterul familiei, decât în lumina iubirii infinite a Tatălui, care s-a manifestat în Cristos, care s-a dăruit până la sfârșit și este viu în mijlocul nostru”. Să aplicăm acest text la viața de cuplu… Nu pot înțelege deplin raportul cu soția mea/cu soțul meu, decât numai la lumina iubirii infinite a Tatălui, arătată nouă în Isus.

Există o stare mai bună pentru a trăi Căsătoria decât cea a preotului căsătorit?

Provocarea pe care v-o lansez este că voi, preoți căsătoriți, trebuie să înțelegeți Căsătoria mai bine decât mine! Tocmai pentru că sunteți preoți și știți cine e Isus; deci, la lumina lui Isus, sunteți chemați să înțelegeți și mai bine viața voastră de cuplu…

Mesajul textului din AL e clar, căci de două ori aflăm aceeași expresie: „nu se poate înțelege pe deplin”. Sunteți dispuși să recunoașteți că nu puteți înțelege pe deplin Căsătoria, fără să apelați (să vă raportați) la Isus?

Mulți trebuie să ne plecăm capetele, pentru că de multe ori, în aroganța noastră, credem că am înțeles totul despre Căsătorie, despre Căsătoria noastră, fără să ne raportăm la Isus… Numai Isus ne explică și ne ajută să înțelegem misterul ascuns în crearea bărbatului și a femeii. Numai Isus știe duce la împlinire planul chipului-asemănării.

Cu cine se aseamănă cuplul meu? Ce ADN conține, ca să-i dezvolt potențialul?

A-l cunoaște pe Isus, iubirea Sa, dinamismul iubirii cu care El lucrează, înseamnă a cunoaște cel mai intim și puternic dinamism, care se află în inima soțului și a soției…

Multe cupluri creștine sunt convinse că se maturizează fără să aibă un raport cu Isus… Poate că și vreunul dintre cuplurile de preoți pretinde să se maturizeze fără ca să aibă un raport cu Isus… Vedeți cât suntem de aroganți?!

Noi nu putem comunica/vesti secretul maturizării cuplului altor soți, dacă noi nu-l trăim…

Trebuie să arătați Bisericii din întreaga lume frumusețea preotului căsătorit… Aceasta este provocarea.

Aș vrea să vă aud vorbind despre Dumnezeu, dar pornind de la experiența voastră intimă… Să ascultăm ce spune papa Francisc la nr. 11 din AL: „Perechea care iubește și dă naștere la viață… iubirea rodnică ajunge să fie simbolul realităților intime ale lui Dumnezeu”… Ce patrimoniu aveți voi, preoții căsătoriți? Dar cât de puțin – în Biserică – a pătruns acest patrimoniu.

„Căsătoria e simbolul realităților intime ale lui Dumnezeu”… Prima vedere/vizualizare a lui Dumnezeu nu pot fi icoanele! Pentru că fiecare dintre cuplurile voastre este icoana pe care Dumnezeu a făcut-o! Mai înainte de a tămâia toate icoanele, așa după cum faceți, tămâiați viața voastră de cuplu! Aceasta e adevărata devoțiune! Numai astfel icoanele vor deveni prețioase. Pentru că eu cunosc prima icoană, cea creată de Dumnezeu!

„Perechea care iubește și dă naștere la viață este adevărata „sculptură” vie (nu cea de piatră sau de aur pe care decalogul o interzice), capabilă să-l manifeste pe Dumnezeu, creator și mântuitor”. Puteți face o mare revoluție, dar doar dacă luați în serios viața cuplului vostru, știind că Isus o duce la împlinire!

Care sunt urmările, consecințele acestui discurs?

După ce am trezit conștiința, cunoașterea sacramentală a Căsătoriei și a Preoției, să vă asumați/luați reciproc responsabilitatea, pentru că voi sunteți un singur trup consacrat: „Cei doi vor fi un singur trup”…

Cu sacramentul Căsătoriei, această relație a soților a fost consacrată.

Prin Botez, ea și el sunt consacrați Domnului; prin Mir sunt spiritualizați; prin Euharistie au fost cristificați… Ce consacră sacramentul Căsătoriei, dacă el și ea deja sunt consacrați? Care e noutatea care apare între cele două persoane, odată cu Căsătoria? Este relația de iubire! Este consacrată relația dintre cei doi! Soții devin un trup consacrat.

Soția devine co-responsabilă de exercitarea Preoției soțului ei, ajutându-l să fie coerent, nu substituindu-și soțul. Dragi soții de preot, voi nu ați primit hirotonirea, nici ceva similar. Nu puteți gândi: „Pentru că sunt soția preotului, aproape că sunt preot”… Prin urmare, sunteți chemate să fiți soții, nu să-l înlocuiți pe preot, ci să-l ajutați pe soțul vostru să fie preot și să fie coerent! Voi sunteți chemate să-l ajutați pe soțul vostru să-și cinstească darul Preoției sale; voi – soții – trebuie să fiți semnul felului în care credincioșii trebuie să-l privească pe preot; lumea, văzând felul în care soția cinstește Preoția soțului, trebuie să învețe felul în care trebuie privit preotul; confidența (încrederea, intimitatea, apropierea) voastră cu soțul-preot nu trebuie să banalizeze Preoția soțului… E clar. Dacă nu, pornind de la felul în care soția-și privește soțul-preot, se riscă tocmai ca lumea să cinstească mai puțin Preoția soțului…

Voi, soții de preot, v-ați căsătorit cu un om, nu cu Preoția…

În ce fel preotul e chemat să trăiască căsătoria? Este limpede că iubirea pentru soție are prioritate (peste toate)… Preotul nu poate suspenda una caro (un singur trup) pentru că e preot.

E limpede că soția poate să-l șantajeze în mod continuu pe soțul ei: „Vezi că, înaintea tuturor, sunt eu!”… Acest fapt înseamnă că nu au aceeași credință! Ci soția are încredere în ea; și crede că soțul trebuie să o cinstească pe ea, ca fiind noua „fecioară imaculată, neprihănită”…

Preotul trebuie să dea prioritatea de iubire, în mod stabil, soției. Dar acest adevăr îl unesc cu ceea ce am afirmat cu puțin timp în urmă: „Soția trebuie să fie interesată pentru ca soțul ei să fie preot, să-și exercite preoția; și-l stimulează să fie preot; și-și folosește întreaga ei sensibilitate feminină pentru a-l ajuta pe soțul ei să fie preot”. Soția îi poate spune: „Ai văzut cât de tristă e acea familie? Du-te și o vizitează. În această seară, în loc să stai înaintea televizorului, du-te și o vizitează. Ei Îl așteaptă pe Isus, iar tu, preotule, ești sacramentul lui Isus… Ai văzut acel tânăr? De ce nu mergi să bei un suc cu el? Poate că-l poți salva. Dacă ar fi fost fiul nostru în locul lui, te-ar fi interesat?”

Dacă voi, soții de preoți, i-ați ajuta în acest fel pe soții voștri, vă veți da seama că veți fi primul instrument în vederea sfințeniei soțului vostru. Iar voi, soțiilor, ați fi cu adevărat semnul Mariei: „Nu mai au vin”…

Vă îndemn, soții de preoți, să știți vedea când nu mai este vin… Pentru că voi, soțiilor, aveți un termometru particular în a simți când lipsește sau slăbește iubirea. Înțelegeți acest lucru din privirea soțului vostru… Și atunci, de ce să nu fiți atente la acele familii care fac parte din parohia voastră?

Preotul e chemat să ilumineze Preoția sa cu lumina care vine din sacramentul Căsătoriei… Relația soț-soție, când e consacrată, e însușită într-o relație mai mare: în relația lui Dumnezeu cu omenirea și a lui Isus cu Biserica… Înțelegem textul din Scrisoarea către Efeseni: „De aceea bărbatul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa… Cei doi vor forma un singur trup… Acest mister e mare… O spun despre Cristos și Biserică”. Soții sunt părtași felului în care Cristos iubește Biserica.

Să aplicăm acest adevăr la viața concretă a cuplului nostru: în ce fel îl iubesc pe soțul meu, în ce fel o iubesc pe soția mea? Tot la fel sunt chemat să-mi iubesc parohia!

Sunt chemat să-mi iubesc soția așa cum o iubește Isus… Și tot la fel trebuie să-și iubească soția soțul.

Eu, păstor, sunt chemat să exprim nupțialitatea din cuplu față de comunitatea mea! Comunitatea mea parohială e și mireasa/soția mea… Deci, comunității parohiale îi dau întreaga mea iubire, care este susținută, sprijinită de iubirea soției mele. În acest loc intră în joc și responsabilitatea soției mele: să-l ajute pe soțul ei, să iubească comunitatea ca pe mireasa/soția sa.

În Biserică există o teologie care se dezvoltă pe tema nupțialității, o nupțialitate care traversează întreaga Biblie, de la crearea bărbatului-femeii după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen.), până la Apocalipsă: „Am văzut noul Ierusalim coborând din cer, ca noua mireasă împodobită pentru mirele ei”. Așadar, nupțialitatea traversează întreaga Biblie.

Preoția are o dimensiune nupțială, nu doar pentru că preotul se căsătorește, ci pentru că acea nupțialitate, pe care preotul o exprimă cu soția sa, este chemat să o exprime și față de propria comunitate.

Putem spune că a trăi în plinătate Căsătoria, este calea pentru a trăi bine Preoția, ca soț, așa cum Cristos iubește Biserica.

De unde să începem?

Primul lucru constă în a face să devină concretă centralitatea lui Isus: Isus este împlinirea Căsătoriei.

Cum îi dăm spațiu lui Isus? Cum Îi facem loc în viața noastră?

Prin rugăciune. Rugăciune înseamnă să oferim un timp precis, cotidian, rugăciunii în cuplu. Nu e importantă „cantitatea” rugăciunii, ci stăruința zilnică în rugăciune, 3-5 minute, atât dimineața, cât și seara…

Unii decid să se roage o jumătate de ceas în fiecare dimineață, dar imediat ce apare o problemă mai importantă, lasă de-o parte rugăciunea… Alții se roagă din când în când… Însă aceste atitudini nu sunt o cale a maturizării spirituale! Așadar, e important ca soții să se roage 3-5 minute în fiecare dimineață și în fiecare seară, să se roage cu orice preț.

Voi familiilor, aveți nevoie de un moment în care să conștientizați că Isus este în mijlocul vostru.

Dragi soții, soțul vostru este sacrament (semn vizibil) al faptului că Isus este viu; dar dacă Isus nu-i viu nici măcar în casa preotului, cum poate fi viu în parohie?

Îmi pare rău pentru voi, soțiilor, dar v-ați asumat o mare responsabilitate… Dacă nu-i permiteți lui Isus să trăiască în casa voastră, cum ar putea fi El viu în parohie? Iar soțul vostru, din preot, va deveni un bun angajat (funcționar) al Bisericii. Acest fapt înseamnă a ne îndepărta de marele mister.

Așadar, luați-l pe soțul vostru de „gât” și spuneți-i: „Acum noi trebuie să ne rugăm”. Întrebați-l: „Tu, preotule, al cui sacrament ești? Al unui Viu sau al unui mort? Iar dacă Isus e viu, nu putem să nu ținem cont de El”.

Preotul locuiește aproape de Biserică. Cei care pot, ar fi bine să se roage în cuplu în Biserică. Pentru fiii voștri e foarte important să vadă că există o credință premergătoare ritului și care merge dincolo de rit…

Ce mare dezamăgire dacă fiii voștri ar înțelege, ar simți că sunteți doar angajați și nu credincioși… Dar dacă fiii voștri descoperă că voi vă rugați… Ei vă căutau, iar voi erați în biserică să vă rugați… Intră pe neașteptate în camera voastră și vă află rugându-vă în genunchi… Atunci ei pricep că, într-adevăr, Dumnezeu e viu; Dumnezeu există! „Dacă tata și mama vorbesc, se roagă unuia care nu se vede, înseamnă că într-adevăr există Dumnezeu”.

Rugăciunea are o importanță decisivă!

 

I.2. A trăi căsătoria împreună cu Isus

Continuăm tema noastră. În prima cateheză am vorbit despre felul în care să trăim bogăția sacramentelor: Preoția pentru el și Căsătoria pentru ambii.

Ne-am întrebat de unde să începem. Și am răspuns că de la a-l pune pe Isus pe primul loc, pentru ca noi să ne iubim cu o iubire mereu nouă și mai intensă. Isus nu justifică niciodată lenea noastră în a iubi. Cu Isus mereu soții au o iubire nouă! „Iată, Eu fac noi toate lucrurile”.

Am notat că punctul de pornire este rugăciunea zilnică, punând pe primul loc constanța (statornicia), deoarece este mult mai importantă fidelitatea față de rugăciune decât cantitatea rugăciunii. În baza experienței, vă garantez că după doi sau trei ani de rugăciune constantă în cuplu, o rugăciune rostită zilnic, dimineața și seara, se va schimba raportul vostru cu Domnul. Și vă veți da seama că El e Cel care vrea să vă cucerească pe voi, și că nu voi sunteți cei care căutați să-l cuceriți pe El.

Următorul element important, după rugăciune, este Cuvântul… E important să-i dați cuvântul lui Isus în fiecare zi. Dacă aveți timp, puteți să-i dați cuvântul împreună, sau fiecare pe cont propriu, citind lecturile zilei și împărtășindu-vă impresiile despre ceea ce Isus v-a spus. Ce mi-a spus Isus?

Dacă vreți să mai faceți un pas înainte după rugăciune, acel pas constă în a-i da cuvântul lui Isus… Spre exemplu: „Isuse, vrem să știm ce crezi despre noi doi; Isuse, vrem să Te consultăm pentru această suferință a cuplului nostru, ori pentru această problemă prin care trecem acum, vrem să știm ce ne sugerezi; Isuse, vrem să Te consultăm cu privire la pruncii noștri”. Altfel spus, Isus este antrenat în viața voastră de cuplu…

Nu doar să vă rugați lui Isus, ci să-l implicați (întrebați) în mod direct…

Doresc să vă dau o sugestie… Dacă eu aș fi un preot căsătorit, trebuind să pregătesc predica duminicală, aș întreba-o și pe soția mea: „Ce părere ai, ce zici despre acest Cuvânt? După părerea ta, ce le-ar spune azi, Isus, familiilor care vin la Biserică? Acest concept tu cum l-ai exprima?”… Pentru că sunt convins că din unitatea cuplului poate izvorî o mare bogăție, pe care sunteți chemați să o vestiți comunității voastre.

Apoi, în timp ce soțul predică, soția invocă încontinuu Spiritul peste el, pentru ca Spiritul să ghideze cuvintele soțului, ca el să poată pătrunde în inima celor ce ascultă.

Maturizarea comunității voastre depinde și de sfințenia voastră personală și de sfințenia cuplului vostru.

Astăzi este o provocare să fii preot și să fii soț. Un lucru e sigur: călătorind cu Isus, va crește, va spori iubirea voastră reciprocă. Dacă iubirea voastră reciprocă nu crește, înseamnă că nu trăiți bine din punct de vedere spiritual.

Atenție! Maturizarea cuplului nu înseamnă că „Soția mea s-a schimbat, deci eu mă simt mai bine” sau „Soțul meu s-a schimbat și eu mă simt mai bine”…, ci înseamnă că „Eu am o iubire mai mare, o iubire capabilă să iubească defectele soției mele/soțului meu… Știind că Domnul nu ne ia crucile, ci le duce cu noi”; „Isus, împreună cu mine, o iubește pe soția mea, care are aceste suferințe (dureri); Isus, împreună cu mine, îl iubește pe acest soț al meu, care nu înțelege nimic”.

Toate acestea înseamnă a trăi căsătoria împreună cu Isus. Știind că atunci când se stabilește acest tip de iubire, iar el și ea se simt acceptați așa cum sunt, este cea mai bună condiție pentru ca fiecare dintre cei doi să se schimbe în bine.

Trebuie să fim siguri că în masculin și-n feminin se trăiește misterul lui Dumnezeu! Caut să vă explic acest adevăr cu ajutorul unei imagini.

Înțelegeți ce reprezintă aceste două bucăți de ceară în formă de triunghi echilateral, având același dimensiuni, dar fiind de culori diferite? Reprezintă bărbatul și femeia!

Gândiți-vă la timpul îndrăgostirii și la cel de la începutul căsătoriei…

Aceste două persoane se întâlnesc și încep să spună: „Aceasta e persoana pentru mine. Aceasta e „jumătatea” mea. Pentru această persoană eu îmi dau viața. Îmi place”. Vedeți? Coincid în toate. Sunt complementare, sunt compatibile. Au o întâlnire extraordinară… Și astfel se căsătoresc.

Dar ce se întâmplă, atunci când încep să trăiască împreună? Că el își dă seama că ea e limita (frâna) maturizării, a dezvoltării lui… „Pentru că eu aș putea face, aș vrea să fiu… însă ea mă împiedică, ea e diferită…”. Astfel legătura lor, care a început ca un dar extraordinar, acum se clatină; ceea ce i-a făcut să experimentez bucurii divine, acum îi dezamăgește…

La ce face trimitere triunghiul echilateral?

La Dumnezeu-Treime! Prin urmare, soții au experimentat frumuseți divine… Dar, după un timp, soțul își dă seama că cu femeia sa nu poate face totul… Pentru că ea are acel defect… Sau soția își dă seama că soțul ei este pentru ea o limită, pentru că ea s-a gândit la o viață de cuplu diferită… Dar el nu vede lucrurile la fel ca ea…

Prin urmare, cea care era o perfectă coincidență (potrivire) începe să devină distanță…

„Suntem de acord. Ne înțelegem. Ne iubim. Tot cu ea m-aș căsători. Dar simt distanța. Fapt care mă face să sufăr”… „Dacă soția mea ar fi ca acea doamnă pe care am cunoscut-o, aș fi foarte fericit”… „Dacă soțul meu ar fi ca vecinul nostru, gentil, delicat, și nu ar fi un încăpățânat, m-aș simți mai bine”

Și fiecare dintre soți începe să se gândească cum s-ar realiza mai bine dacă ar avea o soție diferită/un soț diferit… Și astfel crește distanța dintre ei… Până la a ajunge să trăiască situații de chin… Toate acestea sunt în capul soților, dar nu le exprimă… Dar în acest moment ei sunt foarte diferiți…

„Avem copii împreună, deci eu nici măcar nu vorbesc despre aceste gânduri…”. „E adevărat că suntem departe unul de celălalt, dar trebuie să stăm împreună… Apoi sunt preot. Deci nici măcar nu-mi pot permite să mă gândesc la despărțire”… Și ce se întâmplă? Se întâmplă că aceste persoane sunt împreună, dar stau mai mult alăturate decât împreună… Soții trăiesc mai mult ca doi vecini, decât împreună… Da. Dorm în același pat. Fac dragoste. Dar nu au plinătate…

Apoi se întâmplă că fiecare caută soluții… Pentru că atunci când tensiunea dintre soți crește, soțul zice: „Ori faci așa, ori te întorci acasă la mama ta, căci aici eu comand. Apoi eu sunt preot. Tu nu ești! Eu am responsabilitatea comunității. Ori tu înțelegi aceste lucruri, ori este zadarnic să mai stăm împreună”… Dar poate să se întâmple opusul, șantajul constant. Este ea care se impune înaintea soțului-preot: „Nu te simți bine așa? Nu-ți place așa? Găsește-ți o altă femeie. E acea doamnă care vine la biserică și pe care o privești mereu. Ia-o pe ea. Sau este cea care mereu ne vizitează. Îți place mai mult acea femeie?… Fii atent, că aici comand eu!”

Tocmai astfel începe un gol conjugal, care provoacă mare întristare și mare suferință în viața cuplului. Iar soții, care coincideau perfect, se înțelegeau minunat în momentul îndrăgostirii, acum au ajuns să stea la distanță. Se ating. Dorm împreună… Dar ea și el încep să simtă un gol infernal. Înțelegeți acest gol? Ei încep să dorească să nu mai fie… A avea dificultăți să se întoarcă acasă seara… „Mă simt mai bine când sunt afară din casă”.

Cât de departe sunt de proiectul lui Dumnezeu!

Să nu mai vorbim despre situația cea mai critică: sper că nu este situația voastră… Este situația în care cei doi caută un echilibru precar.

Stăm împreună. Căutăm să ne înțelegem. Dar în fiecare zi ne certăm… Până când decid să se separe, să se despartă… Cunoașteți cupluri din parohiile voastre care au ajuns la acest nivel…

Întrebare fundamentală: „Cum se poate că două „bucăți” (persoane) făcute așa să poată trăi în plinătate, având în vedere că după ce au început să locuiască împreună au ajuns să descopere distanțele dintre ele? Dacă nu găsesc echilibrul just și una dintre ele sfârșește să o domine pe cealaltă? Dacă abia se mai ating, pentru a sta sub același acoperiș… dar nu mai sunt soți”… Cum ne explicăm că două persoane atât de compatibile ajung la acest nivel?

Care e soluția pentru ca aceste două persoane să poată trăi ființa lor masculină și feminină? Există un secret? O origine?

Explicația acestui om și a acestei femei, în unitatea lor, este una singură: să descopere că au fost creați de Dumnezeu!

Notați acest triunghi echilateral alb, care reprezintă sacramentul Căsătoriei, Spiritul Sfânt, Dumnezeu-Treime!

Vedem bărbat-femeie. Dar ce stă la baza lor?

Aceasta este realitatea voastră, acesta este fundamentul vostru!

Vedem bărbatul-femeia, dar în spatele lor, la baza lor, se află Dumnezeu, misterul lui Dumnezeu… Numai Dumnezeu-Treime este explicația celor doi soți!

Vreți să trăiți fără Dumnezeu?

Vă urez succes!

Vreți să trăiți în plinătate Căsătoria voastră, raportul bărbat-femeie? Nu puteți să trăiți în plinătate fără Acela care a inventat misterul bărbat-femeie!

Pentru că planul, proiectul bărbat-femeie, poate fi înțeles numai la lumina Celui care l-a proiectat și l-a creat…

Iată frumusețea! Există comunicarea bărbat-femeie… Dar trăind în Dumnezeu și cu Dumnezeu, în timp ce se consumă viața masculinului și a femininului, sporește, crește comunicarea între soți!

Au pornit crezând că totul era iubirea bărbat-femeie și atât; dar, odată cu trecerea timpului, îți dau seama că iubirea lor este o iubire divină… Și, odată cu trecerea anilor, crește iubirea dintre soți!

Dovada că iubirea voastră este trăită în Dumnezeu este dacă iubirea voastră crește, sporește constant tot mai mult…

Vreți să creșteți în iubire? Căutați-l și găsiți-l pe Dumnezeu în viața voastră de cuplu!

Această pânză (tapițerie) este o țesătură care redă conținutul unei icoane… Icoana exprimă încrederea în fiecare sacrament al Căsătoriei…

Această icoană este alcătuită din fire de mătase și pe fiecare centimetru pătrat există 120 de fire. Cu ajutorul acestei icoane aș dori ca soții să înțeleagă marele plan/proiect întipărit în viața lor. Această pânză e prețioasă, exprimând că fiecare sacrament al Căsătoriei este foarte prețios înaintea lui Dumnezeu.

Această icoană reprezintă sigiliul, ADN-ul fiecărui cuplu… În icoană avem reprezentat marele mister al lui Cristos, care iubește Biserica.

Mergând la viața concretă, de toate zilele a soților, trebuie să știm că ceea ce se vede în mod real în viața de fiecare zi, este dosul pânzei, este această suprapunere (acest conglomerat) de fire… Întrezărim că în spate se află ceva, dar nu înțelegem planul lui Dumnezeu… Aceasta e viața de toate zilele, alcătuită din alergări, griji, din lucruri noi care ne ies înainte și pe care nu le înțelegem, din surprizele pe care ni le fac fiii, din problemele parohiei. Însă în spatele vieții de zi cu zi stă acest plan (fața icoanei)…

Privind dosul icoanei, soții pot spune: „Doamne, nu mai înțelegem nimic!”; dar privind fața icoanei, pot afirma: „Îți mulțumim Doamne că ne-ai pus împreună”… Sunt două perspective foarte diferite.

Să căutăm să înțelegem planul Domnului pentru soți: este misterul care izvorăște din Treime – vedem mâna Tatălui – și acest mister de iubire s-a manifestat prin Isus, care a unit cu Sine omenirea. Prin cine? Maria e începutul unirii/căsătoriei lui Dumnezeu cu omenirea.

În Întrupare Dumnezeu s-a unit cu omenirea, iar Maria e prima care a răspuns „da”. Ea nu doar că a acceptat să dea trup lui Isus, ci Ea este prima ucenică care a spus „da”, a acceptat să fie una cu Isus. Iar în Maria suntem noi toți. Cel dintre Isus și Maria-omenire este un mister extraordinar de relație și de iubire.

Când Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, deja avea în minte acel plan, avea în minte să unească cu Sine omenirea. A pus în omenire instinctul de unire bărbat-femeie, pentru ca soții să aibă instinctul de unire cu Dumnezeu. Căci acesta este proiectul lui Dumnezeu pentru oameni încă de la început, faptul ca omenirea să participe la viața lui Dumnezeu, să intre în Treime…

Misterul unității/căsătoriei bărbatului-femeii cu Dumnezeu este anticipat de Euharistie…

În Euharistie, unind trupurile noastre muritoare cu Trupul Său glorios, deja începem să trăim în unitate cu Dumnezeu, pentru că atunci când ne împărtășim, alcătuim (celebrăm) unitatea/căsătoria cu Dumnezeu în Isus.

Această relație extraordinară dintre Isus și omenire, prin Spiritul Sfânt, este dăruită întâlnirii bărbat-femeie.

Notați poziția bărbatului-femeii. Stau în atitudinea de a se dărui unul altuia… Vedeți că tind unul spre celălalt, pentru a se dărui unul celuilalt… Dar în dăruirea lor reciprocă sunt consacrați de Spiritul Sfânt…

Mai înainte v-am explicat acest adevăr cu ajutorul mâinilor. Ce este consacrată? Relația soților! Prin urmare, de fiecare dată când voi, soții, faceți un pas spre soție sau spre soț, voi activați misterul consacrării voastre. Soțul și soția, relația lor – prin Spiritul Sfânt – participă la misterul unirii lui Cristos cu omenirea, la misterul relației dintre Cristos și Biserică. Relația bărbat-femeie este dusă în relația Cristos-Biserica. Aceasta este doctrina, teologia sacramentului Căsătoriei!

Ca dovadă, vă citesc unele texte din AL. Îmi vine în minte nr. 121: „Atunci când un bărbat și o femeie celebrează sacramentul Căsătoriei, Dumnezeu, ca să spunem așa, se «oglindește» în ei, imprimă în ei propriile trăsături și caracterul de neșters al iubirii sale”… Iubirea indisolubilă dintre Cristos și omenire este dăruită soților… Și continuă textul din AL: „Căsătoria este icoana iubirii lui Dumnezeu față de noi”. Altfel spus, în parohia voastră, voi – soții – sunteți icoana iubirii lui Dumnezeu… Înaintea voastră, pe perete aveți icoana, însă voi sunteți semnul, sacramentul, faceți vizibilă iubirea lui Dumnezeu față de Biserică… Și continuă textul din AL: „soții, în virtutea sacramentului, sunt învestiți cu o adevărată misiune”… Nu este inferioară misiunii preotului. E adevărat că este diferită. Dar soții primesc o misiune! „O adevărată misiune, ca să poată face vizibilă, pornind de la lucrurile simple, obișnuite/de zi cu zi, iubirea cu care Cristos iubește Biserica sa, continuând să-și dăruiască viața pentru ea”… Înțelegeți cât este de mare și de important sacramentul vostru?

Voi, soții, ați fost învestiți cu o consacrare prin care puteți face să se vadă (puteți arăta) felul în care Cristos iubește Biserica.

Aveți nevoie de multă umilință pentru a citi, a studia și a pătrunde în interiorul harului specific al sacramentului Căsătoriei…

Cele spuse până aici sunt întărite de AL 73: „Căsătoria creștină este un semn care nu numai că arată cât de mult a iubit Cristos Biserica sa, în alianța pecetluită pe cruce, ci face prezentă această iubire în comuniunea soților”… Soții ne arată în prezent cât de mult Cristos iubește Biserica.

În cuplu, cât de mult sunteți chemați să iubiți parohia voastră? Sunteți chemați să o iubiți, așa cum o iubește Cristos!

Știu că în acest moment, Isus „vă ia de guler”…, dar lăsați-L să vă ia de guler. Nu faceți ca țiparul (pește de apă dulce, care nu se poate lua în mână), căci Isus vrea să vă apuce cu mâinile Sale…

Într-un alt loc, tot în AL 73, găsim: „Sacramentul nu este un „lucru” sau o „forță”, [ci este o prezență] pentru că în realitate însuși Cristos „iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul Căsătoriei”… Pentru că Cristos-Înviat lucrează prin soți! De fapt, soții sunt sacramentul viu al lui Isus.

Indisolubilitatea este un dar ce trebuie trăit și transmis!

Indisolubilitatea nu este datoria de a fi credincios acestei femei, acestui bărbat, ci de a participa la iubirea indisolubilă a lui Dumnezeu. Soții sunt părtașii unei relații indisolubile mult mai mari, cea a relației între Dumnezeu și omenire, împlinită în întrupare, pătimire, moarte și înviere.

Întrebarea care se pune este: indisolubilitatea soților este numai pentru propria lor utilizare și consum? Sau este un dar ce trebuie distribuit? Răspunsul teologic este următorul: indisolubilitatea este un dar de oferit altora.

Soții, fideli între ei, sunt chemați să mărturisească prin gesturi concrete, prin cuvinte, faptul că Dumnezeu este credincios față de fiecare bărbat ți față de fiecare femeie.

Acest fapt înseamnă că fidelitatea/credincioșia cuplului vostru trebuie să fie calea și darul prin care voi mărturisiți iubirea fidelă/credincioasă a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre credincioșii voștri: „Dumnezeu este fidel și iubește. El continuă să te iubească; Dumnezeu nu te îndepărtează, El te îmbrățișează mereu, Dumnezeu te iartă mereu”. Gândiți-vă ce înseamnă toate aceste expresii, transpuse în gesturi concrete, în parohiile voastre.

Voi nu vă puteți permite să nu iubiți pe vreun credincios din parohia voastră… Căci dacă pe unul singur nu l-ați iubi, ați trăda nunta lui Dumnezeu cu omenirea; ați fi necredincioși față de căsătoria Sa cu omenirea.

 

I.3. Raportul dintre preoție și căsătorie

În Biserica latină această temă n-a fost dezvoltată, dar nu pentru că preoții nu se căsătoresc, ci pentru faptul că nici preoții și nici soții n-au înțeles sacramentul Căsătoriei.

Preoția și Căsătoria sunt două sacramente esențiale pentru Biserică; sunt co-esențiale (împreună esențiale). Așa după cum este adevărat că oxigenul numai împreună cu hidrogenul alcătuiește apa, tot astfel este adevărat că pentru a alcătui Biserica este nevoie de cele două sacramente, dar exercitate, nu celebrate. Două sacramente în care fiecare să primească întreaga bogăție a celuilalt.

Am spus că apa este alcătuită din oxigen și din hidrogen. Până când hidrogenul stă într-o parte, iar oxigenul într-altă parte, nu există apă. Tot astfel, până când Preoția și Căsătoria nu vor munci împreună, împletindu-se și intersectându-se, nu va exista „apă”, nu vom avea Biserica. Pentru că Biserica este unitate.

Nu există Cristos fără Biserică. Și nu poate exista Biserica fără Cristos!

Iar acest mister al unității nu poate fi exercitat de un solitar, adică de preotul singur. Un preot de unul singur nu exprimă relația, nu vestește nupțialitatea lui Cristos. Dar nici Căsătoria de una singură nu ne vestește că Isus este cap, ghid și păstor. Așadar, e indispensabil ca Preoția și Căsătoria să colaboreze.

Voi, preoții căsătoriți, care aveți cele două sacramente – Preoția și Căsătoria – încă nu ați învățat să le împletiți, să le lichefiați ca să obțineți apă. În ciuda faptului că sunteți preoți căsătoriți, continuați să țineți Preoția de o parte, iar Căsătoria de cealaltă parte. Este adevărat că aceste două sacramente se ating, colaborează, se înțeleg… Dar este cu totul altceva a cunoaște misiunea specifică a fiecăruia dintre cele două sacramente.

Voi, preoții căsătoriți, aveți o misiune ca preoți singuri, dar mai aveți o misiune pe care sunteți chemați să o exercitați împreună cu soția voastră.

Misiunea sacerdotală nu anulează misiunea voastră de soț, iar misiunea de soț nu o șterge pe cea de preot.

Pentru că misiunea de soț nu o exercitați numai cu Căsătoria „mea”, ci trebuie exercitată împreună cu toate sacramentele Căsătoriei din parohie… Altfel spus, un sacrament al Căsătoriei preotului (sacramentul căsătoriei preotului) trebuie să aprindă lumina sacramentului Căsătoriei celorlalte cupluri căsătorite în Biserică.

Prin a le face pe toate singuri în parohie, nu formați Biserica.

Comuniunea Treimii produce comuniune. Comuniunea nu poate produce persoane singure (solitare)… Din Dumnezeu-Treime nu se nasc persoane singure, ci se nasc familii, se naște comuniunea, se naște cuplul.

Așadar, este important să știți „compune” cele două sacramente.

Aceasta este viziunea pe care trebuie să o aveți înaintea voastră, înțelegând și acceptând esențialitatea diferenței între Preoție și Căsătorie.

Preotul Îl reprezintă pe Isus-cap, păstor și călăuză.

Câte capete sunt într-un trup, într-o comunitate? Preotul Îl reprezintă pe Isus-cap, păstor, singurul învățător… Preotul trebuie să fie unul, pentru că reprezintă capul! Pentru că în parohie există un singur Domn…, un singur Domn, care nu este preotul! Capul mereu rămâne Isus! Preotul este semn, sacrament al lui Isus!

De fiecare dată când deveniți stăpânii parohiei, trădați sacramentul Preoției! Preotul, în parohie, este doar semn al lui Isus! Nu este Dumnezeu!

Preotul trebuie să le amintească credincioșilor: „Eu nu sunt Isus, ci eu sunt semn al faptului că Isus e în mijlocul nostru. Și noi toți trebuie să facem apel la Isus, să ne adresăm Lui”…

Preotul e semn că în parohia sa există un singur Domn, un singur Dumnezeu. Preotul e semn al singurului Dumnezeu; preotul nu este Domnul.

În sacramentul Preoției este consacrată singularitatea, individualitatea preotului…

Ce se consacră în Căsătorie? În taina Căsătoriei este consacrată relația.

În sacramentul Preoției e consacrată o persoană singură, în Căsătorie este consacrată relația dintre soți. În sacramentul Preoției preotul are carisma de a fi cap, păstor și învățător; în Căsătorie soții au carisma comuniunii.

Dacă preotul exersează doar carisma sa de preot, așa cum se întâmplă în ultimele secole în Biserica latină, ce tip de Biserică alcătuiește? O biserică „de sus în jos”, adică una în care toți credincioșii se raportează la preot… Comunitatea se identifică cu preotul ei, cu acel păstor care este grozav, nu cu Isus! Dar ce se întâmplă în acest caz? Atunci când se schimbă preotul, cel care vine trebuie să refacă din nou comunitatea…

Conciliul Vatican al II-lea a răsturnat această mentalitate, căci a vorbit despre Biserica-comuniune, dar încă n-am început să construim comuniunea… Azi avem preoți-capi, iar comunitățile sunt după chipul și asemănarea preotului…

Ce a lipsit? Funcționarea celeilalte carisme, Căsătoria.

Cine țese trupul lui Isus? Cine are darul de a țese comuniune? Cine are darul de a iubi persoanele una câte una, pe soț, pe soție, pe părinți, pe fii, pe toți prietenii? Cine are darul de a construi relații? Sacramentul Căsătoriei are aceste daruri!

Împreună, Căsătoria și Preoția, sunt cele două sacramente care construiesc Biserica, precum cele două aripi ale unui porumbel.

Porumbelul nu poate zbura numai cu o singură aripă.

În zilele noastre Biserica „zboară”, mai bine zis se prăbușește, pentru că folosește o singură „aripă”…

Este esențial să funcționeze și „aripa Căsătoriei”! Pentru că această structură comunională este cea care face să funcționeze modalitatea treimică.

Pot eu, preot, să construiesc singur parohia? Nu! Ci trebuie să o construiesc împreună cu celălalt sacrament, cel al comuniunii.

E important sacramentul comuniunii voastre (Căsătoria), adică e important ca împreună cu soția voastră să construiți comuniune! Comuniune cu celelalte cupluri de soți, pentru a transforma fiecare familie în izvor de comuniune, care creează relații care unesc persoanele.

Apoi avem nevoie și de preot, care este sacramentul lui Isus, singurul cap, păstor, călăuză…

În parohie nu trebuie să lucreze numai sacramentul Preoției, ci trebuie să lucreze și sacramentul comuniunii.

Voi sunteți chemați nu numai să faceți (să produceți) trupul fiilor voștri și să spuneți „fiii mei”, ci sunteți chemați să construiți Trupul lui Isus.

Cunoașteți teologia trupului mistic al lui Isus. În baza acestei teologii toți creștinii împreună alcătuiesc un trup, care este trupul lui Isus, care este însuflețit de Spiritul Sfânt. Familia are darul de a construi acest trup spiritual al lui Isus, are darul de a construi Familie.

Pe de o parte, avem slujirea exclusivă a preotului: preotul prezidează Euharistia, exercită sacramentul împăcării, predică în numele lui Isus și călăuzește comunitatea. Ghidează. El este cap, este semnul lui Isus prezent, semn că Isus a înviat în mijlocul nostru…

Noi putem avea icoane foarte frumoase, care ne amintesc faptul că Isus este Învățător, Păstor. Dar acelea sunt pictate. Voi, păstorii, sunteți icoana vie a faptului că Isus este aici, în mijlocul nostru. Aceasta e datoria clară a preotului.

În schimb, ca soți sunteți chemați să construiți comuniunea. Prin urmare, ca soți, devine foarte importantă casa voastră și felul în care primiți fiecare persoană. Ca soți sunt importante locurile în care voi mergeți în cuplu; sunt importante prieteniile pe care le construiți în calitate de cuplu cu toți cei pe care-i întâlniți.

Toate acestea înseamnă a face să funcționeze, să lucreze cele două sacramente pentru un preot căsătorit.

În Biserică trebuie exercitate ambele sacramente: Căsătoria și Preoția. În CBC la numărul 1534 stă scris: „Alte două sacramente – Preoţia şi Căsătoria – sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu”. Acest text ne oferă o viziune complet diferită a Căsătoriei. Înseamnă să pregătim logodnicii la misiunea lor de soți, și nu atât la celebrarea ritului Căsătoriei.

AL subliniază de mai multe ori care este misiunea specifică soților, dar clericalismul triumfă în toată Biserica. M-aș bucura ca voi, preoții căsătoriți, să aduceți această noutate în Biserică. Pentru că Spiritul Sfânt a sugerat aceste lucruri Bisericii încă din timpul Conciliului Vatican al II-lea.

Voi, soții, sunteți chipul/fața lui Dumnezeu! Nu există icoane care să poată exprima frumusețea misterului lui Dumnezeu ascuns în realitatea bărbat-femeie. Și există o diferență esențială între icoană și voi, ca soți. Icoana este imobilă, statică. Însă cuplul, în a se iubi reciproc, este capabil să exprime, să vestească și să dea dinamismul treimic al lui Dumnezeu. Cuplul este o icoană de neîntrecut.

Gândiți-vă la fațada Bazilicii sfântul Petru din Roma. Cel mai simplu cuplu de soți Îl arată/Îl vestește pe Dumnezeu mai mult decât fațada Bazilicii sfântul Petru din Roma. Un cuplu de soți este creat direct de Dumnezeu, iar fațada Bazilicii sfântul Petru din Roma este făcută de oameni.

Până când voi nu reușiți să scoateți la iveală divinul care este în voi, riscul este că și-n Biserică preoții să devină icoane statice. Altfel spus, preoții sunt convinși că e important să devină frumoși, prețioși: „Am câștigat un rol”, „Am devenit important”, „Am ajuns într-o parohie bună”, „Am ajuns unde doream”, „Acum sunt stimat de lume”… Pentru un preot toate acestea sunt un mormânt. Înseamnă că nu mai este viață, pentru că preotul prețuiește rolul pe care-l are, crezând că e important ca alții să-i recunoască valoarea. Valoarea pe care alții i-o dau, el consideră că îi este suficientă… Prin urmare, crede că poate să se roage mai puțin; poate să-și trăiască viața de familie atâta cât e nevoie… Dar e trist faptul că un preot judecă astfel… Mă folosesc de o imagine, căci este ca și cum preotul „Ar alerga mult, pentru a ajunge să șadă într-un scaun cu rotile”… În acest caz, ce-l mână înainte pe preot? Ceea ce „rolul” îi dictează să facă… Rolul pe care-l am îmi cere ca eu să am această datorie în eparhie sau în parohie… Dar inima unui astfel de preot nu mai este vie.

Să știți că sunteți icoane vii, nu statice.

Când vedeți icoanele voastre frumoase, vă îndemn să vă întrebați, fie ca preoți, fie în calitate de cuplu: „Dar eu (noi) sunt ca acea icoană, sau sunt în mișcare (maturizare)?”; „Stau șezând, sau umblu?”; „Caut ca alții să mă iubească, sau îi iubesc eu?”

Atunci când eu nu iubesc și nu mă maturizez, aștept numai ca soarele să mă lumineze, ca oglinda să reflecte imaginea mea, să fie cât mai mulți cei care mă salută, dar eu sunt gol, mort în interiorul meu… Cred că le știu pe toate, mă cred realizat. Am un rol important și judec: „Ei știu că eu știu/cunosc”. Dar asta e moartea mea…

Cine iubește caută; cine iubește nu se oprește…

Eu am înțeles că nu rolul mă împlinea, ci parohia și legătura cu lumea era spațiul în care eu puteam să mă împlinesc ca om și ca preot. Pentru mine a însemnat să citesc și mai mult, să găsesc un cuvânt în plus pentru a-l oferi lumii. Pentru că – și acest lucru ne învață femeile – calitatea hranei (a Cuvântului) pe care o mănâncă are legătură directă cu calitatea laptelui pe care-l dau propriilor fii. Cum poate o femeie să-și alăpteze pruncul, dacă nu mănâncă sau dacă mănâncă o hrană săracă? Tu, preotule, cum îi poți „alăpta” pe credincioșii tăi, dacă tu nu mănânci?

Cum poți avea pasiune/interes pentru alții, dacă nu ai pasiune pentru a te maturiza tu?

Să nu fiți icoane statice, ci mobile.

Cuplul poate trăi Raiul pe pământ?

Cel mai frumos cuplu care există pe lume nu trăiește și nu produce Raiul.

De ce?

Pentru că nu există bărbatul perfect și nici femeia perfectă.

Până când suntem pe pământ, nu există soare fără umbră… Aici, chiar și cea mai frumoasă iubire care există are „umbrele” ei.

Orice cuplu de soți, chiar și cel mai frumos, are cel puțin o umbră, o durere, o neîmplinire.

Care este originalitatea cuplului creștin?

Constă în faptul că trăiește ceea ce are și ceea ce este, trăiește propria frumusețe și propriul soare, conștient de umbră, dar îndreptându-și pașii spre cer.

Fiecare cuplu nu este Raiul, ci este direcția/calea spre Rai… Ne spune încotro să mergem…

Care va fi Raiul? „Ah! Dacă unitatea cu soția mea este atât de frumoasă, cum va fi unitatea cu Dumnezeu? Dacă cu această femeie uneori aflu/trăiesc Raiul, cum va fi atunci când eu și soția mea ne vom uni cu Dumnezeu?”

Dacă două persoane produc o atât de mare bucurie, ce bucurie vom avea atunci când ne vom căsători cu Dumnezeu?

Prin urmare, ne dăm seama că frumusețea din întâlnirea sexuală cuprinde (conține) vestirea misterului lui Dumnezeu.

De ce în dimensiunea sexuală este întipărită nevoia constantă a repetării? Să ne mai unim o dată, și încă o dată, și încă o dată… Și e frumos ca soții să se unească… Dar e înțelept și să știm că această nevoie constantă de a se uni – acest instinct care-i unește pe cei doi soți și pe care ei doresc să-l repete – există tocmai pentru că nu există niciun raport sexual care „mă completează, mă împlinește”.

Nimeni, după ce a făcut dragoste, nu spune „M-am săturat și nu mai am nevoie să fac dragoste”…

Sexualitatea umană inteligentă face trimitere la o împlinire: chemarea omului este aceea de a se uni cu Dumnezeu, de a se căsători cu Dumnezeu.

Căsătoria noastră ne trimite la Căsătoria noastră cu Dumnezeu!

 

I.4. Un singur trup, păstrând diversitatea

În această parte oferim răspunsul dat de pr. Renzo Bonetti întrebărilor venite din partea preoților și a soțiilor lor care au participat la aceste cursuri de formare.

Se pune următoarea întrebare: „O soție care – în baza profesiei – nu are prea mult timp să-și ajute soțul preot în misiunea sa de păstor, este mai puțin vrednică sau dăunează misiunii soțului?”

Răspunzând, subliniem că este important ca soțiile preoților să-și conserve și să promoveze munca, relațiile, interesele, îndatoririle și ocupațiile laice, nu pe cele preoțești. Să căutați, soțiilor de preoți, cu toate puterile, ca îndeletnicirile, relațiile și munca voastră să nu fie sacerdotale… A căuta ceva asemănător sau care să aibă o legătură cât mai mare cu dimensiunea preotului, înseamnă a sublinia un singur sacrament în casa voastră, cel al preotului, al soțului. În schimb, există un alt sacrament care trebuie să funcționeze/să lucreze, un sacrament care are o misiune pentru lume, Căsătoria privind relațiile laice, legăturile cu toți cei pe care-i întâlniți, faptul că în cuplu știți să fiți aproape de toate situațiile pe care le întâlniți… Să faceți să funcționeze casa parohială ca centru de relații. Acest lucru se poate înfăptui dacă soția are relațiile ei.

Pentru preoții căsătoriți Preoția trebuie să fie o valoare adăugată, nu o valoare care absoarbe (sufocă, înghite) Căsătoria.

Căsătoria este invitată să construiască relații. Căsătoria este un sacrament al comuniunii. Dar nu este un sacrament de comuniune numai pentru cei care vin în Biserică. Ci Căsătoria este un sacrament de comuniune la locul de muncă, în timpul distracției, în întâlnirile desfășurate la școala fiilor. Căsătoria e sacrament de comuniune.

Mai mult, preotul căsătorit trebuie să fie mai angajat în acest sacrament al comuniunii împreună cu soția sa, împărtășind eventuale prietenii ale soției…

Soțiilor de preot, vă îndemn să continuați să fiți voi înșivă în munca voastră… Soția nu trebuie să fie o angajată a slujirii preotului… Este adevărat că, dacă poate și când poate, este bine să colaboreze, să-l ajute… Pentru că sunt un singur trup… Dar nu trebuie ca soția să fie absorbită în/de Preoția soțului. Pentru că sacramentul Căsătoriei are demnitate egală cu cel al Preoției.

Viitorul Bisericii depinde de redescoperirea Botezului!

Fără Botez suntem numai o simplă organizație filantropică, dar nu suntem familia fiilor lui Dumnezeu.

Fără redescoperirea Botezului, bărbații și femeile vor căuta locul lor în Biserică, dar nu felul în care să răspundă măreției Botezului… „Sunt atât de uimit de frumusețea Botezului, încât mă gândesc să-mi consacru viața fecioriei, sau sunt atât de uimit de frumusețea Botezului, încât mă gândesc să mă căsătoresc, pentru a trăi misiunea fiilor lui Dumnezeu împreună cu o soră”.

Numai redescoperirea Botezului, a Mirului și a Euharistiei îi va restitui Bisericii sufletul (va reînsufleți Biserica)… Trebuie să descoperim Euharistia ca fiind o formă de unire, care depășește toate formele de agregare (de unire) inventate de noi…

În zilele noastre, creează o unitate mai mare asociațiile și mișcările ecleziale, și nu atât Euharistia… Dar să fim atenți! A mânca același Trup al lui Isus creează o unitate mai mică decât unitatea din prieteniile noastre umane… Am redus Euharistia la un „condiment” eclezial!

Dacă voi, ca Biserică, nu vreți să pierdeți ceea ce aveți, sau dacă vreți să vă maturizați ca Biserică, e nevoie să străbateți un singur drum: să recuperați cu putere semnificația Botezului, a Mirului și a Euharistiei. Sunt sacramentele inițierii creștine, dar care nu mai influențează viața persoanelor. De ce? Pentru că noi continuăm să botezăm bebelușii, dar nu mai avem cupluri care să știe să crească creștini… Prin urmare, vom avea persoane care participă la slujbele noastre, dar nu vom avea o familie.

Un cuplu de soți, în baza sacramentului Căsătoriei, Îl face prezent pe Isus; și în numele lui Isus primește persoanele; și are experiența de familie a fiilor lui Dumnezeu, iar Spiritul Sfânt lucrează.

Voi încerca să răspund la întrebările pe care le-ați ridicat. Mai întâi de toate, ați întrebat despre tema comuniunii bărbat-femeie. Este adevărat că textul din Geneză ne oferă o lectură a acestei teme, însă aceasta trebuie completată cu toate celelalte pagini ale Scripturii. Pentru că Isus este cea mai mare explicație a misterului bărbat-femeie. Este adevărat că întreaga Biblie ne poate ajuta să descoperim diferența dintre masculin și feminin. Dacă ne-am limita să o identificăm numai cu textul din Geneză „În durere vei naște”, în cazul femeii, nu am mai avea nicio posibilitate să dăm o semnificație cuplurilor fără fii. În schimb, avem o dimensiune masculin-feminin care este valabilă pentru întreaga viață: femininul ajută să crească masculinul, și masculinul ajută să crească femininul!

În Geneză citim că Eva a fost pusă „înaintea, în fața” lui Adam. Și acest „în fața” nu se verifică doar în cazul lui „a face dragoste”: bărbatul și femeia fac dragoste privindu-se în față, în mod diferit față de animale… Însă Eva este pusă „înaintea” lui Adam pentru că bărbatul este însărcinat să spună (să arate) cine este femeia, iar femeia este însărcinată să-l ajute pe bărbat să se maturizeze …

Păcatul societății din zilele noastre constă în a fi pierdut capacitatea de a-l ajuta pe celălalt să fie ceea ce este. În cultura Occidentală avem jumătăți de bărbați și jumătăți de femei, adică femei care doresc să se asemene bărbaților și bărbați care doresc să se asemene femeilor, cu toate consecințele negative cu privire la identitatea fiilor…

Prima fecunditate a femeii, care este valabilă pentru întreaga viață, este cea față de bărbat. Tot la fel, prima fecunditate a bărbatului, care este valabilă pentru întreaga viață, este cea față de femeie.

Există, așa cum s-a spus, caracteristici/însușiri masculine și feminine, care au legătură în mod structural cu configurația fizică a celor două sexe. Nu mă refer doar la faptul că femeile nasc, ci că ele au un uter; iar în cazul bărbatului, nu avem doar porunca „tu vei munci”, ci bărbatul are o configurație cerebrală. Din punct de vedere biologic, nu există o celulă feminină egală cu celulele masculine, căci celulele feminine sunt în totalitate diferite de cele masculine.

Spre exemplu, dacă am găsi un os uman vechi de peste 2000 de ani, cu ajutorul analizelor, putem ști dacă acel fragment de os a aparținut unui bărbat sau unei femei. Pentru că bărbații sunt în totalitate diferiți de femei. Un alt exemplu: în ce privește configurația cerebrală în cazul bărbatului, funcționarea creierului masculin este mereu „înainte”, altfel spus, un bărbat e mult mai capabil să ia decizii, ia decizii imediat, direct, nemijlocit… Creierul feminin funcționează fiind atent la mulți factori, în special la relațiile din jur. Cu alte cuvinte, femeia caută în mod constant relația, creierul ei caută în mod continuu legăturile.

Iată frumusețea, femeia e rânduită să nască: tocmai pentru a proteja viața judecă în așa fel, încât să apere viața…

Aceste studii le vom descoperi peste 30 de ani.

Din păcate, în zilele noastre suntem invadați de Ideologia genului.

Să ne gândim ce orizont minunat avem înaintea noastră: bărbatul și femeia sunt în totalitate diferiți… Din păcate, noi am ajuns să căsătorim, să facem să se întâlnească numai sexualitatea masculin-feminin… Dacă întâlnirea organelor genitale masculine și feminine produce această frumusețe, această bucurie, această pace, ce ar putea produce întâlnirea celor două creiere? Ce s-ar întâmpla dacă am căsători cele două creiere? Ce am putea produce pentru omenire, dacă am căsători cele două inteligențe? Dacă am reuși să facem să se întâlnească (să se căsătorească) sentimentele, așa cum se întâlnește sexualitatea? Ce s-ar întâmpla dacă am reuși să căsătorim fantezia masculină cu cea feminină? Vă închipuiți cum ar putea fi proiectată o casă, atunci când întreaga fantezie masculină și întreaga fantezie feminină ar colabora?

Voi, care cunoașteți aceste secrete, ar trebui să fiți o profeție în vederea nașterii unei omeniri noi… În schimb, am rămas la nivelul la care și noi întrebăm: „De câte ori faci dragoste?”, „Tu cum faci dragoste cu soțul tău, cu soția ta?”. Este important să faci dragoste, dar nu-ți dai seama că te oprești numai la nivelul sexualității?

În schimb, ar trebui să ne întrebăm: Știu aprecia/prețui inteligența diferită a soției mele? Sau inteligența ei, diferită de a mea, doar mă deranjează? Știu prețui inteligența soțului meu? Sau mă deranjează că el nu judecă la fel ca mine?

Ar trebui să trăim cel puțin 1000 de ani, pentru a reuși să ne căsătorim în totalitate cu acel bărbat, cu acea femeie… Și să trăim singuri într-o pădure în care nu este nimic, adică într-un loc în care am fi constrânși să ne căsătorim cu toate aspectele jumătății noastre.

Acest argument ar trebui mai bine studiat. Noi trebuie să avem o viziune a frumuseții…

Ce înseamnă că soții sunt „chip și asemănare”?

De ce Dumnezeu – care este Dumnezeu – după ce a creat bărbatul și femeia a spus „Am creat un lucru foarte frumos”? Am descoperit această frumusețe masculină și feminină? Această originalitate unică: unitate și diversitate (deosebire) în același timp… Unitate și diversitate, care-și au semnul, cel mai puternic simbol, în dimensiunea sexuală. Pentru că în plinătatea unității, în mod simultan, se experimentează plinătatea deosebirii. În acel raport bărbat-femeie de deplină unitate – un singur trup – bărbatul experimentează ce înseamnă să fii bărbat; iar femeia experimentează că este femeie (ce înseamnă să fii femeie). Aceasta este o cheie interpretativă: plinătate de unitate și plinătate de deosebire.

Tot ceea ce împiedică deosebirea bărbat-femeie, nu facilitează unitatea masculin-feminin. Altfel spus, dacă eu vreau ca soția mea să fie după chipul și asemănarea mea, nu facilitez unitatea dintre noi. E adevărat că sunt convins că înlesnesc unitatea dintre noi dacă ea ar fi după chipul și asemănarea mea…

Tot la fel, tot ceea ce îndepărtează bărbatul și femeia de unitatea dintre ei nu înlesnește (nu ajută) deosebirea, pentru că dacă nu există garanția, siguranța unității, este dificil pentru cei doi să-și exprime deosebirea… Spre exemplu, dacă soția nu simte că iubirea soțului ei este puternică față de ea, este foarte greu ca ea să-i spună în mod liber ceea ce gândește… Pentru că unitatea dintre soți este garanția pentru a face să iasă la lumină deosebirea dintre ei.

Vă urez să vă căsătoriți 100%. Să vă căsătoriți cu toate însușirile soției voastre/soțului vostru! Până la a ajunge să vă căsătoriți și cu defectele jumătății voastre.

Nu ne putem căsători numai cu partea pozitivă a ei sau a lui… Mă folosesc de o imagine pentru a explica acest adevăr.

Soția sau soțul nu este precum o coapsă de carne, din care mâncăm pulpa și aruncăm osul… De fapt, nu putem avea soare fără umbră. Sunt chemat să iubesc toate aspectele soțului meu/soției mele… Și să-i arăt și să-i spun jumătății mele că iubesc toate aspectele sale…

„Soția mea se simte în totalitate primită/acceptată de mine, bărbatul ei?”

„Bărbatul meu se simte în totalitate primit/acceptat/prețuit de mine, care sunt soția sa?”

Și să nu-mi spuneți că nu sunteți capabili să vă acceptați în totalitate jumătatea voastră! Căci ați spune o minciună! Vă demonstrez: „Din fiii voștri, acceptați numai partea frumoasă? Sau îl faceți pe fiul vostru să simtă că este iubit în totalitate?… Vedeți că sunteți capabili să iubiți un alt om în totalitate și cu defectele lui!”… „Din ce cauză vă iubiți fiii în totalitate, dar nu vă iubiți astfel soțul/soția?”

Totul depinde dacă vreți să creșteți în iubire sau să rămâneți pe loc…

Sfânta Treime, Familia originară, dorește ca și noi să intrăm în această familie, în sânul Treimii…

Mă bucur că ați înțeles ideea că în cuplu nu se poate trăi fără Dumnezeu, căci, dacă ați pretinde că trăiți fără Dumnezeu, ar fi ca și cum ați dori să construiți o casă fără cărămizi… Raportul soților cu Dumnezeu este esențial!

E adevărat că riscul ca fiii să ia locul partenerului este un risc continuu… Dar vă rog să vă aduceți aminte că fiii se nasc din unitatea cuplului, cresc și se maturizează în baza unității cuplului.

O altă temă o constituie seminariile de formare ale soților… Aceste seminarii au fost gândite să ajute soții să intre deplin în misterul sacramentului primit; să reînnoiască, să învioreze sacramentul primit.

Există un seminar care-i educă pe soți referitor la felul în care să facă discernământul, la felul în care să facă alegerile lor de viață după voia Domnului… În acest seminar soții sunt formați să înțeleagă când lucrează diavolul și când lucrează Domnul în viața lor. Spre exemplu, să ne amintim de Cartea lui Tobit. În această carte există două figuri interesante, prezente, dar mereu lucrând din umbră: îngerul Rafael și Asmodeu, diavolul. În viața mea de cuplu cum pot înțelege care sunt momentele în care ascult de Asmodeu sau cele îl care îl ascult pe Rafael; cele în care-l urmez pe diavol sau cele în care-L urmez pe Domnul?

În acest seminar li se spune soților cum pot să înțeleagă pe cine urmează… Spre exemplu: un răspuns violent dat soției sau un ton al vocii hotărât, vine de la Dumnezeu sau de la diavol?

Putem da răspunsul corect numai ținând cont de faptul că diavolul lucrează întotdeauna pentru a separa, pentru a despărți…

Noi credem că diavolul lucrează numai pentru a-i determina pe cei doi să divorțeze… Diavolul e inteligent și vă atacă mereu și pe fiecare dintre voi… Oare credeți că scopul cel mai important al diavolului e ca voi să vă separați? Nu! Ci pe diavol îl interesează ca această generația de adulți să nu arate tinerilor frumusețea Căsătoriei, a misterului bărbat-femeie. Și dacă reușește, deja a câștigat.

Când voi spuneți altora că taina Căsătoriei e prea dificilă, pentru că implică multe probleme, înseamnă că diavolul deja a câștigat.

În zilele noastre, diavolul câștigă lupta folosindu-se de cuplurile „bune”. De ce? Pentru că ele nu au niciun gust! Doar sunt „bune”: supraviețuiesc, rezistă împreună, dar sunt cupluri alcătuite din persoane triste… Atitudinea acestor cupluri șterge prima pagină a Bibliei: „Dumnezeu a văzut că a făcut un lucru foarte bun”…

Dacă analizați cu atenție toate atitudinile din viața cuplului vostru – felul în care stau șezând la masă, la cât de mult și în ce fel îmi privesc soția, la faptul dacă este mai important să stau înaintea televizorului decât să-mi ascult jumătatea – imediat veți înțelege de cine ascultați…

 

I.5. Feciorie și căsătorie

Elementul (aspectul) care a unit monahismul și eremitismul de la nașterea lor (sec. IV-V) – atât în Orient, cât și-n Occident – este dat de faptul de a descoperi că întâlnirea cu Domnul este atât de importantă, încât merită ca omul să trăiască numai pentru această întâlnire. Este precum omul care descoperă perla prețioasă și înțelege că pentru ea merită să-și dea viața (să vândă tot ce are ca să cumpere comoara). Elementul pe care l-a pierdut cultura occidentală este tocmai acest izvor, această origine… Consacrarea vieții în totalitate Domnului izvora din faptul că a descoperit frumusețea Botezului și a Euharistiei. Iar acest element, pe care în zilele noastre l-am pierdut, stă la originea pierderii calității creștinismului, a credinței creștine.

Suntem chemați să redescoperim importanța inițierii creștine – semnificația sacramentelor inițierii creștine – ca fiind valoarea cea mai importantă a vieții noastre. Să fim atenți că Preoția urmează după sacramentele inițierii creștine.

Este mai important Botezul sau Preoția?

Botezul!

De ce?

Pentru că la Botez am devenit fiii lui Dumnezeu! Și mai mult decât fii ai lui Dumnezeu nu putem deveni. Piscul, culmea pentru un om, pe pământ, constă în a descoperi că are un Tată – care este Dumnezeu – și să descopere că el este fiu. Toate celelalte lucruri din viața unui om sunt secundare.

Preoția este un mod în care preotul trăiește Botezul său, realitatea sa de fiu al lui Dumnezeu.

A ne întoarce la Botez, pentru noi înseamnă să ne întoarcem la izvor; să redăm sensul Bisericii.

În zilele noastre, în Biserică, avem multe griji în privința vocațiilor, a pregătirii la Căsătorie, a faptului că lumea nu mai știe valoarea participării la Liturghia duminicală… Dar toate acestea sunt consecința faptului că nu avem o conștiința baptismală (nu mai știm importanța Botezului).

Noi folosim cuvântul „Tată” în raportul nostru cu Dumnezeu, tot la fel cum folosim cuvântul „unchi”… Ne lipsește recuperarea puterii Botezului. Noi nu pricepem puterea primită la Botez. Însă trebuie să repornim de la conștientizarea puterii primite la Botez!

Monahismul – să-l numim feciorie consacrată Domnului – se naște din faptul că oamenii au descoperit frumusețea de a fi fii, că au un Tată, ajungând să spună „Noi ne consacrăm viața atingerii acestui scop”.

Să ne oprim asupra temei Feciorie și Căsătorie.

S-ar părea că monahismul – fecioria – este numai pentru cei care au ales această cale, după cum Căsătoria în biserică s-ar părea că este numai pentru cei care au ales să se căsătorească în biserică. În schimb, realitatea este că soții sunt un dar extraordinar pentru cei feciorelnici, iar cei feciorelnici sunt un dar extraordinar pentru soți.

Să căutăm să înțelegem acest adevăr, deoarece el îi privește atât pe monahi, cât și pe soți.

Noi credem în Dumnezeu Tatăl și Fiul și Spiritul Sfânt. În Biserica orientală Sfânta Treime este elementul fundamental al teologiei și al spiritualității. În Treime avem trei Persoane, un singur Dumnezeu. În Dumnezeu avem plinătatea deosebirii și plinătatea unității. În Treime tot atât de diferite sunt Persoanele cât sunt Una. De fapt, în Treime avem deplinătate de unicitate (singularitate) și plinătate de comuniune.

Acest Dumnezeu-Tată este creator și a făcut omul după chipul și asemănarea Sa. Dar niciun om nu-l poate exprima, vesti pe Dumnezeu de unul singur. Numai împreună omenirea reușește să exprime frumusețea lui Dumnezeu.

Fecioria – botezatul care rămâne singur (burlac) – ce vestește despre Dumnezeu? Vestește că fiecare persoană este creată pentru Dumnezeu, pentru căsătoria cu Dumnezeu. Aici, pe pământ, ne vestește unicitatea fiecărei persoane; feciorul ne amintește că Dumnezeu este alcătuit din trei Persoane unice. Dar Dumnezeu nu este numai „unicitatea” celor trei Persoane, ci Dumnezeu este și comuniune, unitate. Soții vestesc faptul că Dumnezeu este unitate. Cu alte cuvinte, cel feciorelnic amintește unicitatea celor trei Persoane; cuplul ne amintește unitatea, comuniunea, una caro.

Ce vestesc feciorii, soților?

Feciorul le spune că soția „mea” îi aparține lui Dumnezeu, iar eu nu mi-o pot însuși, n-o pot lua în stăpânire. Soția mea stă înaintea mea să-mi amintească acest raport unic (singular) cu Dumnezeu, un raport pe care fiecare dintre noi îl are. Așadar, eu pot înțelege, o pot primi pe soția mea numai ca fiind un dar al lui Dumnezeu pentru mine. Însă n-o pot considera proprietatea mea. Pentru că ea este a lui Dumnezeu!

Ce le vestesc soții, feciorelnicilor?

Le spun că se poate trăi fecioria, însă ea trebuie trăită în mod constant, ca dar (dăruire de sine). Cel feciorelnic este chemat să construiască familie, chiar dacă nu este căsătorit, pentru că și el va fi cântărit, măsurat în baza iubirii. Toate acestea ne amintesc că fiecare dintre noi suntem o parte din misterul lui Dumnezeu, Unul în Trei Persoane.

Dumnezeu în om și-a arătat frumusețea Sa. În AL 11 papa Francisc spune: „Perechea care iubește și dă naștere la viață este adevărata «sculptură» vie, capabilă să-l manifeste pe Dumnezeu, creator și mântuitor. De aceea, iubirea rodnică ajunge să fie simbolul realităților intime ale lui Dumnezeu”. Așadar, cuplul manifestă realitățile intime ale lui Dumnezeu.

Care este „realitatea intimă” a lui Dumnezeu, în cuplu?

Este tot atât plinătate de deosebire, cât plinătate de unitate.

Soții merg împotriva lui Dumnezeu, de fiecare dată când pretind, când vor ca jumătatea lor să fie „după chipul și asemănarea lor ”.

Când vreau să o creez, să o fac pe soția mea după chipul meu, pentru că sunt convins că „Dacă soția mea este la fel ca mine, mă simt mai bine”; „Dacă soțul meu mi se aseamănă, mă simt mai bine, pentru că depun mai puțin efort”… A judeca astfel înseamnă a se pune împotriva „chipului și asemănării” cu Dumnezeu.

Un soț trebuie să fie orgolios, deoarece contribuie la sporirea deosebirii, unicității, originalității soției sale; iar o soție trebuie să fie orgolioasă în a contribui să sporească originalitatea soțului ei… Dar făcând să crească deosebirea (unicitatea) fiecăruia, soții trebuie să caute o unitate mai mare între ei, o unitate mai mare „în Domnul”, o unitate pe care soții o află numai în Domnul. De ce? Pentru că oamenii știu să „compună”, să creeze apropiere, dar nu știu crea unitate.

E bine să crească (să sporească) deosebirea, pentru a face să sporească o unitate între soți de o calitate mai frumoasă. În același timp, să facem să crească unitatea, pentru că cu cât mai mult sunt uniți, cu atât mai mult crește deosebirea dintre soți.

Când eu sunt unită cu soțul meu (cu soția mea), mult mai ușor mă simt liberă (liber).

Sfântul Ioan Paul al II-lea a numit familia „mister al lui Dumnezeu”. A fi după chipul și asemănarea Sa, înseamnă a spori în dimensiunea divină treimică. Niciodată să nu vă mulțumiți cu unitatea pe care ați atins-o în cuplul vostru. Gândiți-vă cât veți rămâne de triști când veți ajunge în cealaltă viață și veți descoperi felul în care Dumnezeu l-a iubit pe soțul vostru/a iubit-o pe soția voastră… De ce Dumnezeu a vrut să existe soțul/soția voastră? Ce a văzut atât de unic, special și frumos în el/ea? Câtă întristare vă va cuprinde când va trebui să recunoașteți: „Am trăit cincizeci, șaizeci de ani împreună cu tine și niciodată n-am văzut în tine frumusețea pe care a văzut-o Dumnezeu”. Acesta va fi purgatoriul.

E important să învățăm să privim jumătatea noastră cu ochii lui Dumnezeu, așa cum o privește Dumnezeu.

A trăi atâta vreme lângă o persoană și a nu ști să o vezi cu ochii lui Dumnezeu… E adevărat că pentru a o privi cu ochii Domnului trebuie să vedem dincolo de aparențe; trebuie să sporim calitatea iubirii față de jumătatea noastră, pentru a ajuta să crească latura, realitatea divină din ea… Pentru că numai prin iubire crește latura divină a soțului/a soției.

Soții sunt chemați să restaureze frumusețea originară pe care o au în interiorul lor. Așadar, să sporiți atât rugăciunea și spiritualitatea voastră personală, cât și cea a cuplului. Vă îndemn să vă lăsați atrași de frumusețea perechii și să lucrați la atingerea acestui scop.

Cel mai mare păcat pe care-l notăm în viața cuplurilor este „predarea, resemnarea”: „Așa e făcut el”; „Așa e făcută ea”; „E suficient să ne înțelegem”…

Morții se înțeleg! Numai în cimitir se înțeleg, sunt de acord…

Soții sunt chemați să caute în mod stabil, continuu, constant o iubire tot mai mare pentru el; o iubire tot mai mare pentru ea.

„Dar de ce trebuie s-o iubesc mai mult, căci nu merită nimic? De ce să fac tot mai multe pentru el/ea?”…

A judeca astfel se numește iubire comercială: „Mă iubești doar atât? Și eu te iubesc doar atât! Mă iubești mai mult? Și eu te iubesc mai mult!” Acesta se numește comerț! Nu este iubire! Însă este atitudinea/raportarea cea mai des folosită între soți.

Însă soții să nu uite că sunt chemați la o viață spirituală, nu la una comercială. Altfel spus, nu este un caz/o pură întâmplare faptul că v-ați căsătorit cu un preot. Și, dragi preoți, să nu credeți că faptul de a vă căsători este doar un lucru natural, și nu un sacrament.

Prin faptul că ați primit sacramentul căsătoriei, aveți o chemare la sfințenie. Dacă preoții greco-catolici ar fi capabili să vestească/să arate frumusețea originară a creației, cât de mult și în ce fel ar deveni semn în Biserică al unei speranțe, al unei lumi diferite.

Voi simțiți pe pielea voastră durerea divorțurilor, dar, în special, simțiți cuplurile care bat pasul pe loc: sunt căsătorite în biserică, însă doar conviețuiesc, la fel ca boabele de fasole care stau împreună în aceeași cutie de conservă.

Voi puteți fi semn pentru cuplurile din jurul vostru al faptului că iubirea crește mereu.

 

 

PARTEA A II-A

 

SACRAMENTUL PREOȚIEI ȘI SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI ÎN DOCUMENTELE BISERICII

 

Premisă

Isus, prin semnele sacramentale ale Preoției și Căsătoriei, a dorit să continue prezența Sa vie, lucrătoare și eficientă în Biserică și-n lume. El a ales aceste două semne concrete și complementare, pentru a duce mântuirea Sa în fiecare loc și timp.

A vorbi despre complementaritate între Preoție și Căsătorie ar putea părea ceva excesiv, dar această aparentă exagerare ne împinge să aprofundăm cunoașterea acestei complementarități, să le privim împreună, pentru a descoperi valoarea prețioasă pe care o are fiecare preot și fiecare cuplu, sacrament al Căsătoriei.

Scopul acestui text este acela de a-l ajuta pe preot să redescopere chemarea sa, de a fi sacrament capabil să-L facă prezent pe Isus Păstor și Învățător, precum și de a însufleți în multe cupluri de soți, conștiința că sunt sacramentul care actualizează, care-L face prezent aici și acum, pe Isus care iubește Biserica și fiecare persoană.

Parcurgând aceste pagini, preoții și soții vor înțelege că sunt fiecare un dar pentru celălalt sacrament, și că sunt esențiali împreună pentru viața și misiunea Bisericii. Fără preoție nu există Biserică, dar nici fără căsătorie nu există Biserică.

În zilele noastre, mai mult ca niciodată, avem nevoie să „vedem”, să experimentăm prezența vie a lui Isus în mijlocul nostru, să ne lăsăm impresionați de gesturile și de cuvintele Sale, de iubirea Sa, mereu atentă față de fiecare persoană, de voia Sa de a ne uni pe toți cu El, pentru a alcătui un singur trup cu El. Acest fapt trece în mod obligatoriu prin redescoperirea lucrării Sale prin intermediul celor două sacramente, al Preoției și al Căsătoriei, prin disponibilitatea preoților și a soților care primesc și trăiesc darul de a fi semn eficient al prezenței lui Isus.

Fundamentul vieții creștine este Botezul, prin care omul devine fiul lui Dumnezeu (fiu în Fiul, cea mai mare demnitate în absolut) și frate în Isus. Demnitatea absolută a fiecărui botezat stă în acest adevăr care revelează fiecărui creștin, că plinătatea de viață pe care o dorește, depinde de faptul de a fi în Cristos o creatură nouă și, prin urmare, de alegerea de a-L urma, de a fi și de a trăi ca El, de a fi „în totalitate dăruit”, de a sluji oferindu-și viața.

Să nu uităm că Preoția și Căsătoria sunt două sacramente care au o demnitate egală. Două texte ale Magisteriului Bisericii ne luminează în acest sens:

„Chiar dacă unii, din voința lui Cristos, sunt puși învățători, împărțitori ai tainelor și păstori pentru alții, există totuși între toți, o adevărată egalitate în privința demnității și acțiunii comune tuturor credincioșilor pentru zidirea trupului lui Cristos” (LG 32);

„Preoția și Căsătoria specifică vocația baptismală comună și fundamentală; și unul și celălalt au scopul direct de a construi și de a extinde poporul lui Dumnezeu” (ESM 32).

Preoția și Căsătoria sunt două sacramente pentru misiune:

„Alte două sacramente – Preoţia şi Căsătoria – sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi” (CBC 1534).

„Unul și celălalt [Căsătoria și Preoția] au ca scop direct formarea și extinderea poporului lui Dumnezeu, unul și celălalt sunt semn al iubirii nupțiale a lui Isus pentru Biserică” (Catehismul CEI pentru adulți 718).

În Poporul lui Dumnezeu toți avem o demnitate egală prin darul Botezului, și toți suntem chemați să iubim și să mărturisim că suntem fiii lui Dumnezeu.

Să ne bucurăm că Domnul a ales să instituie două sacramente pentru slujirea altora și pentru edificarea Bisericii. Preoții și soții – două moduri diferite și de o frumusețe egală – sunt semnul lui Isus care iubește.

II.1. Noutatea care se întâmplă în celebrarea Preoției și a Căsătoriei

Preotul rămâne uimit de noutatea care se întâmplă într-un cuplu în timpul ritului Căsătoriei

„Soții iau parte la iubirea creștină în mod propriu și original, nu ca persoane singure, ci împreună, în măsura în care formează un cuplu” (ESM 34).

„Preaiubiţilor, aţi venit în casa Domnului pentru ca voinţa voastră de a încheia Căsătoria în faţa slujitorului Bisericii şi a comunităţii să fie întărită de Domnul cu pecetea Spiritului Sfânt, izvor al iubirii fidele și nesecate (…) Acum, Cristos vă face părtași aceleiași iubiri cu care El a iubit Biserica Sa, până la a Se dărui pe Sine pentru ea” (Ritualul celebrării Căsătoriei 59).

„Dumnezeule, care ai sfinţit unirea dintre soţi printr-un sacrament atât de sublim, încât ai făcut din legământul căsătoriei un semn al tainei lui Cristos şi a Bisericii” (Ritualul celebrării Căsătoriei 74).

„Dumnezeule, în iubirea dintre soţi ai voit să ne oferi imaginea acelei alianţe, pe care ai binevoit s-o închei cu poporul tău, pentru a vădi planurile tale pline de iubire. Şi după ce ai ridicat Căsătoria la rangul de sacrament, în unirea fidelă a credincioşilor tăi, ne descoperi misterul iubirii dintre Cristos şi Biserică” (Ritualul celebrării Căsătoriei 242).

„Soții creștini, prin puterea sacramentului Căsătoriei, semnifică misterul unității și dragostei rodnice dintre Cristos și Biserică și participă la el (cf. Ef. 5,32), se ajută reciproc să ajungă la sfințenie în viața conjugală precum și în acceptarea și educarea copiilor” (LG 11).

„Iubirea conjugală autentică este înălțată/însușită în iubirea divină” (GS 48).

„Căsătoria creștină este un semn care nu numai că arată cât de mult a iubit Cristos Biserica sa în alianța pecetluită pe cruce, ci face prezentă această iubire în comuniunea soților” (AL 73).

„Spiritul Sfânt pe care Domnul Îl revarsă peste soți, le dă o inimă nouă și face bărbatul și femeia capabili să se iubească, așa cum ne-a iubit Cristos” (FC 13).

„Legătura care-i unește pe bărbat și pe femeie și-i face «un singur trup», devine în virtutea sacramentului căsătoriei, semn și reproducere a acelei legături, care-l unește pe Cuvântul lui Dumnezeu cu trupul uman de El însușit și pe Cristos Capul cu Biserica, trupul Său, prin puterea Spiritului” (ESM 34).

„Slujirea soților – deoarece derivă din unica misiune a Bisericii și este îndreptată în vederea edificării singurului trup al lui Cristos – cere să se armonizeze cu toate celelalte slujiri de evanghelizare prezente și lucrătoare în Poporul lui Dumnezeu” (ESM 60).

Soții rămân uimiți de noutatea care se întâmplă în persoana care primește hirotonirea sacerdotală

„Reînnoiește în el revărsarea Spiritului Tău de sfințenie; să împlinească cu fidelitate, o Doamne, ministerul celui de al doilea grad sacerdotal primit de la Tine și prin exemplul său, să-i conducă pe toți la o conduită de viață integră. Să fie un cooperator demn al ministerului episcopal” (Ritualul hirotonirii prezbiterale, rugăciune de consacrare).

„Dăruiește, Tată atotputernic, acestui fiu al Tău, demnitatea prezbiterului (…) Să fie împreună cu noi un credincios distribuitor al tainelor Tale” (Ritualul hirotonirii prezbiterale, rugăciune de consacrare).

„Preoții, în virtutea ungerii Spiritului Sfânt, sunt însemnați cu un caracter special și; astfel, sunt făcuți asemenea chipului lui Cristos Preotul, așa încât să poată lucra în persoana lui Cristos, Capul Bisericii” (PO 2).

„În Biserică și pentru Biserică, preoții sunt o reprezentare sacramentală a lui Isus Cristos, cap și păstor. Ei îi proclamă cu autoritate Cuvântul, îi repetă gesturile iertării și ale oferirii mântuirii” (PDV 15).

Contemplând aceste texte, care arată complementaritatea sacramentelor preoției și a căsătoriei, ce uimire v-a stârnit ca preoți și ca soți?

II.2. Uimirea pentru darul primit în Preoție și în Căsătorie

Din înțelepciunea Bisericii

„Promisiunea lui Dumnezeu garantează Bisericii nu orice fel de păstori, ci păstori „după inima sa”. „Inima” lui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă pe deplin în inima lui Cristos, păstorul cel bun. Iar inima lui Cristos continuă și astăzi să aibă milă de mulțime și să le dea pâinea adevărului și pâinea iubirii și a vieții (cf. Mc. 6,30 ș.u.), și cere să bată în alte inimi, cele ale preoților: „Dați-le voi să mănânce” (Mc. 6,37). Oamenii au nevoie să iasă din anonimat și din frică, au nevoie să fie cunoscuți și chemați pe nume, să înainteze siguri pe căile vieții, să fie regăsiți dacă s-au rătăcit, să fie iubiți, să primească mântuirea ca dar suprem al iubirii lui Dumnezeu: tocmai aceasta o face Isus, păstorul cel bun, el și preoții împreună cu el (…) Voi, preaiubiți preoți, faceți aceasta pentru că însuși Domnul, prin puterea Spiritului său, v-a chemat să faceți prezentă, în vasele de lut ale vieții voastre simple, comoara inestimabilă a iubirii sale de bun păstor” (PDV 82).

„Biserica nu poate fi înțeleasă ca Trup mistic al lui Cristos, ca semn al Legământului omului cu Dumnezeu în Cristos, ca sacrament universal de mântuire, fără a face referință la «marele mister», în raport cu creația omului, bărbat și femeie, și cu vocația amândurora la iubirea conjugală, la paternitate și la maternitate. «Marele mister», care este Biserica și omenirea în Cristos, nu există fără «taina cea mare», care se exprimă în faptul de a fi «un singur trup» (cf. Gen. 2,24; Ef. 5,31-32), adică în realitatea căsătoriei și a familiei” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, 19).

Preotul contemplă felul în care soții au darul de a face prezentă relația de iubire a lui Cristos cu Biserica: ei sunt reprezentarea iubirii nupțiale a lui Isus

„Legătura iubirii conjugale, între bărbat și femeie, este însușită și transfigurată de Domnul în chip viu (în imagine vie) al comuniunii perfecte, care-i unește între ei – prin puterea Spiritului Sfânt – pe Cristos-Capul Bisericii cu Trupul Său, Mireasa Sa. În acest fel, soții creștini sunt făcuți părtași iubirii lui Cristos pentru Biserică” (CCCD 7).

„Prin puterea sacramentului căsătoriei, comuniunea lor naturală și umană devine semn și reprezentare a comuniunii de iubire dintre Dumnezeu și omenire, dintre Cristos și Biserică” (CCCD 9).

„Soții, în virtutea sacramentului, sunt învestiți cu o adevărată misiune, ca să poată face vizibilă, pornind de la lucrurile simple, obișnuite, iubirea cu care Cristos iubește Biserica sa, continuând să-și dăruiască viața pentru ea” (AL 121).

„Familia creștină este chemată să ia parte vie și responsabilă la misiunea Bisericii, în mod propriu și original, punându-se în slujba Bisericii și a societății – prin ceea ce este și prin ceea ce face – întrucât este o comunitate intimă de viață și de iubire” (FC 50).

„Familiile își vor împărtăși unele-altora cu generozitate, bogățiile spirituale. Astfel, familia creștină, fiind născută din căsătorie, care este imagine și împărtășire a legământului de iubire dintre Cristos și Biserică, va face vizibilă tuturor prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, rodnicia generoasă, unirea și fidelitatea soților, cât și prin colaborarea plină de dragoste dintre toți membrii ei” (GS 48).

Soții contemplă felul în care preotul are darul de a-L face prezent pe „Capul”, care este Isus

„Prin ungerea sacramentală a Preoției, Spiritul Sfânt îi configurează, printr-un titlu nou și specific, lui Isus Cristos, cap și păstor” (PDV 15).

„Datorită acestei consacrări, realizată de Spiritul prin revărsarea sacramentală a Preoției, viața spirituală a preotului este pecetluită, plăsmuită, semnată de acele atitudini și comportamente, care sunt proprii lui Isus Cristos, cap și păstor al Bisericii” (PDV 21).

„Preotul este chemat să retrăiască autoritatea și slujirea lui Isus Cristos, cap și păstor al Bisericii, animând și conducând comunitatea eclezială, adică adunând laolaltă „familia lui Dumnezeu ca fraternitate adunată în unitate” și conducând-o „la Tatăl prin Cristos, în Spiritul Sfânt”. Acest munus regendi este o misiune foarte delicată și complexă, care include, pe lângă atenția față de fiecare persoană și față de diferitele vocații, capacitatea de a coordona toate darurile și carismele pe care Spiritul le trezește în comunitate, analizându-le și punându-le în valoare pentru edificarea Bisericii, totdeauna în unire cu episcopii” (PDV 26).

Preotul și soții, contemplă faptul că sunt uniți structural în vederea desfășurării aceleiași misiuni, deoarece: „Soții sunt amintirea permanentă pentru Biserică, a ceea ce s-a întâmplat pe cruce” (FC 13).

II.3. Preoți și soți: două moduri de a răspunde și de a exprima realitatea de chip și asemănare

Din înțelepciunea Bisericii

„Trupul și numai el este capabil să facă vădit ceea ce este invizibil: spiritualul și divinul. El a fost creat pentru a transfera în realitatea vădită (vizibilă) a lumii, misterul ascuns din veșnicie în Dumnezeu și astfel, să fie semn” (UDC 19,4).

„Revelația creștină cunoaște două moduri specifice de realizare a vocației persoanei umane, în întregime, către iubire: Căsătoria și fecioria. Fiecare dintre aceste două forme reprezintă o concretizare a adevărului cel mai profund al omului, al «ființei lui, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu»” (FC 11).

Preotul contemplă felul în care soții sunt și trăiesc chipul și asemănarea

„Dumnezeiescul «Noi» constituie modelul veșnic al omenescului «noi» și înainte de toate al acelui «noi» care e format din bărbat și din femeie, creați după chipul lui Dumnezeu, după asemănarea lui” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, 6).

Perechea care iubește și dă naștere la viață este adevărata „sculptură” vie (nu aceea de piatră sau de aur, pe care decalogul o interzice), capabilă să-l manifeste pe Dumnezeu creator și mântuitor. De aceea, iubirea rodnică ajunge să fie simbolul realităților intime ale lui Dumnezeu (cf. Gen. 1,28; 9,7; 17,2-5.16; 28,3; 35,11; 48,3-4) (…) Relația rodnică a perechii devine o imagine pentru a descoperi și a descrie misterul lui Dumnezeu” (AL 11).

Soții contemplă felul în care preotul celibatar este și trăiește chipul și asemănarea

„Celibatul face vădit, dă trup deosebirii perfecte Persoanelor în Treime. În timp ce amintește și exprimă unicitatea persoanelor în Dumnezeu-Treime, amintește și că fiecare persoană este iubită în chip unic de Dumnezeu pentru ea însăși” (S. Griegel, Mia dolce guida e cara, de. Ares).

„În comunitatea credincioșilor încredințați grijii sale, preotul este Cristos prezent; de aici rezultă maxima utilitate ca în toate, el să-I reproducă imaginea (chipul) și să-I urmeze exemplul, atât în viața sa intimă, cât și în viața slujirii sale” (Papa Paul al VI-lea, Sacerdotalis Coelibatus, 31).

Preotul și soții contemplă faptul că nu singuri, ci împreună pot vesti împlinirea chipului și asemănării, deoarece: „Evanghelizarea este harul și vocația proprie a Bisericii, identitatea sa profundă. Ea există pentru a evangheliza” (EN 14).

II.4. Fața nupțială a lui Isus, în preot și în soți

Din înțelepciunea Bisericii

„Comuniunea dintre Dumnezeu și oameni își găsește împlinirea definitivă în Isus Cristos, mirele care iubește și se dă pe sine însuși, ca mântuitor al omenirii, unind-o cu sine ca și trup al său (…) Această revelație ajunge la desăvârșirea deplină în darul iubirii pe care cuvântul lui Dumnezeu îl face omenirii, asumându-și natura umană și în sacrificiul pe care Isus Cristos îl face pe cruce pentru mireasa sa, Biserica” (FC 13).

„Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi Biserică. Deja Botezul, care introduce în Poporul lui Dumnezeu, este un mister nupţial” (CBC 1617).

„Devenit fiu al lui Dumnezeu, îmbrăcat în haina de nuntă, neofitul este primit «la ospăţul de nuntă al Mielului» şi primeşte hrana vieţii celei noi, Trupul şi Sângele lui Cristos” (CBC 1244).

Preotul contemplă soții, care prin sacramentul Căsătoriei participă și realizează relația nupțială a lui Cristos cu omenirea și cu Biserica

„Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Cristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Cristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci, precum Biserica se supune lui Cristos, aşa şi femeile, bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Cristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin Cuvânt, și ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Cristos, Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef. 5,21-33)

„Soții, în virtutea sacramentului, sunt învestiți cu o adevărată misiune, ca să poată face vizibilă, pornind de la lucrurile simple, obișnuite, iubirea cu care Cristos iubește Biserica sa, continuând să-și dăruiască viața pentru ea” (AL 121).

„Sacramentul nu este un «lucru» sau o «forță», pentru că în realitate, însuși Cristos «iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul Căsătoriei. El rămâne împreună cu ei, le dă puterea să-l urmeze, luându-și crucea, să se ridice din nou după căderile lor, să se ierte reciproc, să poarte fiecare povara celuilalt». Căsătoria creștină este un semn care, nu numai că arată cât de mult a iubit Cristos Biserica sa în alianța pecetluită pe cruce, ci face prezentă această iubire în comuniunea soților. Unindu-se într-un singur trup, reprezintă logodna Fiului lui Dumnezeu cu natura umană. Pentru aceasta, «în bucuriile iubirii și ale vieții lor familiale, el le dă, încă de aici, de pe pământ, o pregustare a ospățului de nuntă al Mielului». Deși «analogia dintre perechea soț-soție și perechea Cristos-Biserică» este o «analogie imperfectă», ea invită să-l invocăm pe Domnul ca să reverse iubirea sa în limitele relațiilor conjugale” (AL 73).

Soții contemplă faptul că preotul, în comuniune cu Episcopul, este semn viu și eficient al prezenței lui Isus Mire al Bisericii Mireasă

„Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Cristos fecioară neprihănită” (2Cor. 11,2).

„Preotul este chemat să fie imaginea vie a lui Isus Cristos, mirele Bisericii: desigur, ca și credincios, el rămâne mereu parte a comunității, împreună cu toți ceilalți frați și surori adunați de Spiritul Sfânt, dar în virtutea asemănării sale cu Cristos, cap și păstor, se află în această poziție de mire în fața comunității. „Întrucât îl reprezintă pe Cristos, cap, păstor și mire al Bisericii, preotul se situează nu numai în Biserică, dar și în fruntea Bisericii” (PDV 22).

„Preotul este chemat ca în viața sa spirituală să retrăiască iubirea lui Cristos Mire, față de Biserica, mireasă. Viața sa trebuie să fie luminată și orientată și de această caracteristică de mire, care îi cere să fie martorul iubirii de mire a lui Cristos, și deci să fie capabil să-i iubească pe oameni cu o inimă nouă, mare și curată, printr-o autentică dezlipire de sine însuși, printr-o dăruire deplină, continuă și fidelă, și în același timp, printr-un fel de «gelozie» divină, cu o iubire care capătă chiar nuanțele afecțiunii materne, capabilă să înfrunte «durerile nașterii» , până ce «Cristos va fi întruchipat» în credincioși (cf. Gal. 4,19)” (PDV 22).

Preotul și soții contemplă că numai împreună pot trăi și arăta misterul nupțial al lui Cristos-Mirele și al Bisericii-Mireasă

„Dăruirea lui Cristos față de Biserică, rod al iubirii sale, are caracteristicile acelei dăruiri originale, care este proprie mirelui față de mireasă, așa cum o sugerează de mai multe ori textele sacre. Isus este mirele adevărat, care oferă Bisericii vinul adevărat (cf. Io. 2,11). El, care este «capul Bisericii… și mântuitorul trupului său» (Ef. 5,23), «a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea, ca să o sfințească, curățind-o prin Cuvântul vieții în baia apei, ca să și-o înfățișeze sieși, Biserică măreață, fără pată și fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și neprihănită» (Ef. 5,25-27)” (PDV 22).

„Familia creștină, fiind născută din căsătorie, care este imagine și împărtășire a legământului de iubire dintre Cristos și Biserică, va face vizibilă tuturor, prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, rodnicia generoasă, unirea și fidelitatea soților, cât și prin colaborarea plină de dragoste dintre toți membrii ei” (FC 50).

„Fiți imaginea lui Isus Bunul Păstor… supuneți-vă Lui, conformați-vă stilului Său de viață, prin acea slujire totală și exclusivă a căreia celibatul este expresie (exprimare). Și preotul are o dimensiune nupțială. Aceasta constă în a se identifica (contopi) cu inima lui Isus Mirele, care-Și dă viața pentru Biserică, Mireasa Sa” (Papa Benedict al XVI-lea, Întâlnirea de la Ancona cu preoți și soți, 11.09.2011).

II.5. Mică Biserică și Mare Familie

Din înțelepciunea Bisericii

„Familia creștină, fiind născută din căsătorie, care este imagine și împărtășire a legământului de iubire dintre Cristos și Biserică, va face vizibilă tuturor prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, rodnicia generoasă, unirea și fidelitatea soților, cât și prin colaborarea plină de dragoste dintre toți membrii ei” (GS 48).

„Biserica nu poate fi înțeleasă ca Trup mistic al lui Cristos, ca semn al Legământului omului cu Dumnezeu în Cristos, ca sacrament universal de mântuire, fără a face referință la «marele mister», în raport cu creația omului, bărbat și femeie, și cu vocația amândurora la iubirea conjugală, la paternitate și la maternitate. «Marele mister», care este Biserica și omenirea în Cristos, nu există fără «taina cea mare» care se exprimă în faptul de a fi «un singur trup» (cf. Gen. 2,24; Ef. 5,31-32), adică în realitatea căsătoriei și a familiei. Familia însăși este marele mister al lui Dumnezeu. Ca «Biserică familială», ea este mireasa lui Cristos. Biserica universală, și în ea, fiecare Biserică particulară, se revelează mai imediat ca mireasa lui Cristos, în «Biserica familială» și în iubirea trăită în ea” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, 19).

„Cu bucurie intimă și consolare profundă, Biserica privește la familiile care rămân fidele față de învățăturile Evangheliei, mulțumindu-le și încurajându-le pentru mărturia pe care o oferă. De fapt, grație lor, este făcută credibilă frumusețea căsătoriei indisolubile și fidele pentru totdeauna. În familie, «care s-ar putea numi Biserică familială» (LG 11), se formează prima experiență eclezială a comuniunii dintre persoane, în care se reflectă, prin har, misterul Sfintei Treimi. «Aici se învață truda și bucuria muncii, iubirea fraternă, iertarea generoasă, mereu reînnoită, și mai ales, cultul divin prin rugăciune și oferirea propriei vieți» (CBC 1657)” (AL 86).

Preoții contemplă că soții sunt fundamentul micii Biserici domestice

„Soții creștini, prin puterea sacramentului Căsătoriei, prin care ei semnifică misterul unității și dragostei rodnice dintre Cristos și Biserică și participă la el (cf. Ef. 5,32), se ajută reciproc să ajungă la sfințenie în viața conjugală, precum și în acceptarea și educarea copiilor. Prin aceasta, în starea și felul lor de viață, au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu. Din această unire provine familia, în care se nasc noi membri ai societății umane, care, prin harul Spiritului Sfânt, sunt ridicați prin Botez la starea de fii ai lui Dumnezeu, pentru a perpetua de-a lungul veacurilor, poporul lui Dumnezeu. În ceea ce s-ar putea numi Biserica familială, părinții trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței și să vegheze la vocația proprie a fiecăruia, acordând atenție specială vocației sacre” (LG 11).

„Soții sunt consacrați de sacramentul care le conferă harul, pentru a se constitui ca Biserică familială/domestică și ferment de viață nouă pentru societate” (AL 292).

„Prezența Domnului locuiește în familia reală și concretă, cu toate suferințele, luptele, bucuriile și propunerile sale zilnice” (AL 315).

„Căsătoria creștină este un semn care, nu numai că arată cât de mult a iubit Cristos Biserica sa în alianța pecetluită pe cruce, ci face prezentă această iubire în comuniunea soților” (AL 73).

„Raportul părinți copii își are fundamentul ultim, nu atât în trupul și-n iubirea părinților care în mod responsabil generează și educă fiii, cât în acea nouă legătură pe care Spiritul Sfânt o dăruiește familiei creștine, constituind-o Mică Biserică, imagine și figură concretă a comuniunii și a unității celor care cred în Cristos” (CCCD 9).

„Biserica nu poate fi înțeleasă ca Trup mistic al lui Cristos… fără a face referință la «marele mister», în raport cu creația omului, bărbat și femeie, și cu vocația amândurora la iubirea conjugală, la paternitate și la maternitate… Familia însăși este marele mister al lui Dumnezeu. Ca «Biserică familială», ea este mireasa lui Cristos” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, 19).

Soții contemplă că preotul este păstorul familiei mari, Biserica

„Astfel, prezbiterii sunt chemați să prelungească prezența lui Cristos, unicul și supremul păstor, actualizând stilul lui de viață și devenind oarecum transparența sa în mijlocul turmei încredințate lor… În Biserică și pentru Biserică, preoții sunt o reprezentare sacramentală a lui Isus Cristos, cap și păstor. Ei îi proclamă cu autoritate cuvântul, îi repetă gesturile iertării și ale oferirii mântuirii, mai ales prin botez, pocăință și euharistie” (PDV 15).

„În slujirea bisericească a celui hirotonit, Cristos însuşi este prezent Bisericii sale, în calitate de Cap al Trupului său, Păstor al turmei sale, Mare Preot al jertfei răscumpărătoare, Învăţător al Adevărului. Acest lucru îl exprimă Biserica, atunci când spune că preotul, în virtutea sacramentului Preoţiei, acţionează in persona Christi Capitis: «Este acelaşi Preot, Cristos Isus, al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot, datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o, el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi, pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)». Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos, iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos” (CBC 1548).

„Prin slujirea celui hirotonit, îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor, prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia, episcopul este typos tou Patros, imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl” (CBC 1549).

Preotul și soții contemplă complementaritatea dintre Mica Biserică și Marea Familie

„Familia creștină… va arăta tuturor prezența vie a Mântuitorului lumii și natura genuină a Bisericii” (GS 48).

„Familia creștină se pune/așază în istorie ca semn eficient al Bisericii” (CCCD 5).

„În acest mod, soții sunt consacrați și, printr-un har propriu, edifică trupul lui Cristos și constituie o Biserică familială, așa încât Biserica, pentru a înțelege pe deplin misterul său, privește la familia creștină, care îl manifestă în mod genuin” (AL 67).

„Biserica universală, și în ea fiecare Biserică particulară, se revelează imediat ca mireasă a lui Cristos, în «Biserica familială» și în iubirea trăită în ea: iubire conjugală, iubire paternă și maternă, iubire fraternă” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, 19).

„Raportul Biserică-familie este reciproc, și-n reciprocitate se păstrează și se perfecționează” (CCCD 5).

„Preoția și Căsătoria… specifică vocația lor baptismală comună și fundamentală și au un scop direct, de a construi și a extinde poporul lui Dumnezeu” (ESM 32).

„Familia creștină este chemată să ia parte vie și responsabilă la misiunea Bisericii în mod propriu și original, punându-se în slujba Bisericii și a societății, întrucât este o comunitate intimă de viață și de iubire” (FC 50).

„Familia creștină este inclusă în așa măsură în misterul Bisericii, încât ia parte, în felul ei, la misiunea de mântuire proprie Bisericii, anume: soții și părinții creștini, în puterea sacramentului, «au în starea lor de viață și în funcția lor, darul propriu în mijlocul poporului lui Dumnezeu». De aceea, nu numai că «primesc» iubirea lui Cristos, devenind comunitate «mântuită», ci sunt chemați, de asemenea, să «transmită» fraților aceeași dragoste a lui Cristos, devenind în felul acesta comunitate «care mântuiește»” (FC 49).

„Evanghelizarea este harul și vocația proprie a Bisericii, identitatea sa profundă. Ea există pentru a evangheliza” (EN 14).

„Evanghelizarea, în viitor, va depinde în mare parte de Biserica domestică” (FC 56).

II.6. Paternitatea și maternitatea soților și a preotului

Preotul contemplă paternitatea și maternitatea soților

„Iubirea dă viață mereu. Pentru aceasta, iubirea conjugală «nu se epuizează în interiorul perechii conjugale […]. Soții, în timp ce se dăruiesc unul altuia, dincolo de ei înșiși, dăruiesc o ființă reală, copilul, reflexie vie a iubirii lor, semn permanent al unității conjugale și sinteză vie și indisolubilă a ființei lor de tată și mamă»” (AL 165).

„Creând pe bărbat și pe femeie după chipul și asemănarea sa… El îi cheamă să fie părtași în chip special la iubirea și puterea de Creator și Tată… Fecunditatea iubirii conjugale nu se restrânge deci numai la procrearea copiilor… ci se lărgește și se îmbogățește cu toate acele roade ale vieții morale, spirituale și supranaturale, pe care tatăl și mama sunt chemați să le dea copiilor” (FC 28).

„Fiecare copil, care se formează în interiorul mamei, este un proiect veșnic al lui Dumnezeu Tatăl și al iubirii sale veșnice” (AL 168).

„Dar numai Tatăl care l-a creat îl cunoaște pe deplin. Numai El cunoaște ceea ce este mai prețios, ceea ce este mai important, pentru că el știe cine este acel copil, care este identitatea sa cea mai profundă” (AL 170).

„Cooperatorii lui Dumnezeu la darul vieții unei noi persoane umane… Iubirea lor părintească este chemată să devină pentru copii semnul vizibil al iubirii însăși a lui Dumnezeu” (FC 14).

„Este oportun de amintit și că procreația și adopția nu sunt singurele moduri de a trăi rodnicia iubirii. Și familia cu mulți copii este chemată să-și lase amprenta în societatea în care este inserată” (AL 181).

„Rodnicia lor se lărgește și se traduce în mii de moduri de a face prezentă iubirea lui Dumnezeu în societate” (AL 184).

Soții contemplă paternitatea preotului (episcopatului)

„Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Cristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Isus Cristos” (1Cor. 4,15).

„Vă vorbesc ca unor copii ai mei” (2Cor. 6,13).

„O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Cristos va lua chip în voi!” (Gal. 4,19)

„Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi” (1Tes. 2,7).

„Preotul își află adevărul deplin al identității sale în faptul de a fi o derivare, o participare specifică și o continuare a lui Cristos însuși, supremul și unicul preot al noii și veșnicei alianțe” (PDV 12).

„Isus conferă apostolilor, în virtutea unei speciale revărsări pascale a Spiritului Sfânt, însăși autoritatea mesianică pe care el a primit-o de la Tatăl și care i-a fost conferită în plinătate prin înviere” (PDV 14).

„Astfel, prezbiterii sunt chemați să prelungească prezența lui Cristos, unicul și supremul păstor, actualizând stilul lui de viață și devenind oarecum transparența sa în mijlocul turmei încredințate lor” (PDV 15).

Preotul și soții contemplă complementaritatea dintre paternitatea spirituală a preotului și paternitatea fizico-spirituală a soților

„Dreptul/datoria de a educa a părinților e esențial – fiind în legătură cu transmiterea vieții umane – originar și primar, față de datoria educativă a altora, datorită raportului unic de iubire dintre părinți și fii; este de neînlocuit și inalienabil, și nu poate fi întru totul delegat altora și nici uzurpat de alții” (FC 36).

„Pentru părinții creștini misiunea educativă are un izvor nou și specific în sacramentul Căsătoriei, care îi consacră educației creștine a copiilor, îi cheamă adică să participe la aceeași autoritate și la aceeași iubire a lui Dumnezeu Tatăl și a lui Cristos Păstorul” (FC 38).

II.7. Voi toți sunteți frați: datoriile preotului și datoriile soților

Din înțelepciunea Bisericii

„Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Io. 1,12-13).

„Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem” (1Io. 3,1).

„Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Cristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (Mt. 23,8).

„Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi” (Rm. 8,29).

„Dumnezeu a încredințat familiei proiectul de a face „familială” lumea, pentru ca toți să ajungă să simtă fiecare ființă umană ca pe un frate” (AL 183).

Soții și preotul sunt în slujba fraternității

„Familia creștină este apoi chemată să experimenteze o nouă și originală comuniune, care o confirmă și o perfecționează pe cea naturală și umană. În realitate, harul lui Isus Cristos, «cel dintâi născut dintre mulți frați», este prin natura și dinamismul său interior un «har de fraternitate», cum îl numește sfântul Toma de Aquino” (FC 21).

„Preoții, întrucât prezența și misiunea lor în Biserică nu înlocuiesc, ci mai degrabă promovează preoția baptismală a întregului popor al lui Dumnezeu, conducând-o la deplina sa realizare eclezială, se află în relație pozitivă și constructivă cu laicii. Ei sunt în slujirea credinței, speranței și a dragostei laicilor. Le recunosc și le susțin – ca frați și prieteni – demnitatea de fii ai lui Dumnezeu și-i ajută să-și exercite pe deplin rolul lor specific în cadrul misiunii Bisericii” (PDV 17).

„Biserica, pentru a înțelege pe deplin misterul său, privește la familia creștină, care îl manifestă în mod genuin” (AL 67).

„Soții creștini nu numai că «primesc» iubirea lui Cristos, devenind comunitate «mântuită», ci sunt chemați, de asemenea, să «transmită» fraților aceeași dragoste a lui Cristos, devenind în felul acesta comunitate «care mântuiește»” (FC 49).

II.8. Binele familiei este decisiv pentru viitorul lumii

Din înțelepciunea Bisericii

„Este sănătos a acorda atenție realității concrete, deoarece «cererile și apelurile Spiritului răsună și în înseși evenimentele istoriei», prin care «Biserica poate fi condusă la o înțelegere mai profundă a misterului inepuizabil al căsătoriei și familiei»” (AL 31).

„Familia creștină este inclusă în așa măsură în misterul Bisericii, încât ia parte, în felul ei, la misiunea de mântuire proprie Bisericii, anume: soții și părinții creștini, în puterea sacramentului, «au în starea lor de viață și în funcția lor, darul propriu în mijlocul poporului lui Dumnezeu». De aceea, nu numai că «primesc» iubirea lui Cristos, devenind comunitate «mântuită», ci sunt chemați, de asemenea, să «transmită» fraților aceeași dragoste a lui Cristos, devenind în felul acesta comunitate «care mântuiește»” (FC 49).

Preotul și soții sunt chemați să împărtășească aceeași misiune, în diversitatea darurilor primite

„Familia creștină este chemată să ia parte vie și responsabilă la misiunea Bisericii în mod propriu și original” (FC 50).

„Perechea care iubește și dă naștere la viață este adevărata „sculptură” vie (nu aceea de piatră sau de aur pe care decalogul o interzice), capabilă să-l manifeste pe Dumnezeu creator și mântuitor” (AL 11).

„Preoția și căsătoria specifică vocația baptismală comună și fundamentală și au scopul direct de a construi și de a extinde poporul lui Dumnezeu” (ESM 32).

„Alte două sacramente – Preoţia şi Căsătoria – sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi” (CBC 1534).

„Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.   Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Io. 17,9-23).

Soții și preotul sunt complementari în vocația lor

„Căsătoria este o vocație, deoarece este un răspuns la chemarea specifică de a trăi iubirea conjugală ca semn imperfect al iubirii dintre Cristos și Biserică” (AL 72).

„Orice identitate creștină și deci și identitatea specifică a preotului și a ministeriului său, se revelează numai în interiorul misterului Bisericii, ca mister de comuniune trinitară în tensiune misionară. În realitate, preotul, în virtutea consacrării pe care o primește prin sacramentul Preoției, este trimis de Tatăl, prin Isus Cristos căruia îi este configurat într-un mod special în calitate de cap și păstor al poporului său, pentru a trăi și acționa cu puterea Spiritului Sfânt în vederea slujirii Bisericii și pentru mântuirea lumii” (PDV 12).

ABREVIERI

 

AL – Amoris Laetitia;

CBC – Catehismul Bisericii Catolice;

CCCD – Comuniune și comunitate în Biserica domestică;

EN – Evangelii Nuntiandi;

ESM – Evanghelizare și sacramentul Căsătoriei;

FC – Familiaris Consortio;

GS – Gaudium et Spes;

LG – Lumen Gentium;

PDV – Pastore dabo vobis;

PO – Presbyterorum Ordinis;

UDC – Bărbat și femeia l-a creat: cateheză despre iubirea umană de Ioan Paul al II-lea.

Sursa: egco.ro

Share:

Articole din aceiași secțiune ...

Întâlnire cu adulții și familiile în Protopopiatul Beiuș

Tema întâlnirii prezente a fost omilia Papei Francisc în noaptea sărbătorii Nașterii Domnului nostru Isus Cristos: „Cel care îmbrățișează universul are nevoie să fie ținut în brațe… să ne întoarcem la Betleem, la esențialul credinței, la prima iubire, la închinare și caritate!” (2021). Invitația adresată familiilor preoților și enoriașilor de aici a dorit să genereze un momemt de comuniune în rugăciune și de cateheză în contextul Postului Nașterii Domnului.

Citește mai mult »

Exerciții spirituale eparhiale pentru adulți și familii

În perioda 15-17 noiembrie a.c, se vor desfășura la Hotel „Padiș” în Băile Felix exercițiile spirituale eparhiale pentru adulți și familii, propuse de Oficiul de Cateheză și Evanghelizare al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. Întâlnirea are ca temă „Gravitatea minciunii și evanghelizarea neamurilor”

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2025 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA