Acest Curs pentru logodnici este rezultatul Exercițiilor spirituale pentru familii prezentate de părintele Renzo BONETTI, în perioada 23-25 martie 2018, familiilor din Eparhia de Oradea și aprofundează temele esențiale din viața soților, luate din Exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia a Papei Francisc.
Pornind de la textul Exortației, în catehezele propuse, se elogiază demnitatea, darul și spiritualitatea soților. În prima cateheză ni se expune chemarea soților la o maturizare spirituală printr-o înțelegere mai profundă a misterului căsătoriei și al familiei. În cea de a doua cateheză se subliniază faptul că Isus este împlinirea adevărată a familiei, deoarece fundamentul sacramentului căsătoriei este Isus viu între soți. În cea de a treia prezentare se aprofundează adâncimea iubirii la care soții sunt chemați să țină – să iubească așa cum iubește Isus – deoarece: „Iubirea înseamnă să-l pot contempla pe celălalt într-atât încât să reușesc să-l iubesc dincolo de limitele sale”. În ultima cateheză ni se prezintă „Orizonturile spiritualității conjugale și familiale”, arătând însușirile tipice ale spiritualității soților.
Prin acest curs ne propunem să venim în întâmpinarea logodnicilor care se pregătesc pentru primirea marelui dar al Tainei Sfintei Căsătorii. Notăm că acest text se adresează logodnicilor dar și soților creștini și a fost pregătit cu ocazia Anului dedicat de Biserică „Familiei Amoris Laetitia”.
P. Mihai VĂTĂMĂNELU OFMConv.
CATEHEZA I
Chemați să creștem spiritual ca soți
Numai Dumnezeu poate să-l explice pe Dumnezeu; numai El poate explica lucrările sale; numai El ne poate explica în mod profund taina frumuseții bărbatului și a femeii.
Pornim de la premisa următoare:
„Binele familiei este decisiv pentru viitorul lumii și al Bisericii” (AL 31).
De multe ori soții nu știu că: „Familia este un bine pentru lume”. Adică familia ajută lumea să meargă într-o direcție bună. Noi ne încredem mai mult în organizațiile politice, sociale și ecleziale, decât în familie. Însă familia este singura comunitate creată direct de Dumnezeu. Nicio altă instituție din lume nu-i creată direct de Dumnezeu. Așadar, pentru a ajuta lumea să meargă într-o direcție bună, trebuie să pornim de la familie!
Iată de ce, în lume, diavolul atacă cu putere familia.
Sora Lucia de la Fatima afirma: „Familia este ultima baricadă din lume pe care diavolul vrea să o ia cu asalt și să o doboare”.
Știm că în Europa de Vest multe rele distrug familia din rădăcini: ideologia genului va face în viitor mai mult rău decât nazismul, pentru că ea schimbă viața persoanelor.
„Este sănătos să acordăm atenție realității concrete, deoarece „cererile și apelurile Spiritului răsună și în evenimentele istoriei”, prin care „Biserica poate fi condusă la o înțelegere mai profundă a misterului inepuizabil al căsătoriei și familiei” (AL 31).
Înseamnă că toate lucrurile greșite din familiile noastre trebuie să începem să le citim ca fiind „apelurile Spiritului”.
Când vedem o familie care suferă și decide să se despartă, care este primul gând ce ne vine în minte? Este o explicație umană: ne gândim că el ar trebui să fie mai înțelegător, sau ea…!
Fiecare familie și persoană să se întrebe: „Ce-mi cere mie Spiritul să fac când văd că o familie suferă și e în criză?”. Eu nu pot numai să cuget că familia mea se simte bine, că noi doi nu suntem în criză… Când văd că în alte familii sunt lucruri care nu merg, trebuie să mă întreb: „Ce-mi cere mie Spiritul Sfânt?”.
Altfel spus, ce ne cere nouă – ca soți – Dumnezeu, pornind de la aceste fapte din istoria vieții noastre?
Răspunsul îl regăsim în documentul pe care îl aprofundăm: Suntem chemați „la o înțelegere mai profundă a misterului inepuizabil al căsătoriei și al familiei” (AL 31). Adică să avem o viziune precisă.
Multe familii creștine cred că știu totul despre căsătorie: pentru că știu cum e făcut bărbatul și femeia, cred că știu ce e căsătoria. Însă în căsătorie există ceva din Dumnezeu, ceva care face trimitere la „chipul și asemănarea cu Dumnezeu”. Și niciunul dintre noi nu poate pretinde că-l cunoaște profund pe Dumnezeu. Așadar, nu putem pretinde să cunoaștem în profunzime această lucrare a lui Dumnezeu, care e căsătoria.
Înaintea lucrurilor care merg rău, trebuie să ne întrebăm: „Ce dorește Domnul de la familiile creștine?”. Dumnezeu dorește ca acestea să aibă „o înțelegere mai profundă a misterului inepuizabil al căsătoriei”.
V-ați gândit că există ceva infinit în voi, în raportul vostru?
Să dăm un exemplu despre infinitul din voi, de care poate nici măcar nu vă dați seama: Cât timp o persoană este logodită și îndrăgostită simte și trăiește o iubire care nu se poate defini. Întrebați-l pe un îndrăgostit: „Cât de mult îți iubești logodnica?”; „Poți cuantifica iubirea?”. El va răspunde că iubirea nu se poate măsura! M-aș bucura să fie așa și în cazul vostru: să nu poată fi măsurată iubirea față de logodnicul, față de soțul vostru.
Cum e posibil ca omul să simtă ceva ce nu poate fi măsurat?
În psihologie se poate măsura inteligența, memoria, fantezia… dar de ce nu se poate măsura iubirea? Înseamnă că în interiorul vostru experimentați ceva infinit.
De ce logodnicii, când se iubesc, niciodată nu se satură de iubire? Poate cineva dintre logodnici să spună: „Nu mă iubi mai mult, căci sunt sătul de iubire?”. Adevărul este că fiecare dorește să fie iubit mereu tot mai mult!
De ce persoanele care se iubesc au această sete care nu poate fi astâmpărată? Oare Dumnezeu vrea să ne tortureze prin această sete? Sau a dorit să ne ajute să simțim o sete după infinit?
Un alt exemplu privește calitatea bucuriei pe care o avem când iubim. Voi aveți multe bucurii în viață, dar bucuria pe care o simțiți când ați întâlnit femeia, bărbatul potrivit, e o bucurie cu totul diferită. Gândiți-vă la omul care după o zi de lucru, în care a avut multe bucurii, întorcându-se acasă, și-ar auzi soția spunându-i: „Nu te mai iubesc!”. Ce ar simți acel bărbat?
Între soți există o bucurie ce nu se poate măsura! Se poate măsura bucuria de a naște un fiu?
Un alt exemplu: cum de atunci când doi se îndrăgostesc, una dintre primele expresii pe care și le adresează este: „Te voi iubi mereu!”? Chiar dacă după două săptămâni se vor despărți… De ce își spun: „Te voi iubi mereu?”. Pentru că atunci când un om atinge culmile iubirii, ar dori ca timpul să se oprească în loc, pentru vecie. Poate și voi ați simțit acest lucru. În unele momente frumoase de intimitate în cuplu, a-ți cugetat: „Ce bine ar fi dacă timpul s-ar opri în loc!”. E ca atunci când atingeți unele culmi ale dragostei, parcă ați dori să rămâneți îmbrățișați pentru vecie…
În viața cuplului aveți unele momente care au valoare veșnică. Vedeți cât de profundă este această experiență divină! Iată de ce se vorbește despre o cunoaștere mai adâncă a „misterului inepuizabil”. În interiorul cuplului e ascuns misterul lui Dumnezeu! Și cu umilință trebuie să căutăm ceea ce este ascuns.
Uneori e mai comod și mai ușor să credem că Isus e prezent în Euharistie, decât să credem că în viața soților se ascunde ceva din misterul lui Dumnezeu!
Celălalt aspect care ne ajută să înțelegem acest orizont, e prezentat în AL la nr. 325:
„Toți suntem chemați să ținem vie tinderea spre ceva care trece dincolo de noi înșine și de limitele noastre și fiecare familie trebuie să trăiască în acest stimulent constant. Să mergem, familii, să continuăm să mergem! Ceea ce ne este promis este mereu mai mult. Să nu pierdem speranța din cauza limitelor noastre, dar nici să nu renunțăm să căutăm plinătatea iubirii și comuniunii care ne-a fost promisă”.
Dar să aprofundăm în parcursul nostru catehetic un alt fragment din enciclica noastră care este în totalitate neglijat, AL 22:
„În acest scurt parcurs putem observa că cuvântul lui Dumnezeu nu se arată ca o secvență de teze abstracte, ci mai degrabă ca un însoțitor de călătorie și pentru familiile care sunt în criză sau trec prin vreo durere și le indică ținta drumului, când Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere” (Ap 21,4).
În AL la nr. 325 se spune: „tinderea spre ceva care merge dincolo de noi înșine și de limitele noastre”; iar AL la nr. 22 citim: „le indică ținta drumului”.
V-ați întrebat vreodată: „Ce scop are întemeierea unei familii?”. Cu ce scop se căsătoresc cei doi?
Dacă punem această întrebare logodnicilor, toate răspunsurile care se primesc vom vedea că sunt parțiale, incomplete. De exemplu: „Ne-am căsători pentru că ne iubim”…
Dar care e scopul căsătoriei? „Vrem să ne sprijinim pentru întreaga viață; vrem să avem fii și, odată cu trecerea anilor, sperăm să-i ajutăm pe fii să ajungă la casa lor. Apoi sperăm să avem nepoți și să ne îngrijească la bătrânețe…”.
Dar care e scopul? Care e motivul ultim, principal pentru care noi doi ne-am căsătorit? Să avem o criptă a familiei în cimitir?
Care e scopul familiei creștine?
Scopul căsătoriei noastre este cel de a construi Familia mare!
În familia mea mică, învăț cum se construiește Familia mare, Familia definitivă. Noi nu suntem chemați să construim „familia mea”, ci Familia lui Dumnezeu!
„Niciunul dintre voi să nu se numească „tată”, căci voi toți sunteți frați! Cine este tatăl Meu și mama Mea? Cel care ascultă și face Cuvântul Meu!”. Altfel spus, Isus a venit să construiască Familia mare. Iar familia mea – familia mică – îmi este dată ca să învăț să construiesc Familia mare. În acest loc înțelegem însemnătatea Euharistiei duminicale. Eu merg duminica la Liturghie pentru a ști ce Familie trebuie să construiesc! Căci Domnul ne va întreba la urmă: „ce Familie mare am construit?”. Întrebările de la Judecata finală nu vor fi: „Te-ai înțeles cu soțul, cu soția ta? Fiii tăi erau buni, au învățat bine?” La Judecata din urmă, nu vei fi întrebat nici despre relația ta cu soția, soțul, nici cu fiii! Ci „Mi-a fost foame, sete, eram gol, în temniță… Orice ai făcut unuia dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie mi-ai făcut”.
Așadar, în familia mea mică eu învăț cum să alcătuiesc Familia mare cu bucurie! Familia duminicală – din jurul Euharistiei – pregătește Familia definitivă!
Prin urmare, se poate întâmpla ca într-o familie cineva să sufere pentru că unul dintre soți sau fii nu se comportă bine, aceste greutăți sunt însemnate…, dar nu aceste întristări sunt rezultatul, ci Familia mare! Iar Familia mare este dată de cât de mult acel bărbat, acea femeie a iubit și iubind a căutat să construiască Familia mare…
Acum înțelegem expresia: „tinderea spre ceva care trece dincolo de noi, soții și de limitele noastre”; și de cealaltă parte: „le indică lor ținta drumului”. Așadar, e important să cunoaștem care este ținta drumului vieții de familie.
Foarte mult ne înșală diavolul când ne face să credem că idealul familiei noastre este să nu ne certăm, să trăim liniștiți, să nu avem probleme… Dacă judecăm așa, înseamnă că suntem morți mai înainte de-a muri; că am falimentat dinainte, înseamnă că am greșit ținta; pentru că a ajunge la scopul pentru care am fost rânduiți, înseamnă a construi Familia mare.
„Perechea care iubește și dă naștere la viață este adevărata „sculptură” vie (nu aceea de piatră sau de aur pe care decalogul o interzice), capabilă să-l manifeste pe Dumnezeu creator și mântuitor. De aceea, iubirea rodnică ajunge să fie simbolul realităților intime ale lui Dumnezeu” (AL 11).
Numai contemplând, putem înțelege ceva din frumusețea căsătoriei.
Papa Francisc numește cuplul de soți: „adevărata sculptură vie, capabilă să-l manifeste pe Dumnezeu creator și mântuitor”.
Fiecare cuplu de soți este icoana lui Dumnezeu, dar e o icoană vie nu pictată. Așadar, nicio icoană sau statuie nu poate valora cât perechea de soți. Pentru că Dumnezeu și-a ales icoana Sa, a făcut-o El; a construit-o cu mâinile Sale. Gândiți-vă cu câtă devoțiune trebuie să privim icoana soț-soție: în ei se află ceva din misterul lui Dumnezeu, care se aseamănă cu Dumnezeu.
Biserica întrebuințează multe icoane, însă Dumnezeu a ales să se arate prin icoana bărbat-femeie. „Iubirea rodnică ajunge să fie simbolul realităților intime ale lui Dumnezeu”.
Cum ar trebui să se simtă soții știind că sunt spațiul în care pot – dacă doresc – să aibă experiența realităților intime ale lui Dumnezeu?!
Aceste lucruri nu sunt scrise pentru familiile perfecte! Pentru că nu există soți, perfecți, bărbați sau femei perfecte. Însă în ciuda dificultăților, soții pot experimenta felul în care Dumnezeu iubește; fie că au o viață ușoară, fie că au una grea.
Ne îndreptăm spre o lume tot mai necredincioasă. În Occident, prezența la Liturghia duminicală coboară sub 20%… Înseamnă că 80% dintre persoane nu mai vin la Biserică. Cine le va vesti lor frumusețea lui Dumnezeu? În ce fel Dumnezeu li se va face cunoscut?
Domnul se va face cunoscut prin soți, prin familii armonioase! Nu prin predici, nu prin icoane, nu prin pelerinaje turistico-religioase, ci oamenii din lume, care nu mai vin la biserică, vor descoperi frumusețea lui Dumnezeu privind frumusețea soților.
Dar dacă soții nu înțeleg că trebuie să facă să iasă la lumină frumusețea divină care este în interiorul lor…?!
În Cartea Genezei citim că, după ce Dumnezeu a creat bărbatul și femeia a spus: „Am făcut un lucru foarte frumos”. Dar câți dintre voi credeți că există o frumusețe divină în interiorul vieții voastre de cuplu? Și am putea să întrebăm fiecare cuplu în parte: „Voi credeți că există o frumusețe divină, ascunsă în viața voastră de soți?”. Pe cei necăsătoriți să-i întrebăm: „Voi credeți că Dumnezeu a ascuns misterul Său în interiorul vieții soților?”.
Dacă noi nu lăsăm să iasă la lumină frumusețea soților (partea dumnezeiască din aceștia), lumea va rămâne fără Dumnezeu! Dar pentru că noi am refuzat să arătăm frumusețea Domnului prezentă în soți, lumea va rămâne fără Dumnezeu!
Să reascultăm cuvintele Papei: „soții sunt adevărata sculptură vie [nu cea din piatră], capabilă să-l arate pe Dumnezeu”.
Ca preot, unul caută să îl predice pe Dumnezeu, dar soții sunt în măsură să-l arate pe Dumnezeu. În preot, prezentarea lui Dumnezeu se face prin cuvânt, în soți Dumnezeu se arată prin faptul că sunt împreună…
„În această lumină, relația rodnică a soților devine o imagine pentru a descoperi și a descrie misterul lui Dumnezeu, fundamental în viziunea creștină a Treimii care contemplă în Dumnezeu pe Tatăl, pe Fiul și pe Spiritul de iubire. Dumnezeul Treime este comuniune de iubire, iar familia este reflexia sa vie. Ne luminează cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea: „Dumnezeul nostru, în misterul său cel mai intim, nu este singurătate, ci o familie, dat fiind că are în sine paternitate, filiație și esența familiei care este iubirea” (AL 11).
Oare ne uimesc aceste cuvinte?
Ascultând acest cuvinte, ne dăm seama că Spiritul Sfânt caută să ajute Biserica să înțeleagă darul extraordinar al căsătoriei. Reluăm cuvintele: „soții devin o imagine pentru a descoperi și a descrie misterul lui Dumnezeu”.
Însăși Biserica, dacă crede acest adevăr, trebuie să-și schimbe modul de a face pastorația… Altfel spus, căsătoria devine capabilă să descopere și să descrie misterul lui Dumnezeu.
În timpul nostru, în care evanghelizarea este indispensabilă, trebuie să învățăm că evanghelizarea nu se face doar chemând lumea la Biserică, ci mai degrabă îndemnând soții să umble pe străzile orașelor noastre și în case, arătând frumusețea familiei creștine.
Într-o lume atee, viitorul evanghelizării depinde de familie… Nu depinde de organizarea bisericii, sau de preoți, ci va depinde de căsătorie și de familie. Acest fapt l-a vestit Ioan Paul al II-lea în 1978, la Puebla într-un discurs al său. Altfel spus: faptul ca Dumnezeu să fie cunoscut, depinde de calitatea vieții soților.
E adevărat că puteți aprinde multe lumânări în biserici, dar primele lumânări trebuie să le aprindeți pentru soț și pentru soție, pentru ca să vă arătați credința și devotamentul vostru față de soț și față de soție.
Înțelegeți ce mare responsabilitate au soții? „Dumnezeul Treime este comuniune de iubire, iar familia este reflexia sa vie” (AL 11). Preotul nu este reflexia vie a lui Dumnezeu, dar un cuplu de soți „este reflexia sa vie”.
Când vor înțelege soții marele dar pe care l-au primit? Când vor înțelege că mărturisirea lui Dumnezeu trece prin frumusețea și armonia familiei?
Nu vă mulțumiți cu ceea ce auziți, ci cereți-i Spiritului Sfânt să vă conducă la aceste realități intime ale lui Dumnezeu!
CATEHEZA II
Isus este împlinirea adevărată a familiei
Numai cu privirea îndreptată spre Isus putem înțelege taina căsătoriei. Persoana lui Isus nu-i ceva „în plus”, o adăugire la viața soților. Ci Isus e o persoană indispensabilă, pentru ca soții să înțeleagă și să trăiască căsătoria.
„De aceea, căsătoria naturală se înțelege pe deplin în lumina împlinirii sale sacramentale: numai îndreptând privirea spre Cristos, se înțelege până la capăt adevărul despre raporturile umane” (AL 77).
„Nu se poate înțelege pe deplin nici misterul familiei decât în lumina iubirii infinite a Tatălui, care s-a manifestat în Cristos” (AL 59).
La lumina acestor afirmații, fiecare dintre noi, putem spune, că nu înțelegem bine căsătoria fără lumina lui Isus.
De multe ori soții pretind că au înțeles totul despre căsătorie. Dar numai Isus știe să conducă la împlinire proiectul soților care sunt „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Notăm cuvântul „împlinire”.
Dar să cugetăm la viața normală a cuplului.
Ce înseamnă pentru fiecare dintre soți împlinirea vieții lor? Să își pună casa la punct? Să aibă o slujbă mai bună, fii sănătoși, fii care cresc frumos? Să se vindece de vreo boală? Să trăiască în bună înțelegere? Ce înseamnă „împlinirea” pentru cei doi? Cine poate interpreta dinamismul relației lor de cuplu? Cu cine se aseamănă viața lor de soți? Care este ADN-ul vieții lor, care poate face să iasă la lumină tot potențialul vieții lor de cuplu?
Numai Isus poate împlini viața mea afectivă și sexuală. Pentru că Isus unifică și luminează și trupul meu și sexualitatea mea.
Ajungem la concluzia din AL 317:
„Dacă familia reușește să se concentreze în Cristos, el unifică și luminează toată viața familială”.
Și spunem acest lucru cu convingere, pentru că știm că-i adevărat în cazul multor familii. Raportul cu Isus transformă viața soților.
După cum în Euharistie, Spiritul a transformat pâinea și vinul în Trupul și în Sângele lui Isus, tot la fel Spiritul Sfânt, prin harul lui Isus, transformă soții din interior. Numai că soții sunt mai dispuși să creadă în medicamente decât în Isus…
Pentru a expune felul în care Isus se implică în viața soților, pornim de la premisa că fundamentul sacramentului Căsătoriei este, Isus viu între soți.
„Învățătura noastră despre căsătorie și familie nu poate înceta să se inspire și să se transfigureze în lumina acestei vestiri de iubire și de duioșie, pentru a nu deveni simplă apărare a unei doctrine reci și fără viață. De fapt, nu se poate înțelege pe deplin nici misterul familiei decât în lumina iubirii infinite a Tatălui, care s-a manifestat în Cristos, care s-a dăruit până la sfârșit și este viu în mijlocul nostru”. Acesta este fundamentul: „Isus e viu în mijlocul nostru!” (AL 59).
Aceasta e diferența dintre creștinism și oricare altă religie: noi credem că Isus e viu în mijlocul nostru, că a Înviat, iar noi suntem uniți cu El, Cel viu. Numai pornind de la prezența sa, noi înțelegem chipul nostru. Numai pornind de la certitudinea că Isus e viu, eu înțeleg cine sunt eu.
Și astfel vom înțelege cuvântul „vocație”, foarte des repetat în Amoris Laetitia!
În Biserica latină cuvântul vocație e folosit numai în cazul celor consacrați, al călugărilor și călugărițelor, dar niciodată nu-i folosit în cazul soților. Dar, în textul nostru e folosit pentru soți: „Aici, pontiful a definit familia drept «cale a Bisericii» (AL 69); a oferit o viziune de ansamblu despre vocația la iubire a bărbatului și a femeii”; fiind „unic și de neînlocuit răspunsul la vocația familiei, fie pentru Biserică, fie pentru întreaga societate” (AL 88); și vorbind de cei logodiți îi îndeamnă: „să-și asume căsătoria ca o vocație care îi lansează înainte” (AL 211).
Numai pornind de la credința în Isus viu, înțelegem cuvântul vocație, căci vocația înseamnă să primim darul de a putea să perpetuăm prezența lui Isus.
Să vedem felul în care se folosește cuvântul „dar”:
„Căsătoria este un „dar” (AL 61) al Domnului (cf. 1Cor. 7,7). În același timp, din cauza acestei evaluări pozitive, se pune un accent puternic pe faptul de a avea grijă de acest dar divin: „Căsătoria să fie cinstită în toate privințele, patul conjugal să fie neîntinat” (Evr. 13,4). Acest dar al lui Dumnezeu include sexualitatea: „Să nu vă lipsiți unul de celălalt”… În aceste rânduri se repetă de trei ori cuvântul „dar”.
Suntem chemați să avem o altă mentalitate: sacramentul căsătoriei e un dar!
Căsătoria dintre un bărbat și o femeie e un drept, dar a primi sacramentul căsătoriei e un dar. Acest adevăr trebuie să fie clar pentru creștini, dar nu este întotdeauna astfel.
Și în parohiile noastre, creștinii vin să ceară căsătoria, crezând că cer un drept.
Pentru un bărbat și o femeie a se căsători e un drept, dar a primi sacramentul căsătoriei e un dar.
Ca să verificăm imediat cât de mult credem în acest adevăr, să ne întrebăm: „Câți dintre soți îi mulțumesc Domnului zilnic pentru darul sacramentului căsătoriei?”. Iar pentru a-i mulțumi Domnului pentru darul sacramentului căsătoriei, trebuie să înțelegem de ce acest sacrament e un dar.
Indisolubilitatea căsătoriei («Așadar, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă» Mt 19,6), nu trebuie înțeleasă, înainte de toate, ca «jug» impus oamenilor, ci ca un «dar» oferit persoanelor unite în căsătorie […]. Respectul divin însoțește mereu drumul uman, vindecă și transformă inima împietrită cu harul său” (AL 62).
Așadar, indisolubilitatea nu este un jug, ci e un dar.
Câți dintre noi pot explica de ce indisolubilitatea e un dar? Și nu e doar o legătură juridică sau o făgăduință? Câți dintre soți îi mulțumesc Domnului pentru că au primit darul indisolubilității?
Însă soții adesea nu mulțumesc, pentru că gândesc că indisolubilitatea este un angajament, o obligație, iar la căsătorie, s-au angajat să-l trăiască în mod indisolubil. Este limpede că există și angajamentul soților, dar indisolubilitatea, mai întâi de toate este un dar.
Sacramentul căsătoriei e un dar, în acest sacrament avem indisolubilitatea ca dar, nu ca angajament. Pentru ce acest sacrament este un dar?
„Sacramentul este un dar pentru sfințirea și mântuirea soților, pentru că „apartenența lor reciprocă este reprezentarea reală prin semnul unirii sacramentale a raportului însuși dintre Cristos și Biserică. Pentru aceasta, soții sunt pentru Biserică reamintirea permanentă a ceea ce s-a întâmplat pe cruce” (AL 72).
Să cerem darul Spiritului pentru a înțelege de ce este un dar, și ce dar primesc soții. Ce dar poate fi dacă îi conduce să iubească până la indisolubilitate?
Căsătoria este „reprezentarea reală a raportului dintre Cristos și Biserică”.
Soții – cei doi – primesc darul de a reprezenta iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, a lui Isus pentru Biserică. Prin soți, Isus vrea să continue să vestească faptul că El iubește Biserica și vrea ca soții să fie o reprezentare reală a iubirii sale față de Biserică.
Înțelegem că soții au o chemare? Înțelegem că taina căsătoriei e un dar? Cei doi au darul de a-l reprezenta pe Isus care iubește, pe Isus care iubește Biserica; au darul de a-l reprezenta pe Isus care iubește cu o iubire indisolubilă.
În ce fel Isus iubește Biserica? Indisolubil!
Soții sunt părtași ai acestei iubiri: pot iubi cu o atât de mare iubire încât e indisolubilă, astfel încât „soții sunt pentru Biserică reamintirea permanentă a ceea ce s-a întâmplat pe cruce”!
Ce s-a întâmplat pe cruce?
Trup dăruit din iubire, în timp ce este insultat: „Coboară de pe cruce…!”; Trup dăruit din iubire, în timp ce este părăsit; în timp ce suferă, în timp ce pătimește… Soții au capacitatea să reprezinte, să reactualizeze această iubire!
Unii părinți ai Bisericii numeau crucea „patul nupțial”.
Ce este patul nupțial? Este trup dăruit din iubire! Ce este crucea? Trup dăruit din iubire! Soților le este dat darul de a trăi iubirea la fel ca Isus!
De ce voi soții, vă minunați de darul preotului de a consacra pâinea și vinul și nu vă uimiți de darul vostru, de puterea de a iubi ca Isus? Câți dintre soți folosesc această putere de a iubi dumnezeiește?
Ce ați spune dacă un preot ar refuza să dezlege păcatele sau să celebreze Liturghia? Eu – soț sau soție – știu că am puterea să iubesc soțul meu, soția mea în mod divin? Și-l iubesc pe el, pe ea nu pentru că este perfect și bun, ci pentru că iubirea mea este mare, dumnezeiască.
Există bărbați și femei care iubesc în mod divin, atunci când din cealaltă parte primesc numai trădare…
Să refacem parcursul relației bărbatului și al femeii: se cunosc, se îndrăgostesc, vor să se căsătorească și ar putea să o facă, să-și construiască viața lor de soți, să facă prunci, să-și construiască familia lor… Dar dacă aleg să-l iubească pe Isus, să-l primească pe Isus în viața lor, atunci, prin ei, Isus vrea să continue să arate lumii iubirea sa!
Soții au darul de a continua cu Isus – în mod sacramental – prezența sa de iubire, în lume.
Rezumând cele spuse, darul primit de soți, prin sacramentul căsătoriei, este faptul că se bucură de prezența permanentă a lui Isus înviat în mijlocul lor.
În AL nr. 59 Papa spune:
„Doresc să-l contemplu pe Cristos viu, care este prezent în atâtea istorii de iubire, și să invoc focul Spiritului asupra tuturor familiilor din lume”.
Câți dintre soți îl contemplă pe Isus prezent în viața proprie? Câți știu că Isus e prezent stabil cu ei, în viața lor de soți?
„Sacramentul nu este un „lucru” sau o „forță”, pentru că în realitate însuși Cristos „iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul Căsătoriei. El rămâne împreună cu ei” (AL 73).
Sacramentul căsătoriei nu-i un lucru, nu-i o putere, ci este o PREZENȚĂ!
Fiind singuri, împreună ca soți, să repetați: „Sacramentul nostru nu e un lucru, nu e o putere, ci este o PREZENȚĂ”! Repetați acest adevăr înaintea greutăților vieții, a bolilor, a fiilor… Vi se va schimba viața!
„Familia creștină va arăta tuturor prezența vie a Mântuitorului lumii” (Gaudium et Spes, 48)
Familia mea va arăta tuturor prezența Mântuitorului! Câți creștini știu acest adevăr? Mult mai mult arătăm altora numele nostru, care va fi scris pe o cruce în cimitir, în loc să-l arătăm pe Isus înviat.
„Prezența Domnului locuiește în familia reală și concretă, cu toate suferințele, luptele și bucuriile ei și planurile de zi cu zi” (AL 315).
Trebuie ca soții să înțeleagă măreția sacramentului pe care l-au primit.
În credință, nu avem o demnitate mai mare decât cea de a fi sacrament al lui Isus. Deci soții sunt semn vizibil, sunt o actualizare a prezenței lui Isus, care este în mod constant cu ei.
Soții nu sunt Isus, dar îl fac prezent, au darul Spiritului, pentru a-l face să fie prezent. Așadar, mereu ar trebui să înțeleagă – individual și în cuplu – că Isus e prezent. Numai conștientizarea prezenței lui Isus le dă posibilitatea să fie chemați să-l arate altora pe Isus.
Pentru a clarifica acest fapt, să privim la sacramentul Euharistiei; avem o asemănare și o diferență. Facem legătura dintre Căsătorie și Euharistie ca să se întipărească mai bine în viața soților sensul prezenței permanente a lui Isus. În ambele sacramente, subiectul, protagonistul este Isus: Cel Înviat vrea să-i întâlnească pe toți. În Euharistie, Isus prin Trupul lui vrea să întâlnească trupul meu. Nu se mulțumește doar să-l contemplăm sau să-l ascultăm, ci El vrea să unească trupul Său cu trupul nostru.
Asemănarea este că Isus e prezent în Euharistie și e prezent și în Căsătorie, dar care e diferența?
În Euharistie e Isus prezent și vrea să Se arate în mod direct: acea pâine este Trupul lui Isus; eu văd pâinea, dar este Trupul lui Isus, deci este Isus în persoană.
În căsătorie Isus e prezent și vrea să se arate, să intre în legătură cu lumea, vrea să-i îmbrățișeze pe fiecare în parte, dar nu face toate acestea în mod direct, ci prin intermediul soților. În Euharistie Isus ne întâlnește în mod direct, în căsătorie e prezent același Isus, însă ne întâlnește prin soți.
Vedeți cât este de importantă viața soților?
Pentru a înțelege darul primit, să ne minunăm de dar!
Când voi soții, veți simți slăbiciunile și defectele proprii, în loc să vă acuzați reciproc – care e timp pierdut – încercați să vă uimiți de faptul că Isus a ales să locuiască cu voi, spunând: „Isuse, suntem uimiți de prezența ta în mijlocul nostru!”.
În schimb, de câte ori nu spunem: „eu m-am săturat de acest bărbat, eu m-am săturat de această femeie”…; dar Tu, Isuse, mereu ești în mijlocul nostru și ai curajul să vestești iubirea ta prin intermediul iubirii noastre slabe! Deși cunoști slăbiciunile noastre, locuiești douăzeci și patru de ore pe zi cu noi; Tu știi că lumea are nevoie de iubire și te folosești de noi, care suntem atât de săraci!
Să ne uimim de darul primit, ceea ce înseamnă să-i mulțumim, să-l lăudăm!
Să adorăm prezența Sa; să recunoaștem că e prezent între noi…
Unii soți pentru a înțelege că Isus e prezent permanent cu ei păstrează flori în casă pentru că doresc să cinstească prezența lui Isus în mijlocul lor; alții țin pe masă o lumânare aprinsă, pentru a cinsti prezența lui Isus…
În acest fel, soții, treptat, își însușesc conștiința că sunt sacrament. Pentru că exact acest lucru lipsește în acest moment în Biserică.
Dacă preoții nu ar ști că sunt preoți, sau dacă ar uita că sunt preoți, deci nu ar mai celebra, nu ar mai face nimic, înseamnă că nu ar mai fi preoți.
La fel, astăzi, soții nu știu că sunt sacrament viu al lui Isus: sunt lumânări stinse, focuri divine de iubire, dar sunt stinse… Iar lumii îi este foame de lumină, de iubire!
Dacă cunoaștem prezența lui Isus, dacă știm că El e prezent în mijlocul nostru, înseamnă că Îl lăsăm să vorbească!
În familie, soții, când i-au dat ultima dată cuvântul lui Isus?
Ce ar spune soțul, dacă voi femeile nu ați mai vorbi? Poate că i-ar mulțumi Domnului! Ce ar spune soții voștri dacă voi, femei, i-ați împiedica să vorbească?
Însă lui Isus foarte rar îi dăm cuvântul. Îl lăsăm să vorbească numai la Liturghia duminicală.
Preferăm să cerem sfaturi prietenilor, în loc să-i cerem sfaturi lui Isus. Deși toți avem Biblia în casă; apoi Isus ne vorbește și în conștiință.
Cum putem fi sacramente ale lui Isus, dacă nu reușim să interpretăm sentimentele sale?
Nu poate exista viața de soți creștini fără să ținem cont de prezența lui Isus!
Soții sunt chemați să primească darul unei prezențe; a ști că împreună cu El pot arăta lumii iubirea divină.
Un alt aspect: dacă Isus e prezent în viața noastră de soți, dacă am fost chemați să devenim sacramentul lui Isus, ce vrea Isus să facă cu cei doi? Vrea să transforme viața soților într-o mănăstire?
Isus locuiește în soți ca să-i antreneze în iubirea sa față de Biserică și față de omenire.
„Isus, care a reconciliat toate lucrurile în sine și l-a răscumpărat pe om de păcat, nu numai că a readus căsătoria și familia la forma lor originară, ci a și ridicat căsătoria la rangul de semn sacramental al iubirii sale față de Biserică” (AL 71).
Isus „a ridicat căsătoria la rangul de semn sacramental al iubirii sale față de Biserică”. Isus a vrut să existe soți care să continue să exprime iubirea sa față de Biserică. Și pentru aceasta primesc harul pentru a mărturisi iubirea lui Dumnezeu.
„Alianța nupțială, inaugurată în creație și revelată în istoria mântuirii, primește revelarea deplină a semnificației sale în Cristos și în Biserica sa. De aceea prin Cristos și Biserică, familia și căsătoria primesc harul necesar pentru a mărturisi iubirea lui Dumnezeu și a trăi viața de comuniune” (AL 63).
„Soții, „în virtutea sacramentului, sunt învestiți cu o adevărată misiune, ca să poată face vizibilă, pornind de la lucrurile simple, obișnuite, iubirea cu care Cristos iubește Biserica sa, continuând să-și dăruiască viața pentru ea” (AL 121).
În Seminar știm că formatorii trebuie să formeze oameni care să arate lumii iubirea lui Isus-Păstor. Dar citind AL la nr. 121, înțelegem că sacramentul căsătoriei nu este mai mic decât sacramentul preoției. Că preoția nu are o demnitate mai mare decât cea a căsătoriei.
Numai că laicii sunt fixați pe puterile pe care le are preotul și nu sunt capabili să citească puterile pe care le au ei înșiși în baza sacramentului căsătoriei. Soții: „să poată manifesta iubirea cu care Cristos iubește Biserica sa”.
Preotul, îl manifestă pe Isus care dezleagă, pe Isus care repetă ultima cină, prin spovadă, Euharistie și vestirea Cuvântului. Deci preoții au aceste puteri, în anumite momente particulare; însă soții au puterea, nu doar în timpul Liturghiei, ci 24 de ore pe zi să să-L arate, să-L atingă, să-L experimenteze pe Isus în lucrurile simple și obișnuite, nu prin ornate liturgice, nu prin lumânări, iconițe sau statui. Altfel spus, soții au puterea să vestească iubirea lui Isus prin lucrurile simple, printr-un sărut dat celuilalt soț. Ei au puterea să-i arate iubirea lui Isus persoanei pe lângă care trec pe stradă și colegilor de la locul de muncă, dar nu prin predici, la fel ca preoții, ci prin lucrurile simple, obișnuite.
Când vor înțelege vocația lor, soții vor putea transforma lumea.
„Biserica este familie de familii, îmbogățită constant de viața tuturor Bisericilor familiale. De aceea, „în virtutea sacramentului Căsătoriei, fiecare familie devine în mod clar un bun pentru Biserică” (AL 87).
Notăm că fiecare familie este un bun pentru Biserică.
„Iubirea trăită în familii este o forță permanentă pentru viața Bisericii… Frumusețea dăruirii reciproce și gratuite, bucuria pentru viața care se naște și îngrijirea iubitoare a tuturor membrilor, de la cei mici la bătrâni, sunt câteva dintre roadele care fac unic și de neînlocuit răspunsul la vocația familiei”, fie pentru Biserică, fie pentru întreaga societate” (AL 88).
Familia e prin urmare o putere permanentă pentru întreaga Biserică.
Întrebări ajutătoare pentru a reflecta:
Cât de mult noi doi ținem cont de prezența stabilă a lui Isus cu noi?
Care și câte sunt modurile și timpurile în care noi dialogăm cu Isus?
Ce reacție îi provocăm lui Isus prin comportamentul nostru?
Dacă Isus e cu noi, pe cine vrea să-l întâlnească?
După părerea voastră, Isus care este cu voi, spune: „Pe acesta nu vreau să-l văd sau să-l salut, dar pe acesta îl iubesc?”. Așa face Isus?
Pe cine dorește Isus să îmbrățișeze și să privească prin ochii voștri, pe cine vrea să asculte prin voi?
Poate uneori am trăit zile întregi fără să ținem cont de faptul că Isus era cu noi…
Prezența lui Isus în familia mea, vrea să construiască numai familia mea? Sau Isus din familia mea, e același Isus care e în toate familiile și vrea să construiască Familia mare, care e familia ce participă la Euharistia duminicală?
În concluzie, putem spune următoarele:
„Iubirea trăită în familii este o forță permanentă pentru viața Bisericii… Frumusețea dăruirii reciproce și gratuite, bucuria pentru viața care se naște și îngrijirea iubitoare a tuturor membrilor, de la cei mici la bătrâni, sunt câteva dintre roadele care fac unic și de neînlocuit răspunsul la vocația familiei, fie pentru Biserică, fie pentru întreaga societate” (AL 88).
CATEHEZA III
Să iubim, așa cum iubește Isus
Să intrăm în inima sacramentului căsătoriei, ca să-i descoperim dimensiunea profundă care privește întreaga viață a cuplului.
„Caritatea conjugală este iubirea care îi unește pe soți, sfințită, îmbogățită și luminată de harul Sacramentului căsătoriei” (AL 120).
Inima căsătoriei este iubirea și nimic altceva, pentru că este iubirea dintre bărbat și femeie „sfințită, îmbogățită și iluminată”. De ce Papa numește acest tip de iubire „via unitatis”, calea unității? Pentru că este vorba despre o iubire diferită de iubirea unui călugăr și de iubirea oricărei persoane singure botezate, deoarece este „o iubire care unește”, care contribuie la creșterea unității dintre soți. Această iubire care face să crească unitatea dintre soți este îmbogățită de harul sacramentului căsătoriei. Așadar, în căsătorie întotdeauna trebuie să punem în centru iubirea.
„Tot ceea ce s-a spus, nu este suficient pentru a exprima evanghelia căsătoriei și a familiei, dacă nu ne oprim în mod specific să vorbim despre iubire. Pentru că nu vom putea încuraja un drum de fidelitate și de dăruire reciprocă, dacă nu stimulăm creșterea, consolidarea și aprofundarea iubirii conjugale și familiale. De fapt, harul Sacramentului căsătoriei este destinat, înainte de toate, „să perfecționeze iubirea soților” (AL 89).
Fidelitatea față de sacramentul căsătoriei nu înseamnă numai să rămânem uniți, ci să creștem împreună. Provocarea este să creștem împreună ca soți. De fapt, e vorba despre stimularea creșterii, a consolidării și a aprofundării iubirii, iar harul căsătoriei este destinat mai întâi de toate, să perfecționeze iubirea soților.
Pentru a ști dacă trăiți harul sacramentului căsătoriei, întrebarea pe care trebuie să v-o puneți este următoarea: „În ultimul an, cât am crescut iubire? În ultima lună s-a dezvoltat iubirea dintre noi?”. Dacă iubirea dintre soți nu crește, înseamnă că ei nu trăiesc în harul lui Dumnezeu, căci harul Spiritului Sfânt le este dat ca să se ajute să crească.
Dacă voi vedeți că fiii voștri nu cresc după un an ori doi, îi duceți la medic: înseamnă că sunt bolnavi. Altfel spus, creșterea fiului îmi spune dacă este viu. Dacă un pom din grădină nu înmugurește înseamnă că e uscat, mort. La fel și iubirea voastră de soți: dacă nu crește, înseamnă că este moartă.
Iubirea în cazul soților nu înseamnă numai a rămâne uniți, ci a crește în iubire:
„În societatea consumurilor se sărăcește simțul estetic și astfel se stinge bucuria. Totul există pentru a fi cumpărat, posedat și consumat, inclusiv persoanele. În schimb, tandrețea este o manifestare a acestei iubiri, care se eliberează de dorința de posesie egoistă. Ne face să vibrăm în fața unei persoane cu un respect imens și cu o anumită teamă de a nu-i dăuna sau de a-i lua libertatea. Iubirea față de celălalt implică acest gust de a contempla și a aprecia ceea ce este frumos și sacru în ființa sa personală, care există dincolo de nevoile mele” (AL 127).
Este vorba de a-l pune pe celălalt în centrul vieții tale, fapt care înseamnă că pui în centrul vieții tale iubirea. Iar iubirea este capabilă să vadă valoarea înaltă a celeilalte persoane: „Iubirea față de celălalt implică acest gust de a contempla și a aprecia ceea ce este frumos și sacru în ființa sa personală”.
V-ați gândit vreodată că soțul vostru este iubit din vecie de Dumnezeu? Citim în Isaia: „Mai înainte ca tu să fi fost țesut în sânul maicii tale, Eu te cunoșteam deja”; și în Efeseni, 1: „Suntem binecuvântați în Cristos mai înainte de întemeierea lumii”. Înțeleg că soția mea este iubită de Dumnezeu, încă dinaintea creării lumii? Altfel spus, Dumnezeu a aflat în ea un motiv de frumusețe, datorită căruia această femeie există; Dumnezeu a aflat un motiv pentru care acest bărbat există. Eu reușesc să întrevăd în „jumătatea mea” ceva din această frumusețe divină prezentă în ea?
Închipuiți-vă când veți fi în viața de dincolo și veți putea să vedeți sufletul soțului sau al soției voastre, va trebui să constatați: „Eu nu m-am gândit că Dumnezeu a pus în sufletul soțului sau al soției mele aceste lucruri atât de frumoase”. Trebuie să încercăm să ne privim soțul și soția cu ochii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu găsește un motiv pentru a iubi acest bărbat și această femeie, oare sunt eu mai mare decât Dumnezeu, crezând că acest bărbat nu este vrednic să fie iubit sau această femeie nu este vrednică să fie iubită?
Iubirea înseamnă a contempla; a-l contempla atât de mult pe celălalt, până a reuși să-l iubesc dincolo de defectele sale.
„Multe răni și crize își au originea în momentul în care încetăm să ne contemplăm”(AL 128).
Când încetăm să ne contemplăm unul pe celălalt, este momentul în care încep să pătrundă crizele în relația cuplului. Iar criza cea mai mare se verifică atunci când soții decid să se suporte și atât: eu te suport pe tine, iar tu suportă-mă pe mine! Dar aceasta nu este o căsătorie creștină, ci este o conviețuire civilă, este o cooperativă conjugală. Dacă există harul sacramentului, soții au puterea pentru a crește în iubire și în unitate.
„În căsătorie este bine să aveți grijă de bucuria iubirii” (AL 126).
Ce mare bucurie vă oferă iubirea, când sunteți logodiți! Și sunteți preocupați să păstrați acea bucurie. Însă, după câțiva ani de la căsătoria voastră, nu trebuie să căutați acea bucurie din timpul îndrăgostirii, ci să păstrați și să apărați propria bucurie a cuplului, punându-vă următoarele întrebări:
„Soțul meu se reîntoarce acasă bucuros? Eu îl primesc cu bucurie când se întoarce acasă de la muncă? Sunt fericită să stau în casă cu soțul meu? Îl ajut să experimenteze frumusețea de a sta împreună? Eu, soțul, o surprind pe soția mea cu ceva care să o facă mai fericită? Eu, soția, știu să-mi surprind soțul cu ceva nou? Pentru că iubirea întotdeauna este nouă. Acest fapt înseamnă a păstra bucuria iubirii. Niciodată nu trebuie să considerați iubirea, ca fiind un dat sigur!
Trebuie să înțelegeți că iubirea este inima sacramentului căsătoriei.
Despre ce fel de iubire se vorbește în cazul căsătoriei? Este o iubire la fel ca a acelora care se căsătoresc numai la starea civilă? Este o iubire identică cu a acelora care aleg să conviețuiască fără să se căsătorească?
Să abandonăm mentalitatea pe care o au unii creștini, care se gândesc că iubirea este doar spirituală: adică este alcătuită din rugăciuni, devoțiuni.
Prima cinstire în cadrul căsătoriei trebuie adusă soțului, soției! Primul „sfânt” pe care trebuie să-l venerați este soțul, soția! Prima persoană pe care trebuie să o venerați este soțul, soția!
Devoțiunea față de toți sfinții cerului, care ar neglija propria jumătate, nu este după voia Domnului, ci-l face pe Dumnezeu să râdă… și ne spune că nu am înțeles nimic! Pentru că Dumnezeu s-a întrupat, iar noi nu putem șterge trupul pentru a ne exprima credința. Credința noastră se exprimă în trup. Iubirea umană deja este o iubire divină.
Este inutil să rostim nenumărate rugăciuni, dacă nu suntem capabili să ne exprimăm iubirea umană, pentru că iubirea umană, conjugală deja este divină. Pentru că divinul este pus în „chipul și asemănarea” întru care am fost creați. Și, în același timp, iubirea divină, primită de la Spiritul Sfânt, se transmite prin iubirea umană, până într-atât încât Isus, pentru a ne comunica iubirea divină, s-a întrupat.
De aceea, soții, când primesc darul Spiritului Sfânt, primesc o transformare, pentru ca trupurile lor să devină capabile să comunice iubirea divină.
„Căsătoria este un semn prețios, pentru că: „atunci când un bărbat și o femeie celebrează Sacramentul căsătoriei, Dumnezeu, ca să spunem așa, se «oglindește» în ei, imprimă în ei propriile trăsături și caracterul de neșters al iubirii Sale. Căsătoria este icoana iubirii lui Dumnezeu față de noi” (AL 121).
Avem o mare devoțiune față de icoane, însă voi soții uitați că, voi înșivă sunteți o icoană! „Căsătoria este icoana iubirii lui Dumnezeu față de voi!”. Dumnezeu „imprimă în soți propriile trăsături și caracterul de neșters al iubirii Sale!”.
Înțelegeți că trupurile voastre sunt importante? În sacramentul căsătoriei înflorește acea frumusețe care este ascunsă în bărbat și în femeie încă de la început, de când au fost creați după chipul și asemănarea Domnului.
„Familia este un semn cristologic” (AL 161).
Această afirmație subliniază că trupul nostru omenesc are puterea să exprime trupul lui Cristos. Însă noi am putea fi uimiți, cuprinși de frică, crezând că este vorba de un ideal prea înalt…
„O iubire slabă sau bolnavă, incapabilă să accepte căsătoria ca o provocare care cere să se lupte, să se renască, să se reinventeze și să se reînceapă mereu din nou până la moarte, nu este în măsură să susțină un nivel înalt de angajare. Cedează în fața culturii provizoriului, care împiedică un proces constant de creștere… Pentru ca această iubire să poată trece prin toate încercările și să se mențină fidelă în pofida a orice, se cere darul harului, care s-o întărească și s-o înalțe” (AL 124).
Această iubire este un ideal al vieții, o creștere, un proces dinamic, o iubire chemată să se dezvolte gradual, cu ajutorul bunăvoinței noastre și a harului pe care ni-l dă Domnul.
Așa stă scris în partea finală din Amoris Laetitia la nr. 124:
„Pentru ca această iubire să poată trece prin toate încercările și să se mențină fidelă în pofida a orice, se cere darul harului, care s-o întărească și s-o înalțe”.
Toate aceste lucruri frumoase pe care le auziți, voi puteți deja să le ștergeți, dacă vă gândiți să le realizați singuri, cu puterile voastre, fără Dumnezeu. Acest ideal al iubirii poate fi trăit numai cu ajutorul harului Domnului, numai cu darul Spiritului Sfânt.
„De fapt, această iubire puternică, revărsată de Spiritul Sfânt, este reflexia alianței indestructibile dintre Cristos și omenire, culminată în dăruirea până la sfârșit, pe cruce: «Spiritul Sfânt, pe care Domnul îl revarsă, le dă o inimă nouă și îi face pe bărbat și pe femeie, apți de a se iubi așa cum ne-a iubit Cristos. Iubirea conjugală ajunge la plinătatea la care a fost rânduită – caritatea conjugală»” (AL 120).
Papa Francisc a reluat aici o frază din enciclica Familiaris consortio a Sfântului Ioan Paul al II-lea:
„Spiritul Sfânt, pe care Domnul îl revarsă, le dă o inimă nouă și îi face pe bărbat și pe femeie apți de a se iubi, așa cum ne-a iubit Cristos”.
Acesta este un adevăr înalt!
Vă propun să faceți un mic exercițiu, pentru a încerca să ajungeți cât mai aproape de acest adevăr: bărbați, spuneți această frază, îndreptați spre soția voastră: „Pot să te iubesc, așa cum te iubește Cristos!”.
Această afirmație este un adevăr teologic, dar când voi, soții, o veți învăța?
Voi, soțiilor, privindu-vă soțul, spuneți-i: „Dragă soțule, eu pot să te iubesc așa cum te iubește Cristos! Am capacitatea să te iubesc, așa cum te iubește Isus!”.
Acesta este un adevăr teologic al sacramentului căsătoriei, un adevăr care este rodul revărsării Spiritului Sfânt, pe care l-ați primit odată cu celebrarea sacramentului căsătoriei.
Ce se întâmplă în căsătorie? Eu, privindu-mi soția sau soțul, mă gândesc numai la greșelile mele sau la motivele mele, la judecățile mele „drepte” și spun: „Nu mai reușesc să suport acest bărbat! Nu mai reușesc să suport această femeie! Dar ce merită acest bărbat?…”. Adică, ne raportăm numai la puterile noastre și ne bazăm numai pe ele.
Dacă preotul s-ar așeza înaintea pâinii euharistice, la Liturghie, și ar spune: „Acum, cu puterile mele, transform pâinea în trupul lui Isus”, ar reuși să o transforme? Nu, îi este imposibil! Pentru că preotul nu are capacitatea să transforme pâinea în trupul lui Isus, ci el are darul să transforme pâinea prin puterea Spiritului Sfânt.
La fel și voi, aflându-vă înaintea soțului sau a soției e posibil să nu aveți puterea de a o suporta, de a o transforma, dar așa cum preotul, prin puterea Spiritului poate consacra, la fel și voi, soții, cu ajutorul puterii Spiritului Sfânt puteți transmite iubirea divină jumătății voastre: „Aveți capacitatea de a iubi, așa cum iubește Isus!”.
Este atât de mare această iubire, această prezență a lui Isus pe care am descris-o în cateheza anterioară, și exact această capacitate de a iubi El v-o comunică vouă. Altfel spus, Isus prezent în viața cuplului nu este un copac menit să ne țină umbră, ci El locuiește în familia voastră, ca să vă ajute să iubiți, pentru a vă face să iubiți, așa cum iubește El. Acesta este un adevăr subliniat în AL 121:
„Soții, „în virtutea sacramentului, sunt învestiți cu o adevărată misiune, ca să poată face vizibilă, pornind de la lucrurile simple, obișnuite, iubirea cu care Cristos iubește Biserica sa, continuând să-și dăruiască viața pentru ea”.
Soții au posibilitatea să arate această iubire a lui Isus care locuiește cu ei, căci El le comunică puterea Sa de a iubi.
Cum pot folosi soții această iubire a lui Isus? În cateheza anterioară am afirmat că o pot folosi mai întâi de toate în cuplu, apoi față de fii, în familie, apoi în biserică și în societate.
Iubirea, care coboară de la Isus peste soți, nu se poate opri numai la cei doi soți. Este ca și cum am vrea și ne-am gândi ca aerul să rămână închis aici. Dar dacă eu deschid ușa, aerul iese afară… Iubirea lui Isus este precum parfumul. Nu putem să-i spunem parfumului: rămâi închis în această încăpere. Dacă mă dau cu parfum pe corp nu-i pot spune: „Rămâi aici, nu ieși afară!”. La fel este și iubirea lui Isus oferită vouă. Iubirea lui Isus dăruită soților nu poate fi folosită numai pentru ei înșiși; nici nu poate să se oprească numai la fii, ci este chemată să invadeze toate locurile în care soții merg. E vorba de a parcurge un drum, de a înfăptui o maturizare continuă:
„Căsătoria – ca semn – implică „un proces dinamic, care înaintează treptat cu integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu” (AL 122).
„A alege căsătoria în acest mod exprimă decizia reală și efectivă de a transforma două drumuri într-un drum unic, orice s-ar întâmpla și în pofida oricărei provocări” (AL 132).
„Două drumuri într-un drum unic”, acest lucru nu are loc numai în ziua căsătoriei și atât, ci unirea celor două căi este un proces care durează până în ultima zi a vieții.
„Gesturile care exprimă această iubire trebuie să fie în mod constant cultivate, fără avariție, bogate în cuvinte generoase. În familie, este necesar să se folosească trei cuvinte. Vreau să repet aceasta. Trei cuvinte: te rog, mulțumesc, iartă-mă!… Trebuie să fie în mod constant cultivate” (AL 133).
Dacă am înțeles că iubirea este inima căsătoriei, că Spiritul Sfânt este revărsat peste soți ca să crească în iubire, este limpede că obiectivul este cel al unei creșteri constante în iubire. Dar există un motiv teologic pentru „creșterea constantă în iubire”:
„Căsătoria, este chemată la o maturizare constantă, pentru că ei trebuie să i se aplice ceea ce sfântul Toma de Aquino spune despre caritate: «Caritatea, datorită naturii sale, nu are o limită de creștere, fiind o participare la caritatea infinită, care este Spiritul Sfânt […]. Nici din partea subiectului nu i se poate pune o limită, pentru că odată cu creșterea carității, crește tot mai mult și capacitatea unei creșteri ulterioare…». Iubirea matrimonială nu se păstrează înainte de toate vorbind despre indisolubilitate ca despre o obligație, sau repetând o doctrină, ci întărind-o grație unei creșteri constante, sub impulsul harului. Iubirea care nu crește începe să fie în pericol și putem crește numai corespunzând harului divin prin mai multe fapte de iubire, cu fapte de afect mai frecvente, mai intense, mai generoase, mai tandre, mai vesele. Soțul și soția «experimentează sensul propriei unități și tot mai mult îl dobândesc». Darul iubirii divine care se revarsă asupra soților este în același timp un apel la o dezvoltare constantă a acestui cadou al harului” (AL 134).
Ați înțeles ce se spune în aceste rânduri?
Iubirea este o însușire care poate să crească constant, până în ultima zi a vieții. Cu cât crește, cu atât se deschide mai mult iubirii infinite în cealaltă viață. Pentru că în cealaltă viață vom fi chemați să iubim în chip divin. Cu cât trec mai multe zile, cu atât mai mult ne putem deschide acestei iubiri tot mai mari. Astfel încât moartea va fi numai „o mutare” a iubirii, dar nu se va schimba nimic, pentru că eu continuu să trăiesc calitatea iubirii pe care o aveam deja aici pe pământ.
Ceea ce în noi nu moare, este iubirea. Cu cât creștem în iubire, cu atât mai mult devenim capabili să intrăm în Iubirea infinită.
La taina căsătoriei, primiți darul Spiritului Sfânt, care vă face capabili să iubiți, așa cum iubește Isus. Iubirea lui Cristos nu are limite. Poate să crească în fiecare zi, până în ultima zi a vieții. Acesta e harul pe care îl primiți.
„O idee cerească a iubirii pământești uită că ceea ce este cel mai bun este ceea ce încă n-a fost obținut, vinul maturizat cu timpul” (AL 135).
Ceea ce este cel mai bun, încă trebuie să sosească. Există un „mai mult” al iubirii care încă trebuie să apară. Există un „mai mult” al iubirii, pe care eu încă pot să-l dau și să-l primesc. Însă cine nu iubește, deja a început să se îngroape, pentru că – soții – sunt făcuți pentru a crește în iubire.
Șase instrumente pentru a crește în iubire
Cel dintâi instrument este dialogul:
„Dialogul este o modalitate privilegiată și indispensabilă pentru a trăi, a exprima și a maturiza iubirea în viața conjugală și familială” (AL 136).
Dialogul este respirația cuplului. Ce reprezintă respirația pentru trupul nostru? Dialogul dintre soți este respirația căsătoriei. Când nu există dialog, nu există respirație, nu există creștere, ci există numai o conviețuire pașnică, până când cei doi rezistă…
Al doilea instrument constă în „a-și da timp”, a-și rezerva timp pentru ei:
„A-și da timp, timp de calitate, care constă în a asculta cu răbdare și atenție, până când celălalt a exprimat tot ceea ce avea nevoie să exprime” (AL 137).
E un alt secret al cuplului. Așadar, soții să-și dea, să-și rezerve timp. De multe ori, în special după nașterea fiilor, nu mai există timp pentru relația cuplului. Să vă propuneți „două ore de dialog în cuplu pe săptămână”. Două ore de viață de cuplu înseamnă că soții trebuie să stea fără fiii lor în apropiere, fără televizor, singuri. Soții pot sta singuri în casă, în restaurant, în pădure… Două ore de dialog în cuplu pe săptămână. Altfel spus, soții trebuie să stea împreună; nu pot să creadă că-și rezolvă problemele numai pentru că fac dragoste. Cuplul are nevoie să stea împreună.
Al treilea instrument îl aflăm în AL 138:
„A dezvolta obișnuința de a da importanță reală celuilalt. Este vorba de a da valoare persoanei sale, de a recunoaște că are dreptul de a exista, de a gândi în manieră autonomă și de a fi fericit”.
Să dați spațiu diversității!
Ne gândim la unele soții care nu reușesc să suporte faptul că soțul lor are ceva diferit; ori la vreun soț care nu suportă ca soția să aibă ceva diferit de el… Însă soția trebuie să-i dea posibilitate soțului să-și exprime ideile. Soțul să-i dea posibilitatea soției să-și comunice ideile. Fiecare să pună în evidență părțile pozitive pe care le are celălalt soț.
Dacă dialogul dintre soți nu are o bună calitate, soții comunică problemele lor fiilor, chiar fără să-și dea seama. Atunci când între soți există „stilul învinuirii”, al reproșului permanent, este logic că inclusiv fiii lor cresc fără încredere în sine… Mulți tineri, cresc fără stimă de sine, nu au încredere în ei, pentru că nu au fost educați să vadă latura pozitivă.
Să vă întrebați adesea: „Din felul în care vă tratați soția, fiii înțeleg că puneți în evidență latura ei pozitivă? Din felul în care vă tratați soțul, fiii înțeleg că subliniați latura lui pozitivă?” Noi nu putem trăi, subliniind numai elementele negative ale soțului sau ale soției. Așadar, trebuie să dăm valoare persoanei soțului și a soției…
Al patrulea instrument este următorul:
„Lărgime mentală, pentru a nu se închide cu obsesie în puține idei”. (AL 139)
Acest fapt înseamnă să ne deschidem mintea, să ascultăm alte idei, să privim pozitivul care există în afara noastră, pentru că acest fapt ne ajută să creștem.
Al cincilea aspect apare în AL 140:
„A avea gesturi de atenție față de celălalt și demonstrații de afecțiune”.
Gesturi de iubire și de manifestare a afecțiunii. De multe ori soții consideră iubirea ca pe un fapt sigur: „Dar ea știe că eu o iubesc. De ce trebuie să i-o spun…? Știe că-i sunt aproape, de ce trebuie și să-i spun? La ce folosește să o sărut? La ce folosește să o mângâi? Nu mai este nevoie, deja suntem bătrâni…”. Însă, nu!
Vă provoc să vă întrebați: „Când i-am spus ultima dată soțului, soției: „Te iubesc?”. Trebuie să-i spuneți des cuvintele „Te iubesc”, dar nu din obișnuință, ci făcându-l pe celălalt să înțeleagă că iubirea pe care i-o arătați astăzi nu-i cea de ieri. Cine dintre voi mănâncă pâinea de anul trecut? De ce vreți ca soția voastră să se hrănească cu iubirea de anul trecut? Trebuie să faceți frecvent gesturi de iubire!
Ultimul aspect este:
„Conciliul Vatican II ne-a învățat că această iubire conjugală cuprinde binele întregii persoane și, de aceea, poate înzestra cu o demnitate deosebită modalitățile de exprimare ale trupului” (AL 142).
Trupul trebuie cultivat, îngrijit, pentru că iubirea se arată, se comunică prin trup, nu prin intenții. Acest fapt îl spunem atât bărbaților, cât și femeilor.
Felul în care-mi îngrijesc trupul arată cât sunt eu de atent față de soțul meu, față de soția mea. Din felul în care-și îngrijesc trupurile, se poate înțelege cât este de vie iubirea dintre ei.
„La ce mă ajută să mă îmbrac elegant? Pentru cine să mă îmbrac? De ce trebuie să mă spăl? Pentru cine? De ce trebuie să-mi păstrez fața îngrijită?”. Dacă judec așa, înseamnă că apreciez iubirea ca fiind un dat sigur, subînțeleasă… Însă, nu! Căci soțului și soției trebuie să-i dăruiți în mod constant frumusețea trupului vostru, chiar și odată cu trecerea anilor, pentru că iubirea este mereu tânără. De regulă ne îmbrăcăm frumos atunci când ieșim în oraș. Ar trebui însă să ne aranjăm frumos atunci când intrăm în casă.
Vă îndemn să vă îngrijiți bine propriile trupuri, ca ele să fie expresie a iubirii față de soțul vostru, față de soția voastră!
CATEHEZA IV
Orizonturi ale spiritualității conjugale și familiale
Mi se pare potrivit la încheierea acestor cateheze, de-a lungul cărora am întrezărit idealul frumuseții vieții soților – marele dar – să vedem felul în care se poate trăi acest ideal, pentru că foarte des este perceput în mod greșit, iar soții se simt rău pentru că nu reușesc să-l atingă.
Idealul vieții de soți înseamnă a căuta adevărata spiritualitate a soților.
Soții nu trebuie să caute în afara lor parcursul spiritual, ci în interiorul lor. Nu este important să acorde mult timp devoțiunilor, nici unor sugestii exterioare, care uită de realitatea concretă a ființei cuplului.
Soții, mai întâi de toate, trebuie să se lase antrenați de divinul prezent în ei. După cum spuneam, există ceva divin în soți: „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. În soți se află prezența lui Isus, despre care vom vorbi și în această cateheză. Prin urmare, soții, nu pot căuta spiritualitatea în afara cuplului, ci trebuie să o caute în interiorul vieții cuplului.
Pentru soți, spiritualitatea înseamnă să dea viață la ceea ce ei au în interiorul lor, să permită să înflorească tot ceea ce Domnul deja a semănat în ei.
Dar să ascultăm care sunt însușirile tipice ale spiritualității soților:
„Spiritualitatea iubirii familiale este formată din mii de gesturi reale și concrete… În definitiv, spiritualitatea matrimonială este o spiritualitate a legăturii locuite de iubirea divină” (AL 315).
Enciclica o numește „spiritualitatea legăturii”, adică a relației, a unității.
Deja am subliniat că relația voastră a fost consacrată. La botez a fost consacrată persoana voastră la singular, dar la căsătorie s-a consacrat relația dintre doi botezați. La căsătorie, Spiritul consacră relația dintre voi, unirea dintre voi; de aceea spiritualitatea soților este „spiritualitatea legăturii, a relației”.
Acest fapt implică două aprofundări: spiritualitatea legăturii înseamnă că este vorba despre o spiritualitate care niciodată nu poate fi trăită de unul singur, nu poate fi practicată singuri. Și atunci când unul dintre cei doi soți nu este credincios, persoana credincioasă – să presupunem că ar fi soția – este chemată să trăiască harul sacramentului căsătoriei, trăindu-și până la capăt credința ei, dar o credință care o face să fie în mod constant disponibilă și deschisă față de soțul ei.
Nu există o spiritualitate conjugală care să se distanțeze, care să se îndepărteze de soț sau de soție.
De fiecare dată când trăim o spiritualitate solitară, care nu are efecte asupra celuilalt soț, nu avem o spiritualitate adevărată. Altfel spus, dacă eu merg să mă împărtășesc, trebuie să mă întorc mai capabil de a-mi iubi soțul. Dacă eu aprind o lumânare înaintea unei icoane, trebuie să fiu capabil să o aprind și înaintea soțului și a soției. Niciodată nu poate exista un gest de spiritualitate care să aibă ca scop numai persoana în sine, ci gestul spiritual mereu este în raport cu un altul.
Celălalt element al spiritualității legăturii soților este dat de faptul că spiritualitatea soților este una a trupurilor.
Nu este o spiritualitate a îngerilor; nu este o spiritualitate a intențiilor bune ale minții mele, nu este o spiritualitate alcătuită numai din rugăciune, ci este o spiritualitate a trupurilor, a trupului creat pentru a vesti iubirea, atât în dimensiunea sexuală, cât și în sfera duioșiei, a afectivității. Cu alte cuvinte, întreaga spiritualitate a soților este o spiritualitate care trebuie să se vadă la nivelul trupurilor, în gesturile trupului. Pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup. Iar voi, soții, reprezentați, actualizați acest mister al iubirii. Dacă voi reprezentați iubirea lui Dumnezeu care se întrupează, trebuie să fiți pentru soț și pentru soție o iubire care se întrupează, fapt care înseamnă să fiți gingași cu soțul sau soția, să-l ascultați, să-l primiți, să-i vorbiți, să-i oferiți gesturi de duioșie.
Această spiritualitate privește tot ceea ce ajută să crească legătura dintre soți. Aceasta este spiritualitatea legăturii!
Să privim la cer, dar să rămânem cu picioarele pe pământ.
„O comuniune familială trăită bine este un adevărat drum de sfințire în viața obișnuită și de creștere mistică, un mijloc pentru unirea intimă cu Dumnezeu… Spiritualitatea se întrupează în comuniunea familială. De aceea, cei care au dorințe spirituale profunde, nu trebuie să simtă că familia îi îndepărtează de creșterea în viața Spiritului, ci că este un parcurs pe care Domnul îl folosește pentru a-i duce la înălțimile unirii mistice” (AL 316).
Să privim atent aceste adevăruri: soții pot trăi „un adevărat drum de sfințire”. Dar îmi este teamă că atunci când vorbim despre „sfințire”, vrem să spunem lucruri extraordinare. În schimb, este vorba de a trăi extraordinar viața ordinară, cotidiană. Trăirea obișnuită, în viața de zi cu zi, este substanța sfințirii soților.
Textul de mai sus unește două cuvinte care par opuse: viața cotidiană și creșterea mistică. Înseamnă că soților creștini le este accesibilă calea misticii, adică, culmile cele mai înalte ale spiritualității. Dar sunt cu atât mai înalte, cu cât sunt mai obișnuite, întrupate în viața de zi cu zi.
Ce este mai mistic decât Isus? Isus este Dumnezeu și în același timp este un prunc; este Dumnezeu și în același timp îi este foame; este Dumnezeu, dar în același timp El suferă. Acesta este secretul!
Nu ar trebui să lăsați să vă scape nici măcar un singur aspect particular al vieții de zi cu zi. Atunci când călcați o haină, când curățați ghetele, când închideți ușa, când munciți… Nu trebuie să dați la o parte nimic! Viața soților nu aruncă nimic la gunoi! Nu există lucruri de aruncat din viața soților!
Soții nu pot spune: „Nu ne ajută la nimic să rămânem aici, ca să povestim”. Căci dialogul este foarte prețios!
Este adevărat că soții s-ar putea întreba: „La ce folosește vieții de cuplu să spele vasele, să țină baia curată?”.
Sunt lucruri foarte prețioase!
La ce le folosește soților să țină dormitorul curat și în ordine?
E prețios, pentru că dormitorul este locul celebrării iubirii lor! Dormitorul trebuie păstrat în ordine, așa cum preotul păstrează altarul! Altfel spus, viața de zi cu zi, viața obișnuită a soților este sfințită.
„Cei care au dorințe spirituale profunde nu trebuie să simtă că familia îi îndepărtează de creșterea în viața Spiritului”. Dacă simți că viața ta cotidiană te îndepărtează de viața spirituală, înseamnă că ai luat-o pe calea greșită. Pentru că drumul spiritual pentru soți este calea care se intersectează constant cu viața obișnuită. Nu există spiritualitatea înaltă pe de o parte și viața concretă, pe de altă parte. Ci în căsătorie, spiritualitatea și viața de zi cu zi sunt unite. Acesta este secretul.
Este un secret atât de important, încât această spiritualitate ar trebui să transforme familiile și să comunice lumii frumusețea divină.
Lumea pierde noțiunea iubirii adevărate prin însușirea teoriei genului, a pornografiei, pentru că lumea caută fericirea și plinătatea iubirii.
Creștinul cunoaște secretul iubirii depline, dar nu se folosește de el. Cine este explicația bărbatului, a femeii? Este Cel care a creat bărbatul și femeia. Așadar, voi, soții, cunoașteți secretul iubirii.
Spunem aceste lucruri cu entuziasm, pentru că există în realitate. Adesea auzim tineri care spun: „Aș vrea să-mi construiesc o familie la fel ca a acelor prieteni, pentru că ei au o frumusețe extraordinară. Este adevărat că sunt foarte diferiți unul de celălalt, parcă sunt opuși, dar au o frumusețe care mă fascinează”. Se spun aceste lucruri despre unii soți care trăiesc după voia lui Isus.
Există o frumusețe pe care lumea nu o cunoaște. Și, la fel cum l-au întrebat pe Isus: „Cine este mama Ta?”, pentru că era frumos ceea ce spunea și ceea ce făcea, tot la fel, în viitor, vor întreba pe unii soți: „Voi, ce metodă folosiți?”. Iar acei soți vor răspunde: „Folosim metoda Evangheliei, pentru că Evanghelia ne conduce să atingem culmile iubirii, mistica iubirii”.
Să mai facem un pas… L-am introdus când am spus că Isus deține secretul. Iată ce spune papa Francisc:
„Dacă familia reușește să se concentreze în Cristos, El unifică și luminează toată viața familială”. AL 317
Acesta este adevăratul secret!
În ce fel se transformă cuplul când caută strada de a-l imita pe Isus-Mirele? Soților li se schimbă întreaga perspectivă de viață și orice aspect particular al vieții lor se transformă în frumusețe, în dar, inclusiv sexualitatea. Se transformă atât de mult încât ei înțeleg că sexualitatea este ceva minuscul față de unitatea pe care cuplul poate să o construiască. Altfel spus, să ajung să iubesc atât de mult soția mea, soțul meu, încât să-mi dau seama că nu-mi este îndeajuns trupul, ca să-i exprim iubirea: „Nu-mi este îndeajuns acest trup, pentru a-ți spune cât de mult te iubesc; nu-mi este îndeajuns să fac dragoste cu tine, pentru a-ți spune cât de mult te iubesc…” Aceasta este iubirea care se revarsă, care umple cele douăzeci și patru de ore pe zi. Pentru că este o iubire puternică, o iubire pe care soții o trăiesc împreună cu Isus, prin puterea Spiritului. Fapt pentru care instinctul este precum chibritul care se aprinde. Altfel spus, sexualitatea nu e focul, ci este doar aprinderea focului, o aprindere pe care o avem în comun cu animalele, dar focul este iubirea.
Din păcate multe persoane cred că se vor încălzi numai cu chibritul… Însă numai iubirea dă plinătate vieții cuplului.
Să vedem felul în care ni se descoperă prezența iubitoare a lui Isus:
Prezența Domnului locuiește în familia reală și concretă, cu toate suferințele, luptele, bucuriile și propunerile sale zilnice” (AL 315); «Soții dau formă prin diferitele gesturi zilnice acestui «spațiu teologal, în care se poate experimenta prezența mistică a Domnului înviat»” (AL 317); „Când fiecare descoperă că celălalt nu este al său, ci are un proprietar mult mai important, unicul său Domn” (AL 320).
Prezența lui Isus în viața familiei nu are legătură cu cât de buni sunt soții, deoarece Isus locuiește în familia concretă, cu toate suferințele și cu toate luptele ei. Altfel spus, Isus este prezent în fiecare familie: chiar dacă viața de cuplu adesea șchioapătă, este obosită, e caracterizată de certuri, Isus este prezent. Niciodată nu este absent.
Ce frumos ar fi ca seară de seară, întorși acasă, după ce vor închide ușa casei, soții să poată spune: „Isuse, știm că ești aici cu noi. Știm că ești aici, în casă. Cunoaștem puterea Ta divină”. Iar apoi să se sărute îndelung…, pentru că vor să își comunice iubirea divină.
Să reflectăm apoi la un fapt interesant: „a experimenta prezența mistică a Domnului înviat”(AL 317). A experimenta.
Vă spun cu tărie că soții experimentează prezența mistică a Domnului înviat.
O femeie, care avea o mare dificultate în familie în legătură cu soțul ei, spunea: „Părinte, am constatat că sacramentul căsătoriei funcționează; Spiritul Sfânt lucrează!”. Pare o frază absurdă, dar voi, soții trebuie să ajungeți să experimentați că Domnul lucrează și lucrează mai mult decât mașina de spălat… Când porniți mașina de spălat, amintiți-vă că în casa voastră Domnul nu lucrează mai puțin decât ea.
Cât privește prezența Domnului în casa soților, aceasta ajută cuplul să aibă o privire contemplativă față de celălalt soț.
„Când fiecare descoperă că celălalt nu este al său, ci are un proprietar mult mai important, unicul său Domn” (AL 320).
Gândiți-vă la soțul vostru, la soția voastră și spuneți: „Acest bărbat este al lui Dumnezeu. Domnul îl iubește din veac. L-a creat ca să se reîntoarcă la El”. „Soția mea este iubită din vecie de Dumnezeu, iar El o așteaptă la sfârșitul vieții ei pământești”; Iar eu sunt aici pentru a-ți vesti, pentru a recunoaște că tu ești a lui Dumnezeu.
Gândiți-vă ce faceți în casa voastră când vă vizitează un oaspete extraordinar și apoi întrebați-vă: „Ce fac pentru soția mea, soțul meu, care vine de la Dumnezeu?”. Dacă meditați aceste adevăruri, vi se transformă viața de zi cu zi…
„Iubirea lui Dumnezeu se exprimă «prin cuvintele vii și concrete cu care bărbatul și femeia își exprimă iubirea lor conjugală»” (AL 321).
Această iubire divină extraordinară se arată prin lucrurile simple, prin cuvinte vii și concrete pe care puteți să vi le spuneți unul-altuia.
„Rodnicia matrimonială implică promovarea celuilalt, pentru că «a iubi o persoană înseamnă a aștepta de la ea ceva nedefinibil, imprevizibil; înseamnă în același timp, a-i oferi în vreun fel mijlocul pentru a răspunde la această așteptare». Acesta este un cult adus lui Dumnezeu, pentru că El e cel care a semănat multe lucruri bune în alții, în speranța să le facem să crească” (AL 322).
Este vorba despre un cult adus lui Dumnezeu. Vedeți ce expresie frumoasă și importantă!?
Voi priviți cu uimire solemnitatea pe care o au preoții când sunt la altar: solemnitatea ornatelor, a ambianței, a gesturilor însemnate, a cuvintelor, a cântărilor liturgice… Dar gândiți-vă că toate cele douăzeci și patru de ore pe zi din viața soților sunt o liturgie; o liturgie spre lauda Domnului Isus, prezent în casa lor; o liturgie pentru a cinsti acea icoană care este soția mea, soțul meu, icoană creată direct de Dumnezeu; o liturgie pentru a trăi după chipul și asemănarea Sfintei Treimi.
În ritul bizantin în cadrul slujbelor se face foarte des semnul crucii: dar să nu uitați că soții trăiesc în semnul crucii, în semnul Treimii.
Pentru a întări cele spuse vă propun următorul pasaj din AL 215:
„Semnificația procreativă a sexualității, limbajul trupului [cât limbaj al trupului folosiți numai într-o singură zi!] și gesturile de iubire trăite în istoria unei perechi de soți devin o «continuitate neîntreruptă a limbajului liturgic» și «viața conjugală devine, într-un anumit sens, liturghie»”…
Liturghia duminicală, liturgia euharistică, continuă și se confirmă în liturgia domestică. În Familiaris Consortio, papa Ioan Paul al II-lea spunea ceva asemănător:
„Căsătoria este în ea însăși un act liturgic al preamăririi lui Dumnezeu în Isus Cristos și în Biserică”.
Douăzeci și patru de ore pe zi căsătoria este un act liturgic, pentru că timp de douăzeci și patru de ore pe zi soții se bucură de prezența lui Isus.
La ONU ar trebui să se facă cercetări științifice peste douăzeci de ani pentru a înțelege secretul creștinilor. „Sunt atât de frumoși acești soți creștini. Au o iubire care nu se află oriunde pe pământ, au o iubire originală”!
Gândiți-vă cum va fi viața voastră de soți, când veți trăi liturghia douăzeci și patru de ore pe zi. Gândiți-vă de câte ori veți dori să îl invocați pe Spiritul Sfânt, ca să puteți trăi bine un anume moment: poate fi vorba de o cină sau poate fi vorba despre patul matrimonial și de a face dragoste… Îl puteți invoca pentru bucuria unui fiu care se comportă bine și reușește în viață, sau îl puteți invoca să vă ajute în cazul unei încercări. Iată liturgia familiei!
În AL 321 stă scris:
„A voi să formezi o familie înseamnă a avea curajul de a face parte din visul lui Dumnezeu, curajul de a visa cu el, curajul de a construi cu el, curajul de a juca această istorie cu el, de a construi o lume în care nimeni să nu se simtă singur”…
Din ceea ce v-am spus mai înainte, cred că v-ați dat seama că este vorba de a visa împreună cu Dumnezeu. Când Dumnezeu a gândit bărbatul și femeia, când a gândit familia, când a gândit să facă soții după chipul și asemănarea Sa, ce vis avea? De ce ne îndepărtăm atât de mult de visul Domnului?
Să visăm așadar cu Dumnezeu și să ne întrebăm: „Ce vrei să faci, Dumnezeule, cu frumusețea noastră, cu diferența noastră dintre masculin și feminin, cu diferența caracterului nostru?” Înțelegem că suntem chemați să ne însușim o putere mult mai mare, puterea Spiritului Sfânt? Să ascultăm cuvintele Sfântului Părinte în acest sens:
„Sub impulsul Spiritului, nucleul familial nu numai că primește viața dându-i naștere în sânul său, ci se deschide, iese din ea pentru a revărsa propriul bine asupra celorlalți, pentru a se îngriji de ei și a căuta fericirea lor” (AL 324).
Practic soții sunt îndemnați să facă acea trecere despre care am vorbit în catehezele anterioare, când interpretam căsătoria alături de sacramentul preoției, subliniind că taina căsătoriei, la fel ca taina preoției, nu este scop în sine, ci este lăsată pentru a fi un dar pentru alții.
Vă repet că iubirea intensă și reciprocă între doi soți nu este un scop în sine, adică iubirea soților nu trebuie să se oprească doar la ei doi. Dumnezeu nu a creat bărbatul și femeia numai pentru ca ei să trăiască liniștiți împreună, sau pentru a rezolva problema atracției sexuale, judecând că, dacă îi punem împreună, am rezolvat această problemă. Nu! Dumnezeu a creat bărbatul și femeia ca să fie „un dar pentru ceilalți”. Căsătoria, viața conjugală, nu este un scop în sine, ci este o ușă deschisă pentru ca alții să se bucure de această iubire, care este generată de soți.
Papa spune că: „Nucleul familial nu numai că primește viața, dându-i naștere în sânul său, ci se deschide, iese din ea pentru a revărsa propriul bine asupra celorlalți”.
Să ne întrebăm ca soți: „Noi doi construim propria familie numai pentru noi înșine?” „Câți se bucură de unitatea noastră?” „Prin viața noastră de soți, pe câte persoane le ajutăm să fie bine?” „Cine ne vizitează, participă la iubirea noastră, la faptul că noi ne simțim bine?” „Binele nostru se revarsă peste alții?”.
Cuplul de soți sunt un izvor care se revarsă. Și, în timp ce se revarsă din înălțimi, coboară și întâlnește multe persoane de-a lungul parcursului său. Iubirea soților este foc care nu are ca scop să se consume, să ardă iubirea, ci să încălzească pe cei din jur. Există vreun om care aprinde focul numai pentru ca să se consume lemnul? Ori, aprinde focul pentru a se încălzi? Și de ce voi aprindeți sexualitatea numai pentru ca să vă încălziți voi, pentru a vă consuma voi? Voi, soții, trebuie să aprindeți iubirea dintre voi, pentru a-i încălzi pe alții!
Iubirea voastră este un parfum care nu-i destinat să rămână închis în casa voastră, ci să-i înveselească pe toți cei care trec pe lângă voi… Aceasta este lumina adevărată a căsătoriei: căsătoria nu-i un scop în sine, ci este un izvor continuu de comuniune.
Cu privire la aspectul de „a se deschide spre alții”, notăm:
„Este o experiență spirituală profundă a contempla fiecare persoană dragă cu ochii lui Dumnezeu și a-L recunoaște pe Cristos în ea” (AL 323).
Iubirea dintre soți, prezența lui Isus în ei, unește, leagă între ele toate momentele vieții, pentru că prezența lui Isus în viața de cuplu, îi ajută pe soți să vadă lucrurile în mod diferit, să le privească cu privirea lui Isus.
Ca soți să vă gândiți: câte persoane întâlniți în fiecare zi? Ei bine, să contemplați fiecare persoană dragă, cu ochii lui Dumnezeu. Cum se vor schimba toate lucrurile, dacă eu voi privi toate persoanele cu privirea lui Isus: de la prima la ultima persoană pe care o întâlnesc! Începând cu deșteptarea, eu privesc soțul, soția cu ochii lui Isus, apoi fiii; apoi, când ies din casă, privesc vecinii cu ochii lui Isus, să privesc colegii de muncă cu ochii lui Isus.
În măsura în care eu îi văd pe alții cu ochii lui Isus, izvorăște rugăciunea cu Isus: „Doamne, binecuvântează această mamă, vezi cât de mult suferă; Doamne, ajută acest prunc; Doamne, binecuvântează acest bărbat care se chinuie, vindecă-l!”.
Vedeți cum vi se schimbă perspectiva, orizontul? Dacă faceți așa, deveniți tați și mame a tuturor celor pe care-i întâlniți; aveți inima lui Isus.
Un alt aspect este: a se comporta așa cum se comportă Isus.
Dacă începem să avem această mentalitate, atunci ne întrebăm, „Ce ar face Isus în locul meu văzând că soțul meu s-a trezit „cu fața la cearșaf”? Ce ar face Domnul cu soția mea care în această dimineață este atât de nervoasă? Cum s-ar comporta Isus cu acest coleg de muncă?”. Și astfel se schimbă viața noastră, căci așa exprimăm față de alții faptul că suntem semn al lui Isus, care iubește.
Gândiți-vă, câte sacramente ale căsătoriei am avea, care sunt însuși Isus umblând pe străzi! Astfel Isus, prin soți, va lua în stăpânire țara noastră!
Sugestii pentru a crește în această spiritualitate
Cea dintâi sugestie este rugăciunea:
„Rugăciunea în familie este un mijloc privilegiat pentru a exprima și a întări această credință pascală. Se pot găsi câteva minute în fiecare zi pentru a fi uniți în fața Domnului viu, pentru a-i spune lucrurile care ne preocupă, pentru a se ruga pentru nevoile familiale, pentru a se ruga pentru cineva, care trece printr-un moment dificil, pentru a-i cere ajutor, pentru a iubi, pentru a-i aduce mulțumire pentru viață și pentru lucrurile bune, pentru a-i cere Fecioarei să ne protejeze cu mantia sa de mamă” (AL 318).
Vă îndemn să țineți seama de următorul sfat: „În viața soților și în viața de familie rugăciunea este esențială, dar pentru a construi rugăciunea trebuie să vă fixați unele momente de rugăciune. Nu este necesar să faceți rugăciuni lungi, ci esențială este constanța, perseverența, stăruința în rugăciune”. Rugăciunea trebuie să fie scurtă, dar constantă, stăruitoare. Spre exemplu: să vă rugați câteva minute dimineața și câteva seara; recitați rar Tatăl nostru…, privindu-vă în ochi și ținându-vă de mână.
Rugăciunea în familie este culmea dragostei dintre soți, este culmea actului conjugal. De multe ori aveți nevoie de mai mult curaj pentru a vă ruga împreună, pentru că a vă ruga împreună, înseamnă a vă dezbrăca sufletul, nu trupul. Pentru a face dragoste vă dezbrăcați trupul, dar pentru a vă ruga împreună trebuie să vă descoperiți sufletul. „Mă pun înaintea ta cu sufletul meu așa cum este!”. Atunci când ne rugăm, înțelegem că Tatăl tău este și Tatăl meu, căci este Tatăl nostru.
Închipuiți-vă soții care, în timp ce recită rugăciunea, înțeleg că Tatăl îl vede și pe unul și pe celălalt, vede doi, dar ei, soții, sunt una; vede unul, dar sunt doi. Este misterul chipului și al asemănării. Tatăl se oglindește și se vede pe Sine, vede chipul și asemănarea. Da, tocmai soții sunt chipul și asemănarea Domnului! Acest fapt al rugăciunii înseamnă a pătrunde în Dumnezeu.
Rugăciunea în familie, să fie stăruitoare, în fiecare zi, cu orice preț…
Cine vrea să urmeze un parcurs de creștere și de maturizare spirituală, pe lângă rugăciune, este important să afle, în fiecare zi, un mic timp pentru citirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Soții pot citi în fiecare zi Evanghelia zilei, pentru că este Cuvântul pe care Dumnezeu îl spune în acea zi întregii Biserici. Acest Cuvânt are cu siguranță un dar special pentru ziua lor. Citirea textului Evangheliei zilei durează doar câteva minute. Să-i spuneți lui Isus: „Îți dăm un minut pe zi ca să ne vorbești…” Și, în acel minut, El va transforma întreaga voastră zi.
Soților le-aș sugera să fie complici când citesc Cuvântul… Spre exemplu, în timpul zilei să-și trimită un SMS despre Cuvânt: „Îți amintești ce ne-a spus Isus în această dimineață? Iată, mi s-au întâmplat aceste lucruri, care se potrivesc cu Cuvântul citit…” Și să descoperiți în fiecare zi că acela era Cuvântul de care aveați nevoie.
Rugăciunea și citirea Cuvântului conduc soții la culmea Euharistiei:
„Drumul comunitar de rugăciune ajunge la apogeul său în participarea comună la Euharistie… Hrana Euharistiei este forță și stimulent, pentru a trăi în fiecare zi alianța matrimonială ca Biserică familială”(AL 318).
Euharistia este ceva extraordinar. În Euharistie puteți atinge culmea unității voastre.
Când voi, soții, mergeți la Liturghie și primiți Trupul lui Isus, în acel moment, voi sunteți unul în celălalt; sunteți mult mai uniți decât atunci când faceți dragoste… Mă explic: când faceți dragoste, oricât de uniți sunteți, rămâneți diferiți. În schimb, ce se întâmplă în Euharistie? Când ne împărtășim, trupul nostru alcătuiește un singur trup cu Isus, devine una cu Isus!
După ce s-au împărtășit, soții ar putea spune: „Soția mea este în mine și amândoi suntem în El, în Isus”. În Isus, voi soții, sunteți unul în celălalt; sunteți într-o unitate divină, sunteți într-o unitate care anticipă unitatea din Paradis, la care veți ajunge peste o sută de ani. Pentru că în Rai vom fi una cu Dumnezeu. Iar misterul „unui singur trup” al bărbatului și al femeii, este doar vestirea unei uniuni mai mari, pe care o vom realiza împreună cu Dumnezeu.
O altă sugestie este stilul fidelității…
Fidelitatea nu înseamnă numai să nu mergi cu o altă femeie sau cu un alt bărbat; ci este fidelitatea față de iubire, moment după moment. Pentru un creștin, aceasta este fidelitatea: este fidelitatea indisolubilității. Iar indisolubilitatea căsătoriei nu înseamnă numai a nu se despărți, ci a nu întrerupe iubirea.
Gândiți-vă numai la câte divorțuri mici fac soții de-a lungul vieții lor, pentru că timp de o oră sau de două nu s-au mai iubit; pentru că timp de o zi sau două s-au simțit separați și au ajuns să se urască. Însă adevărata fidelitate este continuitatea în iubire, clipă după clipă, umplerea fiecărui moment cu iubire. Aceasta este fidelitatea!
„Amintiți-vă că persoana care trăiește cu noi merită totul, pentru că are o demnitate infinită, fiind obiect al iubirii imense a Tatălui. Astfel înflorește duioșia, în măsură de «a trezi în celălalt bucuria de a se simți iubit»” (AL 323).
Sfântul Părinte folosește cuvântul „duioșie”. Veți ști ca soți să folosiți duioșia? Duioșia este un cuvânt important în toată Biblia.
Duioșia este calea principală a iubirii. Nu putem crede că este o calitate numai a femeilor, pentru că însușirea bărbaților este de a fi puternici, curajoși, duri… Este nevoie de un curaj mult mai mare pentru a face un gest de duioșie, decât pentru „a nu striga ca un nebun…”. Agresiunea o fac cei slabi. Duioșia o practică persoanele tari.
Un ultim gând despre Familia definitivă la care ne îndeamnă să tindem Sfântul Părinte:
„Dragi familii, construiți familia definitivă, cea care durează, cea care nu piere. Nu construiți numai familia care este muritoare, care va pieri” (AL 325).
Să urmăriți felul în care gesturile din fiecare zi, făcute față de toate persoanele pe care le întâlniți, sunt capabile cu adevărat să construiască o familie mare.
Vă urez tuturor soților să fiți apostoli neobosiți în construirea Familiei mari!
Tema întâlnirii prezente a fost omilia Papei Francisc în noaptea sărbătorii Nașterii Domnului nostru Isus Cristos: „Cel care îmbrățișează universul are nevoie să fie ținut în brațe… să ne întoarcem la Betleem, la esențialul credinței, la prima iubire, la închinare și caritate!” (2021). Invitația adresată familiilor preoților și enoriașilor de aici a dorit să genereze un momemt de comuniune în rugăciune și de cateheză în contextul Postului Nașterii Domnului.
„Dacă sunteți familii și îl aveți pe Domnul model, la rândul dumneavoastră să rămâneți modele!” a spus Preasfinția Sa Virgil Bercea la întâlnirea cu participanții la exercițiile spirituale eparhiale, desfășurate în perioada 15-17 noiembrie 2024 la Hotel „Padiș” în Băile Felix.
În perioda 15-17 noiembrie a.c, se vor desfășura la Hotel „Padiș” în Băile Felix exercițiile spirituale eparhiale pentru adulți și familii, propuse de Oficiul de Cateheză și Evanghelizare al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. Întâlnirea are ca temă „Gravitatea minciunii și evanghelizarea neamurilor”