Papa Francisc: Discurs adresat responsabililor internaţionali ai Mişcării Équipes Notre-Dame
Iubiţi fraţi şi surori!
Sunt bucuros să vă întâlnesc pe voi, responsabili internaţionali ai Mişcării Équipes Notre-Dame. Mulţumesc că aţi venit şi mai ales mulţumesc pentru angajarea voastră pentru familii.
Sunteţi o mişcare în expansiune: mii de équipes răspândite în toată lumea, atâtea familii care încearcă a trăi căsătoria creştină ca pe un dar.
Familia creştină traversează, în această schimbare de epocă, o adevărată „furtună culturală” şi este ameninţată şi ispitită pe diferite fronturi. De aceea, munca voastră este preţioasă pentru Biserică. Voi îi însoţiţi de aproape pe soţi ca să nu se simtă singuri în dificultăţile vieţii şi în relaţia lor conjugală. În acest mod sunteţi exprimare a Bisericii „în ieşire”, care se apropie de situaţiile şi de problemele oamenilor şi se dedică fără rezerve pentru binele familiilor de astăzi şi de mâine.
Este o adevărată misiune astăzi a-i însoţi pe soţi! De fapt, a păzi căsătoria înseamnă a păzi o familie întreagă, înseamnă a salva toate relaţiile care sunt generate de căsătorie: iubirea dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre bunici şi nepoţi; înseamnă a salva acea mărturie a unei iubiri posibile şi pentru totdeauna, în care tinerii cu greu cred. De fapt, copiii au nevoie să primească de la părinţi certitudinea că Dumnezeu i-a creat din iubire şi că într-o zi şi ei vor putea să iubească şi să se simtă iubiţi cum au făcut mama şi tata. Fiţi siguri că sămânţa iubirii, depusă în inima lor de părinţi, mai devreme sau mai târziu va răsări.
Văd o mare urgenţă astăzi: a-i ajuta pe tineri să descopere că este o vocaţie căsătoria creştină, o chemare specifică pe care Dumnezeu o adresează unui bărbat şi unei femei ca să se poată realiza în plinătate făcându-se generatori, devenind tată şi mamă, şi ducând harul sacramentului lor în lume. Acest har este iubirea lui Cristos unită cu aceea a soţilor, prezenţa sa între ei, este fidelitatea lui Dumnezeu faţă de iubirea lor: el este cel care le dă forţa de a creşte împreună în fiecare zi şi de a rămâne uniţi.
Astăzi se crede că buna reuşită a unei căsătorii depinde numai de forţa de voinţă a persoanelor. Nu este aşa. Dacă ar fi aşa, ar fi o povară, un jug pus pe umerii a două creaturi sărmane. În schimb, căsătoria este un „pas în trei”, în care prezenţa lui Cristos între soţi face posibil drumul, iar jugul se transformă într-un joc de priviri: privire între cei doi soţi, privire între soţi şi Cristos. Este o partidă care durează toată viaţa, în care se învinge împreună dacă se are grijă de propria relaţie, dacă se păzeşte ca o comoară preţioasă, ajutându-se reciproc pentru a trece în fiecare zi, şi în viaţa conjugală, prin acea poartă de acces care este Cristos. A spus-o el: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit” (In 10,9). Şi vorbind despre priviri, odată, la o audienţă generală, era un cuplu, căsătoriţi de 60 de ani, ea avea 18 ani când s-a căsătorit, şi el 21. Aşadar, aveau 78 şi 81 de ani. Şi eu am întrebat: „Şi acum, continuaţi să vă iubiţi?”. Şi ei s-au privit şi apoi au venit la mine, cu lacrimi în ochi: „Încă ne iubim!”. Frumos!
De aceea aş vrea să vă las două reflecţii scurte: prima se referă la cuplurile abia căsătorite. Aveţi grijă de ele! Este important ca noii soţi să poată experimenta o mistagogie nupţială, care să-i ajute să trăiască frumuseţea sacramentului lor şi o spiritualitate de cuplu. În primii ani de căsătorie, este necesar mai ales să se descopere credinţa în cadrul cuplului, a o degusta, a o gusta învăţând să se roage împreună. Atâţia se căsătoresc astăzi fără a şti ce are de-a face credinţa cu viaţa lor conjugală, probabil pentru că nimeni nu le-a mărturisit asta înainte de căsătorie. Vă invit să-i ajutaţi cu un parcurs „catecumenal” – să spunem aşa – de redescoperire a credinţei, atât personală, cât şi de cuplu, pentru ca imediat să înveţe să-i facă spaţiu lui Isus şi, cu el, să reuşească să aibă grijă de căsătoria lor.
Munca voastră alături de preoţi, în acest sens, este preţioasă; puteţi face mult în parohii şi în comunităţi, deschizându-vă să primiţi familiile mai tinere. Trebuie să repornim de la noile generaţii pentru a fecunda Biserica: a genera atâtea mici Biserici familiale în care se trăieşte un stil de viaţă creştin, unde se simt familiali cu Isus, unde se învaţă să se asculte cel care se află alături aşa cum ne ascultă Isus. Voi puteţi fi ca flăcări mici care aprind la credinţă alte flăcări mici, mai ales în rândul cuplurilor mai tinere: nu lăsaţi ca să acumuleze suferinţe şi răni în singurătatea caselor lor. Ajutaţi-le să descopere oxigenul credinţei cu delicateţe, cu răbdare şi încredere în acţiunea Duhului Sfânt.
A doua reflecţie este despre importanţa coresponsabilităţii între soţi şi preoţi în cadrul mişcării voastre. Aţi înţeles şi trăiţi concret complementaritatea celor două vocaţii: vă încurajez s-o duceţi în parohii, aşa încât laici şi preoţi să-i descopere bogăţia şi necesitatea. Asta ajută la depăşirea acelui clericalism care face mai puţin rodnică Biserica – fiţi atenţi cu clericalismul! -; şi asta îi va ajuta şi pe soţi să descopere că ei, cu căsătoria, sunt chemaţi la o misiune. De fapt, şi ei au darul şi responsabilitatea de a construi, împreună cu slujitorii hirotoniţi, comunitatea eclezială.
Fără comunităţi creştine, familiile se simt singure şi singurătatea face mult rău! Cu carisma voastră, puteţi să vă faceţi ajutători atenţi faţă de cel care are nevoie, de cel care este singur, de cel care are probleme în familie şi nu ştie cu cine să vorbească despre ele, pentru că se ruşinează sau a pierdut speranţa. În diecezele voastre, puteţi face ca familiile să înţeleagă importanţa de a se ajuta reciproc şi de a face reţea; a construi comunităţi unde Cristos să poată „locui” în case şi în relaţiile familiale.
Iubiţi fraţi şi surori, în iulie veţi avea Adunarea voastră internaţională la Torino. În mijlocul drumului sinodal pe care-l trăim, să fie şi pentru voi un timp de ascultare a Duhului şi o proiectare rodnică pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Încredinţăm misiunea voastră şi toate familiile voastre Fecioarei Maria, ca să vă ocrotească, să vă păzească trainici în Cristos şi să vă facă mereu martori ai iubirii sale. În acest an dedicat rugăciunii, să puteţi face să se descopere şi să se redescopere gustul de a se ruga, de a se ruga împreună acasă, cu simplitate şi în viaţa zilnică. De această dată nu voi spune nimic despre soacre, pentru că sunt aici! Vă binecuvântez din inimă. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Cu Una caro, Biserica face un pariu îndrăzneţ: în loc să apere monogamia cu argumente juridice sau teologice grele, o relatează. O încredinţează poeţilor. O prezintă ca pe o aventură foarte umană, obositoare, dar totodată plină de sens. Este o schimbare de paradigmă: de la doctrina care explică la poezia care dezvăluie; de la magisteriul care dictează legi la magisteriul care îşi pleacă urechea către inima omului şi îi surprinde cele mai adevărate bătăi.
A fost publicată marți, 25 noiembrie a.c., nota doctrinară ”Una caro. Elogiul monogamiei”, pregătită de Departamentul pentru doctrina credinței și aprobată de Leon al XIV-lea în 21 noiembrie, comemorarea liturgică a Prezentării Fericitei Fecioare Maria la Templu. Monogamia nu este o limită, se afirmă în documentul care aprofundează valoarea căsătoriei ca ”uniune exclusivă și apartenență reciprocă” în spirit de respect față de demnitatea celuilalt. Este condamnată violența fizică și psihologică.
Într-un timp în care tinerilor le sunt propuse numeroase contra-modele de uniune, sfinții Ludovic și Zelia ne arată că familia întemeiată după voința Creatorului nu este perimată, ci capabilă de o fericire care începe pe pământ și culminează în ceruri: remarcă papa Leon al XIV-lea într-un mesaj transmis la aniversarea canonizării părinților sfintei Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe, primii soți ridicați împreună la cea mai înaltă treaptă a venerației creștine în Biserica catolică.
