În acest capitol dorim să redescoperim frumuseţea a ceea ce Biserica celebrează şi trăieşte prin liturghie şi simultan, modul în care familia – mica Biserică, Biserica domestică – trăieşte continuitatea şi ecoul a ceea ce s-a celebrat în Biserică, şi modul în care, în acelaşi timp, trăieşte o mică liturghie a sa, care o pregăteşte şi o îndreaptă către marea liturghie.

La început vom defini liturghia. Cu siguranţă, credem că liturghia înseamnă ceremonie şi tot ceea ce are legătură cu aceasta, dar nu este aşa. Pentru o înţelegere corectă a liturghiei trebuie să subliniem punctul ei central, inima liturghiei, singurul protagonist al liturghiei, care este Isus.

În acest sens ne ajută două texte din Catehismul Bisericii Catolice: Cristos este mereu prezent în Biserica Sa, în mod special în acţiunile liturgice (CBC, 1088).

Din momentul în care, „şezând de-a dreapta Tatălui”, a început să-L reverse pe Spiritul Sfânt asupra Trupului Său care este Biserica, Cristos acţionează acum prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul Său. (…) Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Spiritului Sfânt (CBC, 1084).

Această lucrare a lui Isus – prin şi în Biserică – nu este încredinţată bunăvoinţei sau creativităţii persoanelor, ci este întemeiată pe mandatul apostolilor. În CBC citim:

După cum Cristos a fost trimis de Tatăl, la fel şi El a trimis pe apostolii Săi, plini de Spiritul Sfânt (…) ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii pe care o vesteau, prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică (CBC, 1086).

Catehismul prezintă dublul aspect al liturghiei prezent întotdeauna în toate celebrările liturgice:

În această operă atât de mare (liturghia), în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi, Cristos îşi asociază totdeauna Biserica, Mireasa lui preaiubită, care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic (CBC, 1089).

În fiecare liturghie există mereu două elemente: primul aspect constă în a-I aduce glorie lui Dumnezeu, a-I preamări pe Tatăl, pe Fiul şi pe Spiritul Sfânt, a-L lăuda, a-L binecuvânta, a-I mulţumi Domnului; celălalt aspect subliniază că această laudă ascendentă cuprinde şi o realitate descendentă: este Dumnezeu cel care mântuieşte prin acele semne liturgice, Domnul este cel care vine în întâmpinare. Noi îl lăudăm pe Domnul; Domnul ne sfinţeşte, ne ajută să înaintăm (creştem) în viaţa Sa.

Subliniem că întreaga Biserică este antrenată în această acţiune de laudă şi beneficiază de această mântuire care vine de la Tatăl prin Fiul, în Spiritul Sfânt. Dacă un preot celebrează botezul într-o Biserică în care se află numai două persoane, cine celebrează? Preotul cu acele două persoane? Întotdeauna celebrează întreaga Biserică: în fiecare celebrare, dincolo de numărul persoanelor, este întregul trup al Bisericii acela care celebrează, deoarece centrul liturghiei întotdeauna este Cristos şi, prin Botez, întregul trup – Biserica – este unit cu El.

Când un preot, singur, recită breviarul, el celebrează împreună cu Biserica: Biserica cu el şi el în Biserică, deoarece nu există un creştin izolat; toţi facem parte dintr-o realitate mult mai mare decât persoana noastră.

Noi suntem întotdeauna o parte dintr-un trup care este Biserica, făcută una de către Spiritul Sfânt. Spiritul este Acela care-L face actual pentru noi pe Isus Cristos, misterul Iubirii Sale. Spiritul Sfânt este Acela care creează şi înfăptuieşte legătura dintre Isus şi fiecare dintre noi, iar cu noi alcătuieşte trupul vizibil al lui Isus, care este Biserica.  

Să observăm cum acest mister este exprimat de CBC: Liturghia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit, ci le şi actualizează, le face prezente. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat, nu repetat (deoarece acel mister este mai presus de timp, rămâne mereu); celebrările sunt acelea care se repetă; în fiecare dintre ele are loc revărsarea Spiritului Sfânt care actualizează unicul Mister (CBC, 1104).

Misterul pascal al lui Cristos este centrul întregului, este dincolo de timp, rămâne pentru veşnicie şi de aceea nu poate fi repetat, fiind în schimb actualizat prin liturghie.

Concluzionăm cu două texte din CBC:

Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor… Sacramentele sunt semne eficiente ale harului, instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii (CBC, 1113.1131).

Aceasta… pentru a aminti ce se înţelege prin liturghie. Misterele trăite de Isus, patima, moartea şi învierea, sunt mistere actuale, Isus fiind deasupra timpului. Liturghia ne permite să pătrundem în această contemporaneitate continuă a lui Isus, fapt pentru care, atunci când noi, la Liturghie, mergem în întâmpinarea lui Isus-viu, este la fel ca şi atunci când se mergea în întâmpinarea lui Isus-viu în anul 1400, cum vor merge în întâmpinarea lui Isus-viu în 2100. Isus este mereu prezent în Misterul Său de mântuire: prin rituri ne unim cu El, cu El viu, cu El prezent. Protagonistul Liturghiei este Isus, Isus este Cel care mântuieşte, Isus este Cel care uneşte cu Sine Biserica pentru a-I aduce laudă Tatălui.

Liturghia familiei, mica Biserică
Dorim să tratăm liturghia familiei, mica Biserică. Nu este vorba numai de liturghia în familie, ci de liturghia familiei, mica Biserică.

În Familiaris Consortio se spune: Căsătoria creştină – ca toate sacramentele care „sunt rânduite pentru sfinţirea oamenilor, pentru edificarea trupului tainic al lui Cristos şi pentru preamărirea lui Dumnezeu” – este un act liturgic pentru preamărirea lui Dumnezeu în Isus Cristos şi în Biserică (FC, 56).

Această formulă, atunci când este folosită, provoacă mereu mirare: nu celebrarea, ritul sacramentului căsătoriei, ci căsătoria în sine este un act liturgic. Încercăm să înţelegem această afirmaţie: soţii – familia, aşezată în interiorul marii acţiuni liturgice, de cult a Bisericii – au ei înşişi un minister şi o datorie a lor „liturgică”. Dimensiunea liturgico-cultuală a soţilor este aproape uitată în zilele noastre, deoarece pastoraţia este ocupată cu probleme mai importante care privesc familia, sau pentru că totul este limitat la cuvintele „slujire în favoarea vieţii şi a iubirii”. Marele risc al liturghiei nupţiale este acela de a fi considerată un fapt împlinit în sine însuşi, un eveniment de mântuire care se împlineşte atunci când se celebrează ritul, şi care oferă soţilor un bagaj de „ajutoare spirituale” care-i va însoţi pentru tot restul vieţii. Mentalitatea cea mai răspândită este aceea de a crede că soţii au mers să celebreze ritul sacramentului căsătoriei, au primit „un plin” de har, un izvor la care vor trebui să încerce să facă referire de-a lungul întregii lor vieţi matrimoniale… însă deja totul s-a înfăptuit. Vom încerca să înţelegem că nu este astfel.

Soţii: miniştrii liturghiei ritului căsătoriei
În celebrarea ritului căsătoriei, tocmai soţii sunt miniştrii liturghiei, miniştrii ritului sacramental, nu preotul. El mărturiseşte prezenţa Bisericii, binecuvântează soţii care sunt adevăraţii miniştrii ai căsătoriei.

Cel dintâi act liturgic – pe care soţii-l săvârşesc – este deci ritul sacramentului căsătoriei, loc în care se realizează o acţiune (lucrare) a lui Dumnezeu, care modifică viaţa lor. Soţii împlinesc o datorie cultuală ca miniştrii ai sacramentului, în baza preoţiei lor baptismale (primite la botez).

De fapt, prin Botez, fiecare dintre cei doi logodnici care se căsătoresc trăieşte în Cristos Isus şi este chemat să-L urmeze şi să-L mărturisească până la darul total de sine, până la a retrăi cu El Paştile. Cei doi botezaţi care merg să se căsătorească deja Îi aparţin lui Isus, prin Botez, şi deci nu sunt ei cei care se dăruiesc unul altuia, ci este însuşi Isus Cel care-i dăruieşte. Soţii acţionează în numele lui Isus. În ritul căsătoriei, deci, Isus este protagonistul, subiectul principal care lucrează în Biserică şi cu Biserica/comunitatea care celebrează liturghia căsătoriei. Isus este cel care-i dăruieşte pe miri unul celuilalt prin schimbul consensului („da”-ul lui şi al ei), şi prin revărsarea Spiritului Sfânt.

Soţii în celebrarea sacramentului căsătoriei sunt miniştrii lui Isus, la fel cum preotul este ministrul lui Isus când celebrează Liturghia, când spovedeşte. Ei îl fac prezent pe Isus care-i dăruieşte pe unul celuilalt, împrumutând vocea lor, pentru ca Isus să poată spune fiecăruia dintre cei doi: „Da, te dăruiesc” – pe el, ei şi pe ea, lui.

În fiecare sacrament întotdeauna Isus este cel care lucrează: este Isus cel care Botează, este Isus cel care dăruieşte Spiritul Sfânt prin Mir. Preotul, episcopul sunt un semn, dar nu este preotul cel care botează, nu este episcopul cel care miruieşte, ci este Isus Cel care botează şi miruieşte prin preot, prin episcop. 

În Euharistie este Isus Cel care celebrează şi spune: „Acesta este trupul Meu” prin vocea preotului. La Spovedanie este Isus cel care dezleagă; în Maslu este Isus cel care dă mângâiere şi sprijin bolnavului. În preoţie şi-n sacramentul căsătoriei este Isus Cel care lucrează! Este nevoie ca această idee să fie clară, pentru că altfel sacramentul căsătoriei este privit în chip ciudat şi diferit de celelalte sacramente.

La fel cum preotul celebrează Liturghia şi lucrează în numele lui Isus, la fel şi soţii în sacramentul căsătoriei acţionează în numele lui Isus. Cu siguranţă că există pregătirea şi alegerea lor reciprocă, discernământul pentru a înţelege dacă sunt făcuţi unul pentru celălalt, dar apoi acela care concluzionează (încheie) darul acestor doi botezaţi, cel care-i poate uni pe cei doi botezaţi este Isus. Mântuitorul îi dăruieşte pe miri, unul celuilalt, şi Isus continuă să trăiască în mijlocul lor, pentru ca ei să continue să „exercite” sacramentul căsătoriei.

Şi-n celebrarea căsătoriei există o dublă dimensiune: mai întâi o dimensiune ascendentă, în care cu Cristos, prin Cristos şi în Cristos, în Spiritul Sfânt, se aduce glorie Tatălui. Liturghia nupţială exprimă scopul ei ultim, care constă în a-i aduce glorie, laudă, un adevărat cult Treimii, lăudându-L şi binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru crearea bărbatului şi a femeii după chipul şi asemănarea Sa. Analizând cele patru binecuvântări din noul Rit al căsătoriei – referitoare la invocarea Spiritului Sfânt peste soţi – subliniem că toate încep cu o rugăciune de laudă şi de mulţumire, pentru că Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia: este un act de cult, un act liturgic. 

Pe de altă parte există o dimensiune descendentă: este lăudat şi binecuvântat Domnul pentru că prin lucrarea Spiritului Sfânt face aceşti miri capabili să trăiască în relaţia lor aceeaşi iubire a lui Cristos.

În acest sens Familiaris Consortio ne dăruieşte un text pe care ar fi bine să-l memorăm:

Spiritul Sfânt pe care Domnul îl revarsă, le dă o inimă nouă şi-i face – pe bărbat şi pe femeie – apţi de a se iubi, aşa cum ne-a iubit Cristos… Soţii sunt chemaţi a trăi însăşi caritatea lui Cristos care S-a dăruit pe cruce (FC, 13).

Nu se afirmă că soţii sunt chemaţi să celebreze ritul căsătoriei, ci că sunt chemaţi să continue să trăiască aceeaşi iubire a lui Cristos care Se dăruieşte pe cruce!

Destăinuim ceva din conţinutul următoarelor capitole: dacă preotul celebrează o continuitate a dăruirii lui Cristos în Euharistie, soţii celebrează o continuitate a aceleiaşi iubirii a lui Cristos, care se dăruieşte pe cruce. Există o legătură foarte strânsă între Euharistie şi căsătorie care însă trebuie descoperită.

Fiecare căsătorie este un nou „Da” a lui Dumnezeu adresat actului creator al omului, chip şi asemănare („Da, a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune”, cf. Gen. 1,31). Este şi un nou „DA” al lui Dumnezeu dat alianţei iubirii dintre Cuvânt şi umanitate, dintre Cristos şi Biserică, pentru ca ea să continue să trăiască şi să se transmită printr-un nou cuplu de soţi. Dumnezeu doreşte să dăinuiască această alianţă de iubire dintre Cristos şi Biserică şi le cere soţilor să continue să o mărturisească, s-o dăruiască şi s-o celebreze.

Celebrarea căsătoriei este o nouă expresie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. De fapt, El răscumpără (eliberează), mântuieşte iubirea de toate degenerările (decăderile). Instituirea sacramentului căsătoriei de către Cristos subliniază că El îşi însuşeşte „semnul” (chipul şi asemănarea) şi-l face „semn eficient” al harului pentru preamărirea lui Dumnezeu.

Soţii continuă în viaţa lor liturghia sacramentală a căsătoriei
Reluăm citatul din Familiaris Consortio: „Căsătoria este în sine un act liturgic de preamărire a lui Dumnezeu” (FC, 56).

Continuitatea între actul liturgic celebrator, ritul şi viaţa soţilor este exprimată în Ritul căsătoriei:

Adevăratul cult al iubirii conjugale şi scopul întregii vieţi familiale tind să facă în aşa fel încât soţii creştini, cu tărie sufletească, să fie dispuşi să colaboreze cu iubirea Creatorului şi a Mântuitorului (Ritul, 56).

Se vorbeşte despre un „adevărat cult” şi o cooperare cu iubirea Creatorului şi a Mântuitorului, care trebuie să continue de-a lungul întregii vieţi matrimoniale.

Soţii sunt chemaţi să „continue”, să-şi „amintească”, să „actualizeze” misterul laudei prin excelenţă, care este misterul pascal în aspectul său de mister nupţial al lui Cristos cu Biserica.

Toate acestea sunt întărite de Ritul căsătoriei: Dumnezeu care a chemat soţii „la” căsătorie, continuă să-i cheme „în” căsătorie. Cei care se căsătoresc în Cristos, prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt făcuţi capabili să celebreze cu rod, să trăiască cu dreptate şi să mărturisească public înaintea tuturor misterul unirii lui Cristos cu Biserica (Praenotanda, 10).

Se face o clară referire la un „a celebra cu rod” pentru toată viaţa misterul unirii lui Cristos cu Biserica. Este important însă, când auzim cuvântul „a celebra”, să nu ne gândim la un rit, la o liturghie sau la ceva care se săvârşeşte în Biserică. Trebuie să înţelegem „a celebra” ca fiind un act care este îndreptat către Dumnezeu şi un act pe care Dumnezeu îl împlineşte ca mântuire pentru cel care-l oferă. Devine ceva foarte frumos şi însemnat „a celebra cu rod misterul unirii lui Cristos cu Biserica”!.

Unul dintre liturgiştii cei mai faimoşi de după Conciliul Vatican al II-lea, Achille M. Triacca, înainte ca noul Rit al Căsătoriei să fi fost tradus în limba italiană, a publicat un studiu despre textul latin, foarte util pentru soţi afirmând:

Fiecărei „liturghii a vieţii conjugale” îi corespunde vitalitatea liturghiei. Dacă nu ar fi astfel, s-ar anula fie ministerul conjugal, fie dinamismele izvorâte din faptul că soţii sunt miniştrii unui sacrament permanent^[1].

Cu alte cuvinte, este subliniat conceptul sacramentului permanent: dacă un sacrament este permanent, înseamnă că este un minister permanent al celui care-l exercită (săvârşeşte). Soţii nu au celebrat sacramentul căsătoriei, soţii sunt sacramentul căsătoriei. Cine celebrează acum sacramentul căsătoriei? Soţii: în rit l-au celebrat prin „DA”, prin promisiunea de la început, iar în viaţă continuă să-l celebreze.

Cu alte cuvinte, subliniem că celebrarea căsătoriei (în momentul ei iniţial, in fieri) este co-legată cu viaţa conjugală (căsătoria in facto), şi aceasta trebuie să devină o adevărată „liturghie a vieţii” pentru a exprima „vitalitatea liturghiei”, deoarece liturghia nu este „biserică”, ci este „ iaţă”

Şi „liturghie” înseamnă că Isus lucrează în soţi şi cu soţii, pentru gloria, pentru mântuirea şi pentru sfinţirea lor. 

În Familiaris Consortio se afirmă: Apartenenţa lor reciprocă este reprezentarea reală, prin semnul unirii sacramentale, a raportului însuşi dintre Cristos şi Biserică. Pentru aceasta, soţii sunt pentru Biserică reamintirea permanentă a ceea ce s-a întâmplat pe cruce (…).

Ca orice sacrament, Căsătoria este memorial, actualizare şi profeţie a evenimentului mântuitor de pe cruce (FC, 13).

În ce mod sunt soţii permanent (toată ziua şi în fiecare zi) reprezentare reală a raportului Cristos-Biserică? Prin semnul sacramental, adică prin semnele pe care ei le fac. Preotul celebrează misterul crucii în mod extraordinar, unic şi diferit de cel al soţilor: îl celebrează în Euharistie. Soţii celebrează misterul crucii prin dăruirea lor unul altuia, celebrează misterul iubirii lui Cristos pentru Biserică prin modul în care trăiesc, prin modul în care-şi îmbrăţişează partenerul de viaţă atunci când se reîntoarce acasă de la muncă sau prin modul în care se sărută. Fiecare gest de-al lor poate deveni o celebrare, deoarece Isus iubeşte în ei şi în ei continuă lucrarea Sa de dăruire.

Pentru evitarea confuziei, este nevoie de individualizarea identităţii precise a liturghiei domestice. Nu ne referim la celebrări liturgice, ca de exemplu celebrarea Botezului sau a Euharistiei în casă. Din însăşi natura sacramentului căsătoriei soţii descoperă motivaţiile valabile care transformă întreaga lor viaţă, fiecare clipă din viaţa lor într-o autentică liturghie domestică. Afirmaţia lui A. Triacca deja citată, „soţii sunt miniştrii unui sacrament permanent”, are o mare importanţă, dar pentru a o înţelege pe deplin este necesară o schimbare a mentalităţii, o declericalizare, pentru că atunci când se vorbeşte de „liturghie” şi de „sacrament” ,din nefericire, creştinii se gândesc la un ritual; nu sunt obişnuiţi să cugete la viaţa normală.

Totuşi, viaţa soţilor trebuie să fie o „liturghie”, o preamărire, devenind astfel în măsura în care se trece de la: „Să facem aceasta pentru că sunt obişnuit, pentru că sunt bărbat şi ea este femeie”, la: „Facem un lucru pentru că noi doi suntem uniţi în numele Domnului”. Este cu totul un alt plan! Odată căsătoriţi, cei doi sunt chemaţi şi autorizaţi să-și însuşească în Biserică şi-n societate un „minister”, o slujire „cultuală” adică să exprime – în şi prin viaţa conjugală – propriul lor cult de laudă, de glorie, de mulţumire lui Dumnezeu şi de sfinţire personală şi a poporului lui Dumnezeu.

În măsura în care-I aduc laudă sunt şi sfinţiţi: rezultatul laudei aduse lui Dumnezeu constă în sfinţirea lor personală. Întreaga viaţă matrimonială se poate considera o continuă liturghie de laudă adusă Domnului şi de sfinţire. Nu există nimic din viaţa cuplului care trebuie aruncat, în afară de păcat, care întotdeauna este şi o trădare a căsătoriei.

Pentru a justifica mai puternic aceste argumente, fac apel la sfântul Roberto Bellarmino:

Sacramentul căsătoriei se poate considera în două moduri: cel dintâi – în timp ce se celebrează – al doilea, în timp ce rezistă ceea ce s-a celebrat. El este un sacrament similar Euharistiei, care este sacrament nu numai în timp ce se săvârşeşte (celebrează), ci şi în timp ce rămâne, deoarece până când soţii trăiesc, unirea lor rămâne mereu sacrament al lui Cristos şi al Bisericii^[2].

Este un sacrament în act, un sacrament „viu”; nu este un sacrament static, deoarece sunt două persoane în mişcare, în acţiune, două persoane libere, care pot alege în fiecare moment între a face şi a nu face, a zice şi a nu zice, a îmbrăţişa şi a nu îmbrăţişa, şi care dau formă concretă prin gesturile lor iubirii lui Cristos pentru Biserică.

Dimensiunea eclezială
Tratăm elementele care fac din viaţa cuplului şi a familiei un act liturgic domestic. Cel dintâi element esenţial este dimensiunea eclezială. Liturghia, de fapt, exprimă cultul pe care întregul popor al lui Dumnezeu, împreună cu Domnul său, îl aduce Tatălui: întotdeauna liturghia este un act al întregii Biserici, şi niciodată nu este un act privat. Prin natura sa, actul liturgic este un eveniment eclezial – pe care nimeni nu poate să-l stăpânească (cumpere), să-l ţină pentru sine – care se trăieşte într-o profundă comuniune reciprocă, în Spiritul Sfânt. Există o singură celebrare liturgică aparţinând tuturor membrilor Bisericii, uniţi în jurul Domnului înviat.

Sacramentul căsătoriei în Biserică are un mod privilegiat al său de a se exprima prin realitatea domestică. În case nu este prezentă numai „o bucată”, un fragment sau o „legitimaţie” a mozaicului eclezial, ci însăşi Biserica în aspectul ei esenţial de alianţă nupţială cu Cristos-Mirele.

Un cuplu de soţi – oricât de limitate ar fi capacităţile acestora – în propria casă nu actualizează „ceva din Biserică”, ci actualizează însăşi inima Bisericii şi tocmai pentru că este Biserică, niciodată nu poate să se considere izolat, ci întotdeauna trăieşte şi celebrează în comuniune cu întreaga Biserică.

În cuplul creştin, Biserica se prezintă în realizarea sa domestică, după o dezvoltare unică şi specifică; aşadar, experienţele de credinţă care se trăiesc în casă au un caracter „liturgic”. Sunt necesare unele reflexii: mai întâi de toate este indispensabil să simţi în mod profund sensul apartenenţei proprii la comunitatea creştină; numai în comunitate este posibil să-ţi autentifici (legalizezi) propria credinţă şi să o celebrezi în plinătate. În sens contrar, nu mai este liturghie (aceea celebrată în casă), ci este o devoţiune privată! Această comuniune cu Biserica mare, care face să fie într-adevăr liturgice actele înfăptuite în casă, trebuie arătată şi exprimată, nu doar admisă!

Pentru a celebra în casă propria „liturghie”, familia trebuie să participe la celebrările sacramentale pe care Biserica domestică nu le are şi nu şi le poate da singură, în special la Euharistia duminicală, care este însemnătatea însăşi a faptului de a fi familie. În acest fel ea demonstrează că face parte din Biserică, de la care primeşte Botezul, Mirul, Euharistia, Spovedania. Familia rămâne mereu un obiect în atenţia Bisericii, a iubirii Bisericii.

Familia are nevoie să se sintonizeze cu parcursul liturgic al întregii Biserici, în timpurile şi ritmurile sale, dictate de anul liturgic.

Liturghia domestică este autentică, atunci când se defineşte ca un act care se aşază în dimensiunea eclezială a cultului întregului popor al lui Dumnezeu, adică atunci când familia nu se sustrage, nu se exclude, nu se izolează.

Dimensiunea cristologică
În acţiunile liturgice se face prezent Isus Cristos cu misterul morţii şi al învierii Sale, prin care prelungeşte în timp istoria mântuirii. Este o prezenţă sacramentală care se propune dincolo de o economie de semne şi gesturi (ca de exemplu a turna apă pe cap pentru botez, frângerea pâinii în cazul Euharistiei, dăruirea păcii pentru împăcare etc).

Permanenţa semnului sacramental al căsătoriei antrenează o prezenţă originală a lui Cristos în familia creştină, şi acest fapt este fundamental: de fapt, în viaţa cuplului nu există un simplu chip, o comparaţie sau o referire exterioară a alianţei lui Dumnezeu, ci o participare (comunicare) a Sa, o vizibilizare prin semne personale şi vii.

Nu ne putem gândi că este suficient să ne amintim o dată în viaţă – în timpul celebrării căsătoriei – că Isus este prezent în casa noastră: este nevoie să fim conştienţi de misterul prezenţei lui Cristos în fiecare moment! Este ca şi cum preotul ar celebra Liturghia fără să se gândească vreodată că este Cristos cel care lucrează prin el: ar fi „o maşină liturgică”, ar fi un om care a învăţat cum se recită Liturghia, cum se repetă ritul, dar acel rit nu înseamnă nimic pentru el, nu-i transmite nimic şi el nu ar fi în măsură să-i ajute pe alţii să simtă prezenţa Misterului. Însă, în măsura în care preotul înţelege că este sacrament al lui Cristos, că Acela care lucrează în Liturghie este Isus, creează condiţiile pentru a trăi mai bine Liturghia el însuşi, ajutându-i şi pe alţii să participe mai bine.

La fel este pentru soţi: în măsura în care simt prezenţa lui Cristos, conştientizează că sunt sacrament al lui Cristos, şi că Isus rămâne permanent „în casa” lor. Fiecare act de-al lor devine liturghie, posibilitate de laudă şi glorie adusă lui Dumnezeu. Însă dacă soţii îşi trăiesc viaţa – cum se întâmplă din nefericire – şi-şi amintesc numai o singură dată pe an (la aniversarea căsătoriei) că sunt sacrament al lui Cristos, nu este suficient ca viaţa conjugală să devină un loc de sfinţire. Mulţi soţi trăiesc împreună mai mulţi ani cugetând că mult mai mult decât liturghia cu Domnul este importantă „liturghia” vacanţelor, „liturghia” cinelor, „liturghia” spectacolelor, sau alte moduri de ajutor sau de satisfacţie pe care şi le rezervă (oferă) de-a lungul vieţii. Totuşi, această idee sacramentală este clară şi niciodată n-a fost pusă la îndoială de nimeni: soţii sunt sacrament al lui Isus la fel cum este preotul! Deşi sunt două slujiri total diferite, sunt sacrament al aceluiaşi Cristos!

În Gaudium et Spes stă scris: Acum, Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul căsătoriei. Mai mult, el rămâne cu ei pentru ca, aşa cum El însuşi a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, tot astfel şi soţii, prin dăruire reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă (GS, 48).

„El rămâne cu ei”, de ce? Pentru că aşa cum El s-a dat pe Sine, la fel şi soţii să se dăruiască pe ei înşişi, pentru a continua să celebreze iubirea lui Cristos pentru Biserică. Isus, prin fiecare cuplu de soţi, doreşte să celebreze a Sa „dăruire totală” din iubire. Vrea să continue să celebreze pentru a spune că este posibil să-ţi dai trupul din iubire, până la moarte. Cristos are o mare dorinţă de a celebra în cuplu şi împreună cu cuplul!

Această prezenţă originală a lui Cristos în mijlocul soţilor creştini, dincolo de a fi semnul specific al Bisericii domestice, şi a se oferi ca ajutor şi sprijin pentru mărturia lor înaintea fiilor şi a lumii, are şi un rol de cult. Domnul înviat trăieşte în familie pentru a-I înălţa Tatălui, împreună cu toate „mădularele” Sale, un cult spiritual (de laudă, de mulţumire, de binecuvântare), prin sfinţirea cuplului, pe care l-a chemat să exprime iubirea Lui nupţială faţă de Biserică. Această prezenţă specifică a Domnului însoţeşte unirea soţilor în toate formele ei. Rugăciunea în comun şi diferitele gesturi de credinţă capătă deci un caracter liturgic, deoarece devin cult al lui Isus care uneşte cu Sine cuplul creştin pentru a-I aduce glorie Tatălui.

Încercăm să explicăm aceste concepte cu ajutorul unor exemple practice: este ca şi cum Isus i-ar lua „de braţ”, i-ar lua de mână, i-ar îmbrăţişa pe el şi pe ea, pe cei doi soţi şi le-ar spune: „Împreună cu Mine să-I aducem glorie Tatălui. Cu Mine, prin puterea Spiritului Sfânt, să-L lăudăm pentru că suntem bărbat şi femeie, să-L lăudăm pentru că sunteţi soţ şi soţie, să-L preamărim pentru iubirea dintre voi! Să-L binecuvântăm pe Tatăl care a creat bărbatul şi femeia, să-L binecuvântăm pe Domnul Isus care a dorit să reînnoiască, să purifice, să sfinţească soţii!”. Este însuşi Isus cel care-i face părtaşi pe soţi laudei Sale adusă Tatălui: „Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, Ţie, Dumnezeule, Tată atotputernic, toată cinstea şi gloria”^[3]. Este ca şi cum ar spune: soţii prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos aduc laudă Tatălui.

Cum îndeplinesc soţii slujirea lor liturgică
Achille M. Triacca subliniază: Liturghia vieţii conjugale exprimă vitalitatea misterului de a face vizibilă invizibila prezenţă a Spiritului Sfânt, prin intermediul iubirii conjugale trăite ca reflexie a celei intra-treimice (…) şi participare la iubirea lui Cristos pentru Biserica Sa^[4].

Triacca introduce în acest text frumoasa idee a „misterului de a face vizibilă”, „slujirea vizibilizării (vădirii)”: soţii sunt chemaţi să arate invizibilul, să arate ceea ce alţii nu pot arăta, adică însăşi iubirea lui Dumnezeu. În iubirea lor reciprocă, ei pot spune lumii că Dumnezeu este iubire, arătând altora natura însăşi a iubirii intra-treimice a lui Dumnezeu.

Preotul deţine ministerul cuvântului, al predicării; soţii au ministerul vădirii. Ceea ce preotul pronunţă prin cuvinte, soţii sunt chemaţi să exprime în trup: preotul explică o carte de hârtie, soţii sunt „o carte din carne”. Nu au nevoie să ştie să citească, este suficient să ştie să privească, deoarece soţii sunt în sine o reflexie a vieţii intra-treimice, deoarece sunt părtaşi la iubirea lui Cristos pentru Biserica Sa. Iarăşi subliniază A. Triacca:

„Darul mare” dat soţilor se actualizează în „liturghia domestică” prin gesturi şi cuvinte^[5].

Dar ce celebrează Biserica domestică? Sau, mai bine zis, cine celebrează? Răspunsurile sunt clare. În Evangelizzazione e Sacramento del Matrimonio stă scris:

În întâlnirea sacramentală Isus Cristos dăruieşte soţilor un mod nou de a fi, prin care sunt ca şi configuraţi Lui, Mirelui Bisericii, şi aşezaţi într-o particulară stare de viaţă, în interiorul poporului lui Dumnezeu (n. 44).

Este deci însuşi Isus Cristos care celebrează în soţi şi cu soţii, este Isus care actualizează în ei şi cu ei viaţa Sa, dăruirea Sa. Soţii, împreună cu Isus, înfăptuiesc lucrarea de glorificare şi de mântuire în puterea Spiritului Sfânt, „celebrând” aceleaşi mistere ale iubirii lui Cristos. Încercăm să le enumerăm, pentru a înţelege care sunt modurile pentru a celebra în familie acele mistere mari pe care le celebrăm în Biserică.

În Biserică celebrăm sărbătoarea Buneivestiri, a Crăciunului, sărbătoarea Prezentării lui Isus la templu, sărbătorim apoi viaţa Lui la Nazeret, săptămâna sfântă (patima, moartea şi Învierea lui Isus) şi, la urmă celebrăm Rusaliile, coborârea Spiritului Sfânt… dar cum putem celebra aceste mistere în familie?

Soţii în familie, în liturghia domestică, sărbătoresc (îşi amintesc) într-un mod particular de întruparea din iubire a Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu continuă împreună cu soţii misterul Său de „întrupare”, de înălţare a umanului, şi câte gesturi mici şi câte cuvinte în casă, cu mare simplitate actualizează iubirea lui Dumnezeu pentru omenire! Cuvântul lui Dumnezeu a transmis soţilor iubirea Sa pentru omenire, Isus le-a transmis iubirea Sa pentru Biserică: care gesturi de celebrare pot oferi consistenţă (soliditate) acestei uniri a Cuvântului lui Dumnezeu cu trupul uman, a lui Cristos cu Biserica?

Din această cauză avem un ghid special care este Cuvântul, care mereu – şi-n Biserică – însoţeşte Liturghia. Este indispensabil ca soţii să redescopere Cuvântul, pentru a găsi în el modul prin care Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat, modul prin care Isus iubeşte omenirea, prin care Isus iubeşte Biserica; pornind de la acest mod, ei pot afla modalitatea lor de a fi laudă şi glorie, de a fi mântuire.

Soţii sunt chemaţi să celebreze (să-şi amintească) şi să actualizeze din nou, în prezent, faptul că Cuvântul lui Dumnezeu continuă să iubească, să se întrupeze în situaţiile din lume, că Cuvântul lui Dumnezeu, cu Isus, în Isus, vrea să continue să se unească cu Biserica Sa.

Unele exemple: Isus aude de departe strigătul leprosului: „Fiul lui David, ai milă de mine” (Lc. 18,38); sau Isus simte şi răspunde femeii care-I atinge poala hainei Sale (Lc.8,43-48).

Cum pot celebra soţii această coborâre (aplecare), această întrupare? Să încerce soţii să cugete la momentele în care el se apleacă (închină) spre ea şi ea spre el, când el ia asupra sa defectele ei şi viceversa; de fiecare dată când soţii acceptă să împărtăşească (împartă între ei) ceva, să devină una, aşa cum Isus devina una cu Biserica, cum Cuvântul lui Dumnezeu se face una cu omenirea: de la îmbrăţişare până la unirea fizică, la atenţia dată celuilalt, la slujirea celuilalt, la slujirea fiilor…

Este o întreagă celebrare a unităţii: câte gesturi de unitate împlinesc soţii de-a lungul unei zile, sau câte gesturi unitive ar putea înfăptui? Un sărut, o mângâiere, un semn de atenţie, pregătirea mâncării, luarea mesei împreună, faptul de a sta aproape, unul lângă celălalt, câte gesturi de unitate! Fiecare este o „celebrare”, un „rit” care actualizează în prezent iubirea lui Dumnezeu. Se săvârşeşte o continuă căutare, o perpetuă construire a unităţii între soţi, prin simpla pregătire sau servire a cafelei, prin orice alt gest concret: modul în care se reîntorc acasă de la muncă, modul în care este primit cel care se reîntoarce. Sau modul în care se ascultă: este un „a deveni una” tocmai ascultând, un „a fi una” prin răbdarea ascultării în linişte. Sunt toate gesturi care celebrează iubirea unitivă a lui Dumnezeu cu carnea umană, a lui Cristos cu Biserica.

Şi acesta este numai un aspect, deoarece cuplul de soţi, prin harul sacramentului căsătoriei, nu este numai invitat să trăiască această dimensiune unitivă în interiorulcuplului, a familiei, ci este chemat să celebreze unirea ca şi cuplu în exteriorul lui. Dacă un cuplu, merge să viziteze o persoană (sau, indiferent dacă merge numai el sau numai ea), dacă din orice motiv ajută un bolnav, dacă soţii sunt atenţi faţă de un copil, slujesc în orice dimensiune, exprimă (transmit) iubirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru omenire, iubirea lui Cristos pentru Biserică.

Se poate interpreta în această optică şi faptul de a preda catehismul, a colabora în parohie, a colabora cu alte persoane: este vorba de o aplecare spre a-i ajuta pe alţii, este acea realitate unitivă (internă a soţilor) celebrată şi-n exterior. Familia este invitată să celebreze aceste mistere, această liturghie domestică şi prin slujirea lumii. Nu este o liturghie intra-domestică, în interiorul casei; este o liturghie care-şi are inima în casă, dar care este celebrată şi pentru lume şi în lume.

Cu conştiinţa de a fi sacrament al lui Isus, totul devine preţios, totul în viaţa soţilor devine sacramental, nu în sensul de „sacralizat”, ci umplut de un sens extraordinar. Cuvântul de fapt s-a întrupat „până în adâncuri”, n-a lăsat nimic pe dinafară şi nimic din viaţa conjugală nu este lăsat de-o parte de această reexprimare a întrupării.

Este minunat să observăm în ce fel familia poate actualiza viaţa din Nazaret, unde avem exemplu cel mai clar al modului în care fiecare gest poate deveni laudă, glorie şi sfinţire. Isus ne-a mântuit numai prin patima Sa sau şi prin Nazaret? Isus şi-a arătat iubirea Sa numai pe cruce sau a arătat-o şi prin „rămânerea” Sa la Nazaret?

În ce fel soţii celebrează liturghia, aducând un cult de laudă, care devine sfinţire pentru ei înşişi, prin celebrarea patimii, morţii şi învierii? Să ne gândim la liturghia de a se sacrifica din iubire: câte gesturi fac soţii pentru a se jertfi (sacrifica) din iubire? La ce oră se trezesc dimineaţa? Cât îi costă să se trezească? Şi cât îi costă toate lucrurile pe care le fac în timpul zilei? Aceasta este o liturghie, liturghia sacrificiului!

Dincolo de orice condiţionare de timp şi spaţiu, soţii îi dau posibilitatea lui Isus să continue să se exprime ca fiind şi acum Acela care-Și dă viaţa din iubire, permiţându-I să continue să celebreze în realitatea lor de cuplu dăruirea vieţii Sale din iubire. A-ţi dărui trupul din iubire înseamnă darul total, nu este numai problema cum să fie trăită sexualitatea, ci este problema: cum se trăieşte douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru liturghia de a se „pierde/dărui din iubire”. Astfel nu mai există nici un gest care să nu aibă o însemnătate.

Revăzând toate gesturile enumerate până acum, gesturi familiare cuplului, ne dăm seama de modul în care într-adevăr putem vorbi despre o „liturghie domestică”, şi de cum soţii devin „preoţii” acestei liturghii. Fundamentul acestui mister este preoţia lor baptismală definită de Conciliu ca „preoţie a credincioşilor”, care în sacramentul căsătoriei a căpătat o „modificare”, un har special: acela dea fi exercitată într-un singur trup în diversitate, participând la Misterul mare, care este unirea lui Cristos cu Biserica.

Liturghia domestică a Rusaliilor: la fel ca în Cenaclu cu Maria, faptul de a sta împreună permite primirea Spiritului, iar a-I oferi spaţiu Spiritului devine transmiterea Spiritului. Şi soţii au acest mister în sânge: „Eu aş vrea ca tu să gândeşti la fel ca mine”; „Eu aş vrea ca tu să mă iubeşti cum te iubesc eu”; „Eu aş vrea ca fiul meu să facă aşa”: aceasta este voinţa de a dărui Spiritul, dar pentru creştin, devine spaţiu (loc) pentru lucrarea Spiritului Sfânt, invocat, primit, în prezenţa Mariei. Pentru ca a noastă casă să poată fi în mod constant la fel ca şi Cenaclul, loc în care ne bucurăm de acţiunea Spiritului, pentru ca mai apoi să ieşim afară şi să vestim tuturor: „Ştiţi cine este Acela care ajută omenirea să trăiască în plinătate? Ştiţi cine mântuieşte? Ştiţi pe cine aţi exclus din viaţa voastră, dragi fraţi şi surori din lumea întreaga?”. La fel ca Petru în piaţă, care de abia ieşit din Cenaclu a spus: „Ştiţi pe cine L-aţi ucis? (cf. F.Ap. 2,14-41), la fel soţii ar trebui să întrebe: „Ştiţi pe cine L-aţi pus de-o parte? Ştiţi pe cine L-aţi exclus din cuplul vostru? Ştiţi pe cine L-aţi exclus din viaţa publică? Pe Isus! Dar Acel Isus pe care l-aţi omorât a înviat şi noi suntem martori că El este izvorul vieţii noastre de cuplu, baza vieţii noastre de familie. Acestea noi vi le vestim: Isus este viu şi este în mijlocul nostru!”.

Renzo Bonetti, LITURGHIA FAMILIEI – Cuplul, sacrament al iubirii, Ed. San Paolo, 2012, traducere în limba română pr. Mihai Tegzeș.

[1] Achille M. Triacca, Matrimonio e verginità. Teologia e celebrazione per una pienezza di vita in Cristo, LEV 2005, 250.

[2] Roberto Bellarmino, De controversiis, t. III, De matr., controvers. II, cap. 6.

[3] Messale Romano, Dossologia.

[4] Achille M. Triacca, op. cit., p. 251.

[5] Ibidem.

Sursa: egco.ro