Fiecare dintre noi, în viaţă, trăieşte anumite experienţe care dificil pot fi redate prin cuvinte: experienţe frumoase sau mai puţin frumoase, experienţe care ne ajută să creştem sau care ne poate ne întorc înapoi de pe drumurile greşite pe care călcăm, experienţe care vin poate după o perioadă de secetă interioară şi sosesc ca o ploaie binecuvântată de vară ce spală colbul strâns în suflete şi pentru a readuce la viaţă ceea ce era uscat… Iar aceste zile de misiune la Torino au fost chiar aşa: o ploaie binecuvântată, greu de aşternut pe hârtie: trebuia să fii prezent în biserică pentru a asculta vocea blândă a părintelui Cristinel, a te lăsa pătruns de cuvintele Sfinţiei Sale pentru a putea trăi în totalitate această experienţă.

Cinci etape parcurse de-a lungul celor cinci liturghii ale misiunilor, etape care într-un crescendo sufletesc ne-au condus în Duminica Floriilor, celebrare a intrării solemne a lui Isus în Ierusalim.

„Dumnezeul meu e mare” a fost tema primei zile, temă care ne-a făcut să (re)descoperim pe cel care ne-a creat, Dumnezeul a cărui existenţă nu a depins de nimeni şi de nimic, un Dumnezeu care nu se schimbă, chiar dacă viaţa noastră este într-o continuă schimbare, ca şi relaţiile noastre sau timpurile pe care le trăim. Un Dumnezeu care ne ajută să ne purtăm poverile, care ne ajută să înţelegem că acel „mă descurc singur, nu am nevoie de păstor” este mereu în detrimentul nostru. Un Dumnezeu care ne invită să lăsăm la o parte nemulţumirea: închisoarea cea mai plină a celor care doresc tot mai mult, trăind cu iluzia că „voi fi fericit atunci când voi avea…, când voi fi sănătos, când…., când….”. Un Dumnezeu care ne asigură că vom fi cu adevărat mulţumiţi, fericiţi, atunci când vom putea spune: „Domnul meu este JHWH, iar el este fericirea familiei mele!”

Tema zilei de vineri, „Nu pot să dorm”, a subliniat cum oboseala, boala secolului, ne deviază atenţia de la lucrurile cu adevărat importante şi îşi pune amprenta în mod negativ şi în familiile noastre. Trăim această oboseală pentru că purtăm multe poveri inutile, nu doar pe ale noastre, ci şi pe ale altora, uitând că „nu este treaba mea să mă ocup de mersul lumii!”, preocupaţi în a vedea doar punctele negre fără a observa paginile albe ale foilor, obişnuiţi în a da mai multă consideraţie Vinerilor Mari decât tuturor Duminicilor Pascale. Totul în natură are nevoie de odihnă. Şi noi avem nevoie să încetinim, să ne învăţăm să facem doar câte un pas, lăsând oboseala şi îngrijorarea în mâinile Domnului celui mare, JHWH, fără a ne baza pe puterile noastre.

Sâmbătă a fost rândul reflecţiei „Şi dacă mor???”. O temă evitată de mulţi, poate pentru că pur şi simplu prea dureroasă. Poate că mulţi dintre noi trec acum prin valea morţii, într-un fel sau altul: un doliu, o boală necruţătoare, un fiu rătăcit, o durere profundă. Iar povara durerii şi a morţii este greu de dus pentru că durerea nu este înţeleasă. Întrebările pe care ni le punem par câteodată fără răspuns: „De ce nu mă lasă în pace tristeţea? De ce persistă durerea? De ce? De ce eu, de ce noi, de ce acum? De ce tocmai el… sau ea?!” Singurul adevăr pe care ne putem baza este că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu bun. Moartea este modalitatea lui Dumnezeu de a-l feri pe om de păcat. Iar el ne conduce prin valea morţii, nu pe lângă aceasta. Da, ne confruntăm cu moartea, dar de fapt, mulţumită lui Isus ne confruntăm doar cu umbra morţii. Cu siguranţă cu toţii vom muri într-o zi, este singura programare (printre multe altele pe care le avem in fiecare zi) de la care nu vom putea lipsi, iar toate fricile noastre pe care le experimentăm de-a lungul vieţii îşi au rădăcinile în această frică. Dar încleştarea ultimei noastre nădejdi este aceea că în faţa morţii vom putea să nu fim singuri, moartea fiind întâlnirea cu Isus.

Duminică dimineaţă, la Liturghia de la ora 9, am fost invitaţi, cu ajutorul temei „Du-te la el”, să urmăm exemplul lui Isus în Getsemani de a merge la Tatăl ori de câte ori avem nevoie, de a-i cere ajutorul cu încredere în momentele de încercare, de a ne abandona voinţei sale şi nu propriei noastre voinţe sau puterilor omeneşti care ne înconjoară.

Iar ultima temă a misiunilor, „Mi-e dor de casă”, în cadrul Liturghiei de la ora 11, ne-a ajutat să focalizăm atenţia pe ceea ce înseamnă cu adevărat „acasă”: nu casa copilăriei noastre, nu Bacăul, Iaşul, Torino, Italia sau România, ci „casa veşnică”, căci Patria noastră este sus în ceruri. Aici, pe pământ, locuim o perioadă scurtă de timp, în mod provizoriu. Casa, trupul nostru ne servesc pentru momentul de aici, de pe pământ. Trupurile noastre nu sunt libere, dimpotrivă: sunt slabe, nu sunt făcute ca să stea aici veşnic. Durerile pe care le trăim ne amintesc faptul că casa noastră nu este aici, iar atunci când îl vom întâlni pe Domnul vom auzi şi vom simţi cu adevărat: „Bine aţi venit acasă!” întâmpinaţi de Cristos, mângâiaţi de palmele sale cu semnul cuielor, al iubirii pentru fiecare dintre noi, ştergând fiecare lacrimă a noastră.

Firul conductor al acestor zile a fost Psalmul 23, psalm în care se regăseşte fiecare temă a acestor zile:

„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic;
El mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul.
Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua ta mă mângâie.
Tu pregăteşti masă pentru mine în faţa asupritorilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin de se revarsă.
Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele”.

Parafrazând acest psalm, am putea spune că:

„Domnul este păstorul meu,
Domnul este păstorul nostru.
Domnul este păstorul cel bun,
Şi ni l-a dat de Fiul său ca să ne conducă pe calea către păşuni verzi.
Domnul este păstorul cel bun,
Şi ne-a trimis păstori, în mijlocul nostru, pentru a ne călăuzi către Fiul”,

iar la sfârşitul acestor zile de misiune, comunitatea catolică românească din Torino nu poate decât să fie recunoscătoare pentru aceşti păstori trimişi de către Dumnezeul cel Mare, JHWH, pentru a ne călăuzi paşii către el. Căci da… chiar dacă avem 20 de perechi de încălţăminte în dulapuri, de cele mai multe ori ne pierdem în a le alege tocmai pe acele care ne duc la Domnul, uitând poate chiar că cele 19 în plus nu ne aparţin nouă, ci aproapelui nostru aflat în nevoie. Uităm poate chiar că adevărata fericire a noastră şi a familiilor noastre constă nu în a avea, a poseda, ci în a da, a dărui… Şi ca nişte oi ce suntem, avem nevoie să ni se amintească acest lucru, acest adevăr, avem nevoie de un păstor care să ne trezească la realitatea căii drepte de urmat, chiar dacă strâmtă şi anevoioasă, avem nevoie ca izvoarele credinţei noastre să fie curăţate.

Mulţumind aşadar părintelui paroh Iulian Herciu pentru această importantă iniţiativă, corului condus de către Ionel Jitaru Sel, care ne-a însoţit la fiecare Sfântă Liturghie prin cântecele atât de frumos interpretate, nu putem să nu îi aducem o mulţumire deosebită părintelui Cristinel Fodor pentru bună-voinţa de a se întoarce în mijlocul nostru, pentru cuvintele şi exemplele deosebite pe care ni le-a rezervat, dându-ne astfel ocazia de a reasculta vocea blândă a sfinţiei sale, o voce care mângâie, care însoţeşte, care alină, dar şi care trezeşte la realitate, căci: „Răul de apă este sufletul tău, eu am venit să curăţ izvoarele!”

 
Tatiana Ghiurca
Foto: Mihai Bursuc

Sursa: ercis.ro