În această cateheză dorim să redescoperim frumuseţea a tot ceea ce Biserica experimentează şi celebrează prin liturghie; modul în care familia – mica Biserică, Biserica domestică – trăieşte continuitatea şi ecoul a ceea ce s-a săvârşit în Biserică; precum şi modul în care, în acelaşi timp, soții trăiesc o mică liturghie proprie, care îi pregătesc şi îi îndreaptă către marea Liturghie.

La început vom defini liturghia. Cu siguranţă, credem că liturghia înseamnă ceremonie şi tot ceea ce are legătură cu aceasta, dar nu este aşa. Pentru o înţelegere corectă a liturghiei trebuie să subliniem punctul ei central, inima liturghiei, singurul protagonist al liturghiei, care este Isus.

În acest sens, ne ajută două texte din Catehismul Bisericii Catolice:
Cristos este mereu prezent în Biserica Sa, în mod special în acţiunile liturgice (CBC, 1088). Din momentul în care, „şezând de-a dreapta Tatălui”, a început să-L reverse pe Spiritul Sfânt asupra Trupului Său care este Biserica, Cristos acţionează acum prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul Său. (…) Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Spiritului Sfânt (CBC, 1084).

Această lucrare a lui Isus – prin şi în Biserică – nu este încredinţată bunăvoinţei sau creativităţii persoanelor, ci este întemeiată pe mandatul apostolilor. În CBC citim: „După cum Cristos a fost trimis de Tatăl, la fel şi El a trimis pe apostolii Săi, plini de Spiritul Sfânt (…) ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii pe care o vesteau, prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică (CBC, 1086)”.

Catehismul prezintă dublul aspect al liturghiei, prezent în toate celebrările liturgice:
În această operă atât de mare [liturghia], în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi, Cristos îşi asociază totdeauna Biserica, Mireasa lui preaiubită, care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic (CBC, 1089).

În fiecare liturghie există mereu două elemente: primul aspect constă în a-I aduce glorie Lui Dumnezeu, a-I preamări pe Tatăl, pe Fiul şi pe Spiritul Sfânt, a-L lăuda, a-L binecuvânta, a-I mulţumi Domnului; celălalt aspect subliniază că această laudă ascendentă cuprinde şi o realitate descendentă: Dumnezeu este cel care mântuieşte prin acele semne liturgice, Domnul este cel care vine în întâmpinarea noastră. Noi îl lăudăm pe Domnul; Domnul ne sfinţeşte, ne ajută să înaintăm adică să creştem în viaţa Sa.

Subliniem că întreaga Biserică este antrenată în această acţiune de laudă şi beneficiază de această mântuire care vine de la Tatăl prin Fiul, în Spiritul Sfânt. Dacă un preot oficiază botezul într-o Biserică în care se află numai două persoane, cine celebrează de fapt? Preotul cu acele două persoane? Întotdeauna slujeşte întreaga Biserică: în fiecare ritual, dincolo de numărul persoanelor, întregul trup al Bisericii este cel care celebrează, deoarece centrul liturghiei este întotdeauna Cristos şi, prin botez, întregul trup – Biserica – este unit cu El.

Când un preot, singur, recită orele canonice, el celebrează împreună cu Biserica: Biserica împreună cu el şi el în Biserică, deoarece nu există un creştin izolat; toţi facem parte dintr-o realitate mult mai mare decât persoana noastră.

Noi suntem întotdeauna o parte dintr-un trup care este Biserica, făcută una de către Spiritul Sfânt. Spiritul este Acela care-L face prezent pentru noi pe Isus Cristos, misterul Iubirii Sale. Spiritul Sfânt este Acela care creează şi înfăptuieşte legătura dintre Isus şi fiecare dintre noi, iar cu noi alcătuieşte trupul vizibil al lui Isus, care este Biserica.

Să observăm cum acest mister este exprimat de Catehismul Bisericii Catolice:
Liturghia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit, ci le şi actualizează, le face prezente. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat, nu repetat [deoarece acel mister este mai presus de timp, rămâne mereu]; celebrările sunt acelea care se repetă; în fiecare dintre ele are loc revărsarea Spiritului Sfânt care actualizează unicul Mister (CBC, 1104).

Misterul pascal al lui Cristos este centrul întregului, este dincolo de timp, rămâne pentru veşnicie şi de aceea nu poate fi repetat, fiind, în schimb, actualizat prin Liturghie.

Concluzionăm cu două texte din Catehismul Bisericii Catolice:
Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor… Sacramentele sunt semne eficiente ale harului, instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii (CBC, 1113.1131).

Am revăzut aceste cuvinte pentru a aminti ce se înţelege prin Liturghie. Misterele trăite de Isus, patima, moartea şi învierea, sunt mistere actuale, Isus fiind deasupra timpului. Liturghia ne permite să pătrundem în această contemporaneitate continuă a lui Isus, fapt pentru care, atunci când noi, la Liturghie, mergem în întâmpinarea lui Isus-viu, este la fel ca şi atunci când se mergea în întâmpinarea lui Isus-viu în timpul vieții sale, acum 1000 de ani, dar şi cum vor merge în întâmpinarea lui Isus-viu peste 1000 de ani. Isus este mereu prezent în Misterul Său de mântuire: prin rituri ne unim cu El, cu El viu, cu El prezent. Protagonistul Liturghiei este Isus, El este Cel care mântuieşte, Isus este Cel care uneşte cu Sine Biserica pentru a-I aduce laudă Tatălui.

Va urma tema: «Liturghia familiei, mica Biserică»

Liturghia familiei, Renzo Bonetti
Traducere pr. Mihai Tegzeș

Sursa: egco.ro