Pornind de la întrebarea firească: „De ce eu?”, pr. Felician ne-a ajutat să înţelegem că existenţa noastră este un dar, ceea ce trebuie să trezească în fiecare dintre noi recunoştinţă şi respect faţă de Dumnezeu, cel care ne-a dorit pentru că ne iubeşte. Nu găsim un alt motiv, spunea părintele predicator, pentru a explica faptul că noi existăm şi nu altcineva, decât iubirea şi încrederea lui Dumnezeu faţă de noi.

Primei teme i-a urmat o alta: „Omul creat ca bărbat şi femeie”. Într-o cultură în care se propune ambiguitatea, în care „provizoriul” a luat locul virtuţii responsabilităţii, unde treptat se induce teamă cu privire la proclamarea sexului masculin şi feminin ca bază a oricărei căsătorii şi a vieţii de familie, suntem chemaţi să ne apărăm cu orice preţ şi trecutul, şi firescul, dar cel mai mult suntem chemaţi să ne apărăm părinţii, pe tata şi pe mama, fără de care nu am fi putut exista…

După ce am înţeles bine că familia nu poate fi familie dacă nu are la bază un bărbat şi o femeie şi după ce ne-am lămurit şi cu privire la necesitatea ca aceştia să intre în căsătorie doar prin iubirea şi libertatea lor, părintele Felician a căutat „ţapul ispăşitor” pentru toate anomaliile-relele din lume: „păcatul strămoşesc”. El a denaturat şi a corupt totul! De la el încoace, chiar şi pentru cea mai banală relaţie de prietenie, trebuie luptat şi lucrat. Nimic nu vine de la sine!

A urmat apoi o temă despre „Familie, Biserică şi societate”, de unde am înţeles că omul, trup şi suflet fiind, este imperios necesar ca cineva să se ocupe de trup, de aici rolul statului şi cineva să se ocupe de suflet, rolul Bisericii. Provocarea este atunci când omul, pe acest pământ, dedică mult mai mult timp rezolvării problemelor legate de trup, care este limitat şi care într-o zi va putrezi, ignorând rolul pe care îl are sufletul şi care într-o zi va „trage” inclusiv trupul spre viaţa veşnică. Problema ţine de priorităţile pe care le avem!

Nu a lipsit nici tema legată de „Cristos şi Biserică”, unde ni s-a spus că Isus, prea multe lucruri nu a spus familiei, pentru că „Isus nu inventează probleme de dragul de a le inventa!” Dar, dacă ar fi să se adreseze astăzi familiei, oare ce i-ar spune? Ceea ce reiese de la nunta din Cana este că Isus stă alături soţilor cu harul său, iar în cazul celor care se află în diferite încercări, dacă au curajul să-l „roage”, el intervine să-i şi ajute!

În sfârşit, tema legată de hramul comunităţii, „Preasfânta Inimă a lui Isus”, a readus în prim plan iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de om, sintetizată în coasta deschisă a lui Isus, izvorul sacramentelor Botezului-apa şi al Euharistiei-sângele. „Cum am avea familii creştine, dacă nu am avea Botezul, spunea părintele Felician şi cum şi-ar hrăni Biserica familiile, dacă nu am avea Euharistia?” Tocmai de aceea, Inima lui Isus devine loc de refugiu, loc de întâlnire şi de confort pentru atâtea şi atâtea sufletele obosite, pentru atâţia soţi în derivă, dar şi premiu pentru atâtea sufletele frumoase.

Mulţumim părintelui Daniel, parohul comunităţii, pentru un astfel de dar, mulţumim părintelui Eugen Lucaci, fost paroh de Dărmăneşti, pentru că a fost prezent la Liturghia hramului şi a binecuvântat noua statuie a Inimii lui Isus de pe esplanada bisericii, părintelui Alois Bulai, care ne-a binecuvântat cu prezenţa sa „suferitoare”, părintelui Felician pentru învăţătura transmisă de-a lungul acestor zile, părintelui Teodor Alexandrescu, preot ortodox, pentru prezenţa sa ecumenică, Surorilor Carmelite ale Sfintei Tereza din Torino, pentru disponibilitatea lor plină de caritate, preoţilor prezenţi, dar şi tuturor credincioşilor care s-au lăsat provocaţi de iubirea infinită a Inimii lui Isus.

Ovidiu Socaci

Sursa: ercis.ro