Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Mulţumesc cardinalului Farrell şi vă salut pe voi toţi, responsabili ai Comisiilor episcopale pentru laicat, cu conducătorii de asociaţii şi mişcări ecleziale, pe oficialii din Dicaster şi pe toţi cei prezenţi.

Aţi venit din ţările voastre pentru a reflecta asupra coresponsabilităţii – coresponsabilităţii – păstorilor şi a credincioşilor laici în Biserică. Titlul întâlnirii vorbeşte despre o „chemare” de „a merge împreună”, situând tema în contextul mai mare al sinodalităţii. De fapt, drumul pe care Dumnezeu îl indică Bisericii este tocmai acela de a trăi mai intens şi mai concret comuniunea şi mersul împreună. O invită să depăşească modurile de a acţiona în autonomie sau pe şine paralele care nu se întâlnesc niciodată: clerul separat de laici, consacraţii separaţi de cler şi de credincioşi, credinţa intelectuală a unor elite separată de credinţa populară, Curia Romană separată de Bisericile particulare, episcopii separaţi de preoţi, tinerii separaţi de bătrâni, soţii şi familiile mai puţin implicaţi în viaţa comunităţilor, mişcările carismatice separate de parohii şi aşa mai departe. Aceasta este tentaţia cea mai gravă în acest moment. Mai este mult drum de parcurs pentru ca Biserica să trăiască precum un trup, ca adevărat popor, unit de singura credinţă în Cristos Mântuitorul, însufleţit de acelaşi Duh sfinţitor şi orientat spre aceeaşi misiune de a vesti iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl.

Acest ultim aspect este decisiv: un popor unit în misiune. Şi aceasta este intuiţia pe care trebuie s-o păstrăm mereu: Biserica este sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, după cum afirmă Lumen gentium la nr. 8 şi 12; nu populism, nici elitism, este sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Asta nu se învaţă teoretic, se înţelege trăind. Apoi se explică, aşa cum se reuşeşte, dar dacă nu se trăieşte nu se va şti să se explice. Un popor unit în misiune. Sinodalitatea îşi are izvorul şi scopul său ultim în misiune: se naşte din misiune şi este orientată spre misiune. Să ne gândim la începuturi, când Isus îi trimite pe apostoli şi ei se întorc toţi fericiţi, pentru că diavolii „fugeau de ei”: misiunea a adus acel simţ de eclezialitate. De fapt, a împărtăşi misiunea apropie păstorii şi laicii, creează comuniune de intenţii, manifestă complementaritatea diferitelor carisme şi de aceea trezeşte în toţi dorinţa de a merge împreună. Vedem asta în Isus însuşi, care s-a înconjurat, încă de la început, de un grup de discipoli, bărbaţi şi femei, şi a trăit cu ei activitatea sa publică. Dar niciodată singur. Şi atunci când i-a trimis pe cei doisprezece să vestească Împărăţia lui Dumnezeu i-a trimis „doi câte doi”. Acelaşi lucru îl vedem în Sfântul Paul, care a evanghelizat mereu împreună cu colaboratori, chiar şi laici şi cupluri de soţi. Nu singur. Şi aşa a fost în momentele de mare reînnoire şi de elan misionar în istoria Bisericii: păstori şi credincioşi laici împreună. Nu indivizi izolaţi, ci un popor care evanghelizează, sfântul popor credincios al lui Dumnezeu!

Ştiu că aţi vorbit şi despre formarea laicilor, indispensabilă pentru a trăi coresponsabilitatea. Şi cu privire la acest punct aş vrea să subliniez că formarea trebuie să fie orientată spre misiune, nu numai spre teorii, altminteri ajunge în ideologii. Şi este teribil, este o ciumă: ideologia în Biserică este o ciumă. Pentru a evita asta, formarea trebuie să fie orientată spre misiune. Nu trebuie să fie şcolară, limitată la idei teoretice, ci şi practică. Ea se naşte din ascultarea Kerygmei, se hrăneşte cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu sacramentele, face să crească în discernământ, personal şi comunitar, implică imediat în apostolat şi în diferite forme de mărturie, uneori simple, care duc la apropierea de ceilalţi. Apostolatul laicilor este înainte de toate mărturie! Mărturie a propriei experienţe, a propriei istorii, mărturie a rugăciunii, mărturie a slujirii faţă de cel aflat în nevoie, mărturie a apropierii de cei săraci, apropiere de persoanele singure, mărturie a primirii, mai ales din partea familiilor. Şi astfel ne formăm pentru misiune: mergând spre ceilalţi. Este o formare „pe teren” şi, în acelaşi timp, o cale eficace de creştere spirituală.

Încă de la început am spus că „visez o Biserică misionară” (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 27; 32). „Visez o Biserică misionară.” Şi îmi vine în minte o imagine din Apocalips, când Isus spune: „Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva […] îmi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el” (Ap 3,20). Dar astăzi, drama Bisericii este că Isus continuă să bată la uşă, însă dinăuntru, ca să-l lăsăm să iasă! De atâtea ori ajungem să fim o Biserică „prizonieră”, care nu-l lasă pe Domnul să iasă, care îl ţine ca pe „lucru propriu”, în timp ce Domnul a venit pentru misiune şi ne vrea misionari.

Acest orizont ne dă cheia corectă de lectură pentru tema coresponsabilităţii laicilor în Biserică. De fapt, exigenţa de a-i valoriza pe laici nu depinde de vreo noutate teologică şi nici de exigenţe funcţionale din cauza diminuării numărului de preoţi; cu atât mai puţin nu se naşte din revendicări de categorie, pentru a acorda o „revanşă” celui care a fost pus deoparte în trecut. Mai degrabă se bazează pe o viziune corectă despre Biserici: Biserica drept popor al lui Dumnezeu, din care laicii fac parte cu titlu deplin împreună cu slujitorii hirotoniţi. Slujitorii hirotoniţi nu sunt, aşadar, stăpânii, sunt slujitorii: păstorii, nu stăpânii.

Este vorba de a recupera o „ecleziologie integrală”, aşa cum era în primele secole, în care totul este unificat de apartenenţa la Cristos şi de comuniunea supranaturală cu el şi cu fraţii, depăşind o viziune sociologică ce distinge clase şi ranguri sociale şi care se bazează în fond pe „puterea” încredinţată fiecărei categorii. Accentul trebuie pus pe unitate şi nu pe separare, pe distincţie. Laicul, mai mult decât ca „non-cleric” sau „non-călugăr”, trebuie considerat ca botezat, ca membru al poporului sfânt al lui Dumnezeu, care este sacramentul care deschide toate uşile. În Noul Testament nu apare cuvântul „laic”, dar se vorbeşte despre „credincioşi”, despre „discipoli”, despre „fraţi”, despre „sfinţi”, termeni aplicaţi tuturor: credincioşi laici şi slujitori hirotoniţi, poporul lui Dumnezeu aflat pe cale.

În acest unic popor al lui Dumnezeu, care este Biserica, elementul fundamental este apartenenţa la Cristos. În relatările emoţionante din Actele martirilor din primele secole, găsim adesea o simplă mărturisire de credinţă: „Sunt creştin”, spuneau ei, „şi de aceea nu pot să jertfesc idolilor”. De exemplu, spune asta Policarp, episcop de Smirna[1]; spun asta Iustin şi alţi însoţitori ai săi, laici[2]. Aceşti martiri nu spun „sunt episcop” sau „sunt laic” – „sunt din Acţiunea Catolică, sunt din acea Congregaţie mariană, sunt dintre focolarini”. Nu, spun numai „sunt creştin”. Şi astăzi, într-o lume care se secularizează tot mai mult, ceea ce ne distinge cu adevărat ca popor al lui Dumnezeu este credinţa în Cristos, nu starea de viaţă considerată în sine. Suntem botezaţi, creştini, discipoli ai lui Isus. Tot restul este secundar. „Dar, părinte, chiar şi un preot?” – „Da, este secundar” – „Chiar şi un episcop?” – „Da, este secundar” – „Chiar şi un cardinal?” – „Este secundar.”

Apartenenţa noastră comună la Cristos ne face pe toţi fraţi. Conciliul  Vatican II afirmă: „După cum, prin bunăvoinţa divină, laicii îl au frate pe Cristos, […] tot astfel îi fraţi pe aceia care, rânduiţi în slujirea sacră, […] desfăşoară în familia lui Dumnezeu funcţia de păstori” (Constituţia Lumen gentium, 32). Fraţi cu Cristos şi fraţi cu preoţii, fraţi cu toţi.

Şi în această viziune unitară despre Biserică, unde suntem înainte de toate creştini botezaţi, laicii trăiesc în lume şi, în acelaşi timp, fac parte din poporul credincios al lui Dumnezeu. Documentul de la Puebla a folosit o expresie fericită pentru a exprima asta: laicii sunt bărbaţi şi femei „din Biserică în inima lumii” şi bărbaţi şi femei „din lume în inima Bisericii”[3]. Este adevărat că laicii sunt chemaţi să trăiască îndeosebi misiunea lor în realităţile seculare în care sunt cufundaţi în fiecare zi, dar asta nu exclude să aibă şi capacităţile, carismele şi competenţele pentru a contribui la viaţa Bisericii: în animarea liturgică, în cateheză, în formare, în structurile de conducere, în administrarea bunurilor, în programarea şi realizarea programelor pastorale şi aşa mai departe. Pentru aceasta, păstorii trebuie formaţi, încă din timpurile seminarului, la o colaborare zilnică şi obişnuită cu laicii, aşa încât trăirea comuniunii să devină pentru ei un mod natural de a acţiona şi nu un fapt extraordinar şi ocazional. Unul dintre cele mai urâte lucruri care se întâmplă într-un păstor este să uite poporul din care a venit, lipsa de amintire. Lui i se poate adresa acel cuvânt al Bibliei atât de repetat: „Aminteşte-ţi”; „aminteşte-ţi de unde ai fost luat, de turma din care ai fost luat pentru a te întoarce ca s-o slujeşti, aminteşte-ţi de rădăcinile tale” (cf. 2Tim 1).

Această coresponsabilitate trăită între laici şi păstori va permite să se depăşească dicotomiile, fricile şi neîncrederile reciproce. Este momentul ca păstorii şi laicii să meargă împreună, în fiecare domeniu al vieţii Bisericii, în fiecare parte a lumii! Credincioşii laici nu sunt „oaspeţi” în Biserică, sunt acasă la ei, de aceea sunt chemaţi să se îngrijească de propria casă. Laicii, şi mai ales femeile, trebuie valorizaţi mai mult în competenţele lor şi în darurile lor umane şi spirituale pentru viaţa parohiilor şi a diecezelor. Pot duce, cu limbajul lor „zilnic”, vestea evangheliei, angajându-se în diferite forme de predicare. Pot colabora cu preoţii pentru a-i forma pe copii şi pe tineri, pentru a-i ajuta pe logodnici în pregătirea la căsătorie şi pentru a-i însoţi pe soţi în viaţa conjugală şi familială. Trebuie consultaţi mereu când se pregătesc noi iniţiative pastorale la fiecare nivel: local, naţional şi universal. Trebuie să li se dea glas în consiliile pastorale ale Bisericilor particulare. Trebuie să fie prezenţi în oficiile din dieceze. Pot să ajute în însoţirea spirituală a altor laici şi să dea contribuţia lor şi în formarea seminariştilor şi a călugărilor. Odată am auzit o întrebare: „Părinte, un laic poate să fie director spiritual?”. Este o carismă laicală! Poate să fie un preot, dar carisma nu este prezbiterală; însoţirea spirituală, dacă Domnul îţi dă capacitatea spirituală de a face asta, este o carismă laicală. Şi, împreună cu păstorii, trebuie să ducă mărturia creştină în ambientele seculare: lumea muncii, a culturii, a politicii, a artei, a comunicării sociale.

Am putea spune: laici şi păstori împreună în Biserică, laici şi păstori împreună în lume.

Îmi vin în minte ultimele pagini ale cărţii cardinalului de Lubac, Méditation sur l’Église, unde, pentru a spune care este cel mai urât lucru care i se poate întâmpla Bisericii, spune că mondenitatea spirituală, care se traduce în clericalism, „ar fi infinit mai dezastruoasă decât orice mondenitate pur şi simplu morală”. Dacă voi aveţi timp, citiţi aceste ultime trei-patru pagini din Méditation sur l’Église a lui de Lubac. Dă de înţeles, chiar citând autori, că lucrul cel mai rău care i se poate întâmpla Bisericii este clericalismul, chiar mai rău decât în timpurile papilor concubinari. Clericalismul trebuie „alungat”. Un preot sau un episcop care cad în această atitudine fac foarte mult rău Bisericii. Dar este o boală care contagiază: chiar mai rău decât un preot sau un episcop căzut în clericalism sunt laicii clericalizaţi: vă rog, sunt o ciumă în Biserică. Laicul să fie laic.

Preaiubiţilor, cu aceste puţine idei am voit să indic un ideal, o inspiraţie care ne poate ajuta pe drum. Aş vrea ca noi toţi să avem în inimă şi în minte această frumoasă viziune despre Biserică: o Biserică îndreptată spre misiune şi în care se unifică forţele şi se merge împreună pentru a evangheliza; o Biserică în care ceea ce ne leagă este faptul de a fi creştini botezaţi, apartenenţa noastră la Isus; o Biserică unde între laici şi păstori se trăieşte o adevărată fraternitate, lucrând umăr la umăr în fiecare zi, în orice domeniu al pastoraţiei, pentru că toţi sunt botezaţi.

Vă îndemn să vă faceţi promotori în Bisericile voastre a ceea ce aţi primit în aceste zile, pentru a continua împreună reînnoirea Bisericii şi convertirea sa misionară. Din inimă vă binecuvântez pe voi toţi şi pe cei dragi ai voştri şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastică, IV, 15,1-43.

[2] Cf. Actele martiriului sfinţilor Iustin şi însoţitorii, cap. 1-5; PG 6, 1366-1371.

[3] A III-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican, Document final, Puebla 1979, nr. 786.