Omilia Sfântului Părinte

În cadrul celei de-a X-a Întâlniri Mondiale a Familiilor, acesta este momentul aducerii de mulţumire. Cu recunoştinţă astăzi aducem în faţa lui Dumnezeu – ca într-un mare ofertoriu – tot ceea ce Duhul Sfânt a semănat în voi, dragi familii. Unele dintre voi aţi participat la momentele de reflecţie şi de împărtăşire aici în Vatican; altele le-aţi animat şi le-aţi trăit în respectivele dieceze, într-un soi de constelaţie imensă. Îmi imaginez bogăţia de experienţe, de propuneri, de vise, şi nu lipsesc şi preocupările şi incertitudinile. Acum prezentăm toate Domnului şi îi cerem lui ca să vă susţină cu forţa sa şi cu iubirea sa. Sunteţi taţi, mame, copii, bunici, unchi; sunteţi adulţi, copii, tineri, bătrâni; fiecare cu o experienţă diferită de familie, dar toţi cu aceeaşi speranţă făcută rugăciune: fie ca Dumnezeu să binecuvânteze şi să păzească familiile voastre şi toate familiile din lume.

Sfântul Paul, în lectura a doua, ne-a vorbit despre libertate. Libertatea este unul din bunurile cele mai apreciate şi căutate de omul modern şi contemporan. Toţi doresc să fie liberi şi să se depărteze de orice tip de „închisoare”: culturală, socială, economică. Şi totuşi, câte persoane duc lipsă de libertatea cea mai mare: cea interioară! Cea mai mare libertate este libertatea interioară. Apostolul ne aminteşte nouă creştinilor că aceasta este înainte de toate un dar, atunci când exclamă: „Pentru libertate ne-a eliberat Cristos!” (Gal 5,1). Libertatea ne-a fost dăruită. Noi toţi ne naştem cu atâtea condiţionări, interioare şi exterioare, şi mai ales cu tendinţa spre egoism, adică de a ne pune pe noi înşine în centru şi de a face propriile noastre interese. Dar din această sclavie Cristos ne-a eliberat. Fără echivocuri, Sfântul Paul ne avertizează că libertatea dăruită nouă de Dumnezeu nu este libertatea falsă şi goală a lumii, care în realitate este „o ocazie pentru a sluji trupului” (Gal 5,13). Nu, libertatea pe care Cristos ne-a dobândit-o cu preţul sângelui său este orientată în întregime spre iubire, pentru că – aşa cum spunea şi ne spune nouă astăzi apostolul – „să vă slujiţi prin iubire unii pe alţii” (ibid.).

Voi toţi soţii, formând familia voastră, cu harul lui Cristos aţi făcut această alegere curajoasă: să nu folosiţi libertatea pentru voi înşivă, ci pentru a iubi persoanele pe care Dumnezeu vi le-a pus alături. În loc de a trăi ca „insule”, v-aţi pus „în slujba unii altora”. Aşa se trăieşte libertatea în familie! Nu există „planete” sau „sateliţi” care călătoresc fiecare pe propria sa orbită. Familia este locul întâlnirii, al împărtăşirii, al ieşirii din noi înşine pentru a-l primi pe celălalt şi a fi aproape de el. Este primul loc unde se învaţă iubirea. Asta să nu uitaţi niciodată: familia este primul loc unde se învaţă iubirea.

Fraţi şi surori, în timp ce reafirmăm asta cu mare convingere, ştim bine că în fapte nu este mereu aşa, din atâtea motive şi atâtea situaţii diferite. Şi atunci, chiar în timp ce afirmăm frumuseţea familiei, simţim mai mult ca oricând că trebuie s-o apărăm. Să nu lăsăm ca să fie poluată de otrăvurile egoismului, individualismului, de cultura indiferenţei şi de cultura rebutării, şi astfel să piardă „ADN”-ul său care este primirea şi spiritul de slujire. Urma proprie a familiei: primirea, spiritul de slujire în cadrul familiei.

Relaţia dintre profeţii Ilie şi Elizeu, prezentată în prima lectură, ne face să ne gândim la raportul între generaţii, la „predarea ştafetei” între părinţi şi copii. Acest raport în lumea de astăzi nu este simplu şi adesea este motiv de preocupări. Părinţii se tem că fiii nu sunt în măsură să se orienteze în complexitatea şi în dezorientarea societăţilor noastre, unde totul pare haotic, precar, şi că la sfârşit vor rătăci drumul lor. Această frică îi face pe unii părinţi neliniştiţi, pe alţi hiper-protectivi şi uneori ajunge chiar să blocheze dorinţa de a aduce pe lume vieţi noi.

Ne face bine să reflectăm asupra raportului dintre Ilie şi Elizeu. Ilie, într-un moment de criză şi de frică pentru viitor, primeşte de la Dumnezeu porunca de a-l unge pe Elizeu ca succesor al său. Dumnezeu îl face pe Ilie să înţeleagă că lumea nu se termină cu el şi îi porunceşte să transmită altuia misiunea sa. Acesta este sensul gestului descris în text: Ilie aruncă pe umerii lui Elizeu propria mantie şi din acel moment discipolul va lua locul învăţătorului pentru a-i continua slujirea profetică în Israel. Astfel Dumnezeu arată că are încredere în tânărul Elizeu. Bătrânul Ilie predă funcţia, vocaţia profetică lui Elizeu. Are încredere într-un tânăr, are încredere în viitor. În acel gest este toată speranţa şi cu speranţă predă ştafeta.

Cât de important este pentru părinţi să contemple modul lui Dumnezeu de a acţiona! Dumnezeu îi iubeşte pe tineri, dar pentru asta nu-i fereşte de orice risc, de orice provocare şi de orice suferinţă. Dumnezeu nu este neliniştit şi hiper-protectiv. Gândiţi-vă bine la asta: Dumnezeu nu este neliniştit şi hiper-protectiv; dimpotrivă, are încredere în ei şi cheamă pe fiecare la măsura vieţii şi a misiunii. Să ne gândim la copilul Samuel, la adolescentul David, la tânărul Ieremia; să ne gândim mai ales la acea tânără, de şaisprezece ani, de şaptesprezece ani care l-a zămislit pe Isus, Fecioara Maria. Are încredere într-o tânără. Dragi părinţi, cuvântul lui Dumnezeu ne arată drumul: să nu-i feriţi pe copii de orice minimă dificultate şi suferinţă, ci să încercaţi să le transmiteţi pasiunea pentru viaţă, să aprindeţi în ei dorinţa de a găsi vocaţia lor şi să îmbrăţişeze misiunea mare pe care Dumnezeu a gândit-o pentru ei. Tocmai această descoperire îl face pe Elizeu curajos, determinat şi îl face să devină adult. Dezlipirea de părinţi şi uciderea boilor sunt tocmai semnul că Elizeu a înţeles că acum „îi revine lui”, că este ora de a primi chemarea lui Dumnezeu şi de a duce înainte ceea ce a văzut că a făcut învăţătorul. Şi va face asta cu curaj până la sfârşitul vieţii. Dragi părinţi, dacă îi ajutaţi pe copii să descopere şi să primească vocaţia lor, veţi vedea că ei vor fi „prinşi” de această misiune şi vor avea forţa de a înfrunta şi de a depăşi dificultăţile vieţii.

Aş vrea să adaug şi că, pentru un educator, cel mai bun mod de a ajuta pe altul să urmeze vocaţia sa este să îmbrăţişeze cu iubire fidelă propria vocaţie. Este ceea ce au văzut discipolii că a făcut Isus, iar Evanghelia de astăzi ne arată un moment emblematic, când Isus „s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim” (Lc 9,51), ştiind bine că acolo va fi condamnat şi ucis. Şi pe drumul spre Ierusalim, Isus îndură refuzul din partea locuitorilor din Samaria, un refuz care trezeşte reacţia mânioasă a lui Iacob şi Ioan, dar pe care el îl acceptă pentru că face parte din vocaţia sa: la început a fost refuzat la Nazaret – să ne gândim la ziua aceea în sinagoga din Nazaret (cf. Mt 13,53-58) -, acum în Samaria, şi la sfârşit va fi refuzat la Ierusalim. Isus acceptă toate acestea pentru că a venit să ia asupra sa păcatele noastre. În acelaşi mod, nu există lucru mai încurajator pentru copii decât să-i vadă pe părinţii lor trăind căsătoria şi familia ca o misiune, cu fidelitate şi răbdare, în pofida dificultăţilor, a momentelor triste şi a încercărilor. Şi ceea ce i s-a întâmplat lui Isus în Samaria se întâmplă în fiecare vocaţie creştină, şi cea familială. Ştim toţi asta: vin momentele în care trebuie să ia asupra lor rezistenţele, închiderile, neînţelegerile care provin din inima umană şi, cu harul lui Cristos, să le transforme în primirea celuilalt, în iubire gratuită.

Şi pe drumul spre Ierusalim, imediat după acest episod, care ne descrie într-un anumit sens „vocaţia lui Isus”, Evanghelia ne prezintă alte trei chemări, trei vocaţii a tot atâtor aspiranţi discipoli ai lui Isus. Primul este invitat să nu caute o locuinţă stabilă, o aranjare sigură urmându-l pe Învăţător. De fapt el „nu are unde-şi rezema capul” (Lc 9,58). A-l urma pe Isus înseamnă a ne pune în mişcare şi a rămâne mereu în mişcare, mereu „în călătorie” cu el prin evenimentele vieţii. Cât de adevărat este acest lucru pentru voi cei căsătoriţi! Şi voi, primind chemarea la căsătorie şi la familie, aţi lăsat „cuibul” vostru şi aţi început o călătorie, ale cărei etape nu le puteaţi cunoaşte cu anticipare şi care vă menţine în mişcare constantă, cu situaţii mereu noi, evenimente neaşteptate, surprize, unele dureroase. Aşa este drumul cu Domnul. Este dinamic, este imprevizibil şi este mereu o descoperire minunată. Să ne amintim că odihna fiecărui discipol al lui Isus este tocmai a face în fiecare zi voinţa lui Dumnezeu, oricare ar fi ea.

Al doilea discipol este invitat să nu „se întoarcă să-şi îngroape morţii” (v. 59-60). Nu este vorba de a nu respecta porunca a patra, care rămâne mereu valabilă şi este o poruncă ce ne sfinţeşte mult; în schimb este o invitaţie de a asculta înainte de toate de prima poruncă: a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice lucru. Aşa se întâmplă şi pentru al treilea discipol, chemat să-l urmeze pe Cristos cu hotărâre şi cu toată inima, fără „a se uita înapoi”, nici măcar pentru a-şi lua rămas-bun de la cei din familia sa (cf. v. 61-62).

Dragi familii, şi voi sunteţi invitate să nu aveţi alte priorităţi, să „nu vă uitaţi înapoi”, adică să nu regretaţi viaţa de dinainte, libertatea de dinainte, cu iluziile sale înşelătoare: viaţa se fosilizează atunci când nu primeşte noutatea chemării lui Dumnezeu, regretând trecutul. Şi acest drum de a regreta trecutul şi de a nu primi noutăţile pe care Dumnezeu ni le trimite, ne fosilizează, mereu; ne face duri, nu ne face umani. Când Isus cheamă, şi la căsătorie şi la familie, cere să privim înainte şi mereu ne precedă pe drum, mereu ne precedă în iubire şi în slujire. Cine îl urmează nu rămâne dezamăgit!

Iubiţi fraţi şi surori, lecturile de la liturgia de astăzi, toate, în mod providenţial vorbesc despre vocaţie, care este tocmai tema acestei a zecea Întâlniri Mondiale a Familiilor: „Iubirea familială: vocaţie şi cale de sfinţenie”. Cu forţa acestui Cuvânt de viaţă, vă încurajez să reluaţi cu hotărâre drumul iubirii familiale, împărtăşind cu toţi membrii familiei bucuria acestei chemări. Şi nu este un drum uşor, nu este un drum uşor: vor exista momente întunecate, momente de dificultate în care vom crede că totul s-a terminat. Iubirea pe care o trăiţi între voi să fie mereu deschisă, extrovertită, capabilă să „atingă” pe cei mai slabi şi pe răniţii pe care-i întâlniţi de-a lungul drumului: fragili în trup şi fragili în suflet. De fapt, iubirea, şi cea familială, se purifică şi se întăreşte atunci când este dăruită.

Pariul pe iubirea familială este curajos: este nevoie de curaj pentru a se căsători. Vedem atâţia tineri care nu au curajul să se căsătorească, şi de atâtea ori unele mame îmi spun: „Faceţi ceva, vorbiţi cu fiul meu, care nu se căsătoreşte, are 37 de ani!” – „Dar, doamnă, nu-i călcaţi cămăşile, începeţi dumneavoastră să-l trimiteţi puţin de acasă, să iasă din cuib”. Pentru că iubirea familială îi determină pe copii să zboare, îi învaţă să zboare şi îi determină să zboare. Nu este posesivă: este de libertate, mereu. Şi după aceea, în momentele dificile, în crize – toate familiile le au, crize – vă rog nu luaţi drumul uşor: „mă întorc la mama”. Nu. Mergeţi înainte, cu acest pariu curajos. Vor exista momente dificile, vor exista momente dure, dar înainte, mereu. Soţul tău, soţia ta are acea scânteie de iubire pe care aţi simţit-o la început: lăsaţi-o să iasă dinăuntru, redescoperiţi iubirea. Şi asta va ajuta mult în momentele de criză.

Biserica este cu voi, ba chiar, Biserica este în voi! De fapt, Biserica s-a născut dintr-o Familie, cea din Nazaret, şi este făcută îndeosebi din familii. Fie ca Domnul să vă ajute în fiecare zi să rămâneţi în unitate, în pace, în bucurie precum şi în perseverenţă în momentele dificile, acea perseverenţă fidelă care ne face să trăim mai bine şi arată tuturor că Dumnezeu este iubire şi comuniune de viaţă.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro

Articole din aceiași secțiune ...

Decret al Penitenţiariei Apostolice cu ocazia celei de-a IV-a Zi Mondială a Bunicilor şi Bătrânilor

… acordă cu bunăvoință indulgența plenară din comorile cerești ale Bisericii, în condițiile obișnuite (spovedanie sacramentală, comuniune euharistică și rugăciune conform intențiilor Suveranului Pontif) bunicilor, bătrânilor și tuturor credincioșilor care, motivați de un adevărat spirit de penitență și caritate, vor participa pe 28 iulie 2024, cu ocazia celei de-a patra Zi Mondial a Bunicilor și Persoanelor Vârstnice, la diferitele celebrări care se vor desfășura în întreaga lume. Această indulgență plenară poate fi aplicată și ca sufragiu pentru sufletele din Purgatoriu.

Citește mai mult »

Papa Francisc: Discurs adresat responsabililor internaţionali ai Mişcării Équipes Notre-Dame

Astăzi se crede că buna reuşită a unei căsătorii depinde numai de forţa de voinţă a persoanelor. Nu este aşa. Dacă ar fi aşa, ar fi o povară, un jug pus pe umerii a două creaturi sărmane. În schimb, căsătoria este un „pas în trei”, în care prezenţa lui Cristos între soţi face posibil drumul, iar jugul se transformă într-un joc de priviri: privire între cei doi soţi, privire între soţi şi Cristos.

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2024 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA