În Evanghelia după Luca îi găsim pe ucenicii lui Isus venind la Maestru cu o rugăminte profundă și semnificativă: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc. 11:1). Această cerere, care reflectă cu siguranță o conștientizare a inadecvării și a nevoii de a fi îndrumați, chiar și practic, cu privire la modul de a se ruga, ascunde, de asemenea, în esența ei, o dimensiune inerentă fiecărei persoane: nevoia de a avea un învățător, o călăuză care să-i însoțească spre cele mai importante lucruri din viață. În școala unui maestru, discipolul nu poate crește decât dacă merge pe urmele celui de dinaintea lui: în fapt, mergând pe aceleași urme ca și maestrul, el va fi capabil să înțeleagă îndemânarea maestrului său și, încet-încet, simțul emulației care va apărea într-o zi, îi va permite să atingă aceleași cunoștințe: „voi sunteți prietenii mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc”, „cel care crede în mine va face și el lucrările pe care le fac eu și, de fapt, va face fapte mai mari decât acestea” (Ioan 15,12; 14,12).