La 8 mai îl sărbătorim pe Fericitul Ieremia Valahul, Frate capucin, primul român din istorie ridicat la cinstea altarelor, în calendarul romano-catolic.

„Un sfânt pribeag român”, aşa cum l-a numit în cărţile lui preotul Ilie Dăianu, a fost venerat de cinci generaţii la noi în familie. Dintr-o familie mare, numeroasă, din motive obiective, voi pomeni doar descendenţa pe linie paternă: preot Zaharie (d. 1964), preot Ovidiu (d. 1989), Marius (d. 2010), Titi (eu, 55 ani) şi băiatul meu, Cristian (26 ani), împreună cu fiica mea, Melania (28 ani), Dan (fratele meu, 52 ani) şi băiatul lui, Enlai (11 ani).

Istoria începe într-o comună din judeţul Bistriţa-Năsăud, în Ardeal, unde cu ceva vreme în urmă unul din cei 15 fraţi şi surori, cel mai mare dintre ei, dintr-o familie săracă de ţărani, prin efortul tuturor, scutindu-l de treburile casei, ca să poată învăţa şi punând mână de la mână, din bruma lor de avere, părinţi, fraţi şi surori, l-au ajutat pe Zaharie să se înscrie şi să termine Seminarul Teologic din Gherla (astăzi judeţul Cluj), unde este sfinţit preot greco-catolic. După absolvirea Seminarului şi sfinţirea întru preoţie, se întoarce, repartizat fiind, ca paroh în comuna natală. La rândul său, mezinul familiei numeroase a preotului Zaharie, cincisprezece copii, din care au trăit doar zece, Ovidiu, devine şi el preot greco-catolic şi îi urmează tatălui, în slujirea lui Dumnezeu la acelaşi altar, în aceeaşi biserică renovată de acum şi resfinţită de Fericitul cardinal Iuliu Hossu, un bun prieten şi fost coleg de Seminar al preotului Zaharie. În acest context amintesc că preotul Zaharie era foarte bun prieten şi cu fostul lui coleg de liceu (Liceul Grăniceresc Năsăud), poetul George Coşbuc. Acesta îl vizita des pe popa Zaharie, aşa cum îi zicea el, dedicându-i chiar şi unele poezii.

Preotul Ovidiu a avut trei băieţi, dintre care cel mijlociu Marius, tatăl meu.

Probabil după descoperirea mormântului Fericitului Ieremia Valahul de către prof. Grigore Manoilescu şi odată cu prima aprobare cunoscută pe teritoriul României a cultului „Venerabilului Ieremia Românul” (Oradea, 1926), dar mai ales după procurarea cărţii „Un sfânt pribeag român – Ieremie Valacul”, scrisă de părintele dr. Ilie Dăianu şi tipărită la Editura revistei Vieaţa Creştină din Cluj-Napoca în anul 1936, aflată la a doua ediţie revizuită şi adăugită, carte aflată în biblioteca personală, încep în familia mea cultivarea devoţiunilor în cinstea Fericitului Ieremia Valahul şi a rugăciunilor către Bunul Dumnezeu şi Maica Sfântă, nutrind speranţa fericită (la aceea dată) că va fi, cândva, ridicat la cinstea altarelor, ca primul sfânt român din calendarul romano-catolic.

Aflată într-o excursie la Roma, Elena, sora preotului Ovidiu, care a participat activ la devoţiunile din familie către Fericitul Ieremia Valahul şi vrând să le facă o mare surpriză tatălui ei, preotul Zaharie, şi fratelui ei, preotul Ovidiu, intră în posesia unor relicve ale Fericitului Ieremia, pe care le face cadou tatălui şi fratelui ei.

Timpul a trecut, generaţiile s-au schimbat şi într-un vocabular şcolar se află scrisă de mână o novenă către Fericitul Ieremia Valahul. Această novenă este copiată de mine când eram elev de Şcoală Generală, din cartea „Devoţiuni în cinstea sfinţilor” apărută la Editura ARCB Bucureşti în anul 1984. Ca o mărturie peste timp, pentru generaţiile viitoare, de modul cum se procurau în comunism rugăciunile şi cărţile sfinte: primeai în secret o carte pentru o zi sau două şi trebuia să copiezi de mână cât puteai mai mult ca să ai din ce să te rogi ulterior.

Ca o coincidenţă, la care Dumnezeu veghează, în anul 1992, anul absolvirii de către mine a Şcolii Sanitare Postliceale la Cluj-Napoca, am primit ca menţiune, pentru rezultate bune la învăţătură, cartea: „Preafericitul Ieremia Valahul” scrisă de Petru Gherman, cu o prefaţă de Doina Cornea şi publicată la Editura Dacia din Cluj-Napoca în anul 1991.

Cum se face în familiile bune, dar totuşi dintr-o inconştienţă copilărească la aceea dată, relicvele Fericitului Ieremia Valahul s-au împărţit frăţeşte între mine şi fratele meu, Dan, ca de altfel toată moştenirea lăsată de părinţi şi bunici, care din păcate la data redactării acesteia sunt trecuţi la cele veşnice.

Moştenirea spirituală a familiei, devoţiunile şi rugăciunile prin medierea Fericitului Ieremia Valahul continuă la noi în familie, prin fiul meu, Cristian, student la Seminarul Teologic „Sfântul Iosif” din Iaşi, prin fiica mea, Melania, împreună cu soţul ei, Iulian, prin Enlai, nepotul meu, care vor duce mai departe flacăra credinţei moştenită în familie.

Acum ne rugăm cu toţii ca prin mijlocirea Fericitului Ieremia Valahul, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi al măicuţei noastre sfinte, Fecioara Maria, să trăim clipele fericite în care Cristian, fiul meu, va auzi cuvintele: „În ziua puterii tale, tu domneşti strălucind de sfinţenie; din sânul aurorei, ca roua, te-am născut. Domnul s-a jurat şi nu-i va părea rău: «Tu eşti preot în veci, după rânduiala lui Melchisedec!»” (Ps 110,3-4).

O minune a bunului Dumnezeu şi prin mijlocirea Fericitului Ieremia Valahul, datorată devoţiunilor practicate, la noi în familie, este această flacără a credinţei transmisă de atâtea generaţii.

O altă întâmplare din familie, în care Fericitul Ieremia Valahul a intervenit în mod miraculos, a fost atunci când soţia mea, Melania, a avut o clipă de îndoială cu privire la autenticitatea relicvelor Fericitului Ieremia deţinute de noi, refuzând venerarea acestora.

După toate probabilităţile, relicvele sunt ca parte anatomică oase de la mâna Fericitului Ieremia Valahul, mâini sfinte care au îngrijit atâţia şi-atâţia bolnavi incurabili.

La scurt timp după aceasta, în timpul unui accident pe patinoar, o căzătură urâtă, de fapt prima de acest fel într-o carieră de patinatoare semi-profesionistă, participând la competiţii şi concursuri de patinaj viteză şi hochei pe gheaţă în copilărie, deci o obişnuită a patinajului şi a gheţii şi nu o începătoare. Soţia mea a suferit o fractură la mâna dreaptă, la încheietura mâinii cu antebraţul (factură de cap de cubitus), declarată o fractură gravă de medicul ortoped de la Clinica de Ortopedie Cluj-Napoca, unde am ajuns la Urgenţe. Medicul specialist ortoped a declarat că este o fractură care se reface greu şi poate să rămână cu urmări pe viaţă, cu dificultăţi în a mai folosi mâna la activităţi de precizie sau la activităţi ce presupun forţă în mână şi dădea medicul un exemplu de a nu mai putea frământa pâinea toată viaţa. Prin mijlocirea Fericitului Ieremia Valahul, ca urmare a părerii de rău avută de soţia mea şi a unei novene făcută la Fericitul Ieremia, împreună cu toată familia, fractura de la mâna acesteia s-a vindecat impecabil, în termen scurt mâna recăpătându-şi toate funcţiile iniţiale, fără nicio sechelă în urma accidentului.

De atunci chiar multe pâini au intrat în cuptor, frământate de soţia mea şi care au hrănit din mila lui Dumnezeu şi prin mijlocirea Fericitului Ieremia Valahul familia noastră.

Să ne rugăm:

Fericite Ieremia, pentru tine viaţa a fost o continuă călătorie spre Dumnezeu. Ajută-ne şi pe noi să ne socotim călători în viaţa pământească pentru ca să ne îndreptăm cu mai multă uşurinţă spre cele veşnice şi să facem mult bine pe unde trecem în această viaţă pământească. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Relicvele Fericitului Ieremia Valahul, cartea preotului dr. Ilie Dăianu (1936), vocabularul şcolar au fost reunite şi vor fi predate Sanctuarului diecezan „Fericitul Ieremia Valahul” din Oneşti, Fraţilor Minori Capucini.

Pe cutia în care sunt păstrate moaştele Fericitului Ieremia Valahul, bunicul meu, preot Ovidiu, a scris: „MOAŞTE SFÂNTUL IEREMIA ROMÂNUL călugăr capucin. N. 29-VI-1556 în com. Sasca Moldova; Dec. 5-III-1625 la Napoli Italia; Canonizat de Sfântul Părinte de la Roma Papa Ioan al XXIII-lea – 19-XII-1959”.

De fapt, el voia să zică că în 18 decembrie 1959, Papa Ioan al XXIII-lea declară eroicitatea virtuţilor Fericitului Ieremia, care a fost beatificat ulterior, aşa cum ştim, în 30 octombrie 1983, de către Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea.

Dr. Cristian Marius (Titi) Bianu

Sursa: ercis.ro