Acolo unde comunitatea este închisă la a primi noi persoane deoacere „ne simţim bine noi între noi”, de la un timp se va observa cum, precum într-o familie în care nu există fecunditate spirituală, viaţa tinde să se repete, să se ofilească, să se plieze pe ea însăşi.
A lăsa noi persoane să intre, înseamnă, în mod sigur, a lăsa să moară o parte din sine şi din afecţiunea deja consolidată pentru a ne lărgi inima spre noi fraţi. A ne lăsa deranjaţi este deci, a ne deschide inima spre alţi fraţi care au extrem de multă nevoie de Isus, de mântuirea Sa şi de a experimenta o viaţă fraternă în comunitate.
COMUNITATEA FAMILIALĂ DE EVANGHELIZARE Ce este? De ce nu și în parohia noastră?
(după modelul propus de pr. Renzo Bonetti, adaptat la biserica locală prin grija Preasfințitului Virgil, de Departamentul pentru Pastorația Adulților și a Familiilor Oradea)
1. Comunitatea și familia
a. Bazele biblice Isus a alcătuit un grup mic de 12 persoane de care s-a îngrijit în mod special, deşi nu i-a neglijat pe ceilalţi discipoli, întreaga mulţime sau întâlnirile private cu diferite persoane. După ce a înviat, nu s-a arătat întregului popor ci numai unora, împreună cu care a mâncat şi după înviere, ca şi cum ar fi reconfirmat caracterul „familial” pe care a vrut să-l dea propriei misiuni şi propriei comunităţi.
Ce au făcut discipolii lui Isus? Mai mult decât ni se pare, au imitat metoda lui Isus: aceea de a trăi la fel ca o familie, de a fi „fraţi şi surori”, adică de a fi uniţi fie în credinţă, fie în viaţă. După Rusalii cf. Faptelor Apostolilor creştinii locuiau împreună în grupuri mici pentru a trăi la lumina Cuvântului, în rugăciune, în prietenie şi în a spori comuniunea dintre ei vizavi de persoana lui Cristos înviat prin puterea Spiritului Sfânt.
b. Caracteristicile comunităţii Una dintre însuşirile Bisericii lui Cristos din primele decenii era de a avea o dimensiune familială. Familia, de fapt, în planul creaţiei reprezintă una dintre experienţele cele mai profunde de comuniune pe care omenirea poate să le trăiască. Prin urmare, Biserica de la origini pentru „a învăţa” să trăiască comuniunea apelează la modelul familial oferit de Dumnezeu-Tatăl şi reconfirmat de Cristos.
Bisericile primitive trăiau, deci, ca „familii” şi stăteau în case tocmai pentru că trăirea eclezială are o paradigmă a sa în viaţa conjugală şi familială. Relaţia de iubire care se experimentează între soţi şi în familie este dintotdeauna deschisă, adică predispusă şi aleasă să plăsmuiască şi să reprezinte relaţia de iubire dintre Dumnezeu şi oameni.
c. Primele comunităţi creştine se întâlneau în „mică biserică” sau biserica domestică Locurile în care Evanghelia a fost împărtăşită în vederea constituirii comunităţilor creştine ca atare, erau adevărate comunităţi-familiale, care aveau în componenţă – dincolo de membrii familiei, în sens restrâns – inclusiv prieteni şi cunoscuţi.
În primele secole din istoria Bisericii, toate comunităţile creştine se întâlneau în – în mici grupuri – pentru a se ruga, pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru cateheză, pentru a celebra Euharistia. Numai în sec. al IV-lea, atunci când Biserica a putut să-şi mărturisească în mod liber propria-i credinţă, creştinii, pe lângă viaţa lor comunitară, care continua să fie trăită în familii, au început să construiască bazilici în care să poată intra „marea familie” adică Biserica, creştinii dorind să stea împreună în acelaşi loc cu prilejul euharistiei duminicale.
d. Comunităţile mici formează o parohie mai unită Ideea de „grup mic” este vazută şi dorită în mod clar de către magisterul Bisericii pentru a reînnoi parohiile. În această privinţă, episcopii italieni afirmă: Pentru ca toate aceste parohii să fie într-adevăr comunităţi creştine, biserica trebuie să înlesnească: (…) micile comunităţi ecleziale de bază, numite şi comunităţi vii, unde credincioşii pot să-şi comunice reciproc cuvântul lui Dumnezeu şi să se exprime în slujire şi în iubire; aceste comunităţi sunt adevărate expresii ale comuniunii ecleziale şi centre de evanghelizare, în comuniune cu păstorii lor.
“În viitor, Biserica va fi construită pornind de jos prin intermediul comunităţilor de bază.” (Karl Rahner)
2. „Comunitatea familială de evanghelizare” Comunitatea: este formată din „toţi cei ce se adună”(Rm. 16,15) pentru a-L preamări pe Dumnezeu, a asculta Cuvântul Său şi a forma relaţii de fraternitate şi prietenie.
Familială: este o comunitate ce care, sub îndrumarea parohului, are ca ghid un cuplu de soţi ce în baza sacramentului căsătoriei, face ca Isus să fie prezent şi actual şi, întâlnindu-se, contribuie la a da o formă familială întregii comunităţi parohiale: fiecare familie, de fapt, este sămânţă a Bisericii.
de Evanghelizare: scopul ei este acela de a primi şi a-i acompania în creştere pe noii discipoli în Domnul şi de a-l stimula pe fiecare membru să devină evanghelizator în propriul context social. Prin urmare, aceasta crește în mod constant.
în Parohie: comunitatea familială începe, însă nu realizează pe deplin plinătatea vieţii Bisericii. Aceasta este invitată să-şi exprime în mod vizibil apartenenţa la unicul Trup mistic al lui Cristos, primind Cuvântul său autoritar şi trupul euharistic în comunitatea mai mare, care este parohia în comuniune cu episcopul.
Comunitatea familială, deci, nu este o metodă de agregare, ci este o articulare pastorală care pune în evidenţă reţeaua de relaţii umane şi subiectivitatea sacramentală a familiei.
3. Avantajele unei comunităţi familiale
a. Este flexibilă Întrucât comunitatea familială este un grup mic, poate să-şi schimbe uşor metodele sau funcţionarea sa, pentru a răspunde diferitelor situaţii şi a atinge diferite obiective. Deoarece este informală nu are nevoie de scheme de operare rigide. Este foarte flexibilă în ceea ce priveşte locul, ziua, orarul întâlnirilor.
Comunitatea familială se poate întâlni la biserică sau în oratoriu. Fiind alcătuită acolo unde lumea trăieşte (sau unde lucrează, studiază sau se întâlneşte) nu are nevoie să convingă persoanele noi să intre într-un ambient străin lor.
b. este adaptată fiecărei persoane Comunitatea familială este disponibilă să primească persoane de orice fel. Deseori raporturile umane suferă de „impersonalitate”, sunt prea rapide, prea profesionale. Însă, într-un grup mic, raporturile trec la nivel personal. Din acest motiv un grup mic poate să ajungă la persoane, mai bine decât orice alt mijloc de comunicare.
c. Se poate mări Comunitatea familială este ambientul cel mai bun (adaptat) în care o persoană poate să audă vestea iubirii lui Dumnezeu, vocea persuasivă şi convingătoare a Spiritului Sfânt şi poate să renască spiritual prin intermediul credinţei.
d. Cuplul responsabil nu are nevoie de o pregătire teologică Pentru a fi catehet pentru adulţi, sau a ghida un grup biblic, trebuie ca ghidul să fie foarte competent. Însă suntem de părere că un cuplu responsabil poate fi bine format urmând aceste propuneri, deoarece în acest sens se vor folosi competenţele naturale ale cuplului însuşi.
e. Se adaptează uşor la viaţa parohială Comunitatea familială nu are nevoie de o revoluţionare a structurilor parohiei. Aceasta trebuie să fie văzută ca o componentă, o articulare a structurii parohiale şi nu ca substitut al activităţilor deja existente în parohie.
„Omul contemporan ascultă mai bucuros martorii decât maeştrii, sau dacă-i ascultă pe maeştri, o face deoarece aceştia sunt şi martori” (Papa Paul VI, EN 41)
4. Calificativele comunității familiale
a. Comunitatea familială nu este un „grup” Este important să facem distincţia între un grup şi o comunitate familială. În schimb, comunitatea familială, fiind orientată spre evanghelizare, se realizează pe sine însăşi în momentul în care un frate mai îndepărtat de credinţă doreşte să facă parte din ea. Comunitatea familială nu este, de fapt, o ramură a „grupului familiar”. Un grup familiar este caracterizat de faptul că este compus doar din cupluri de soţi care parcurg împreună un drum formativ.
Comunitatea familială, în schimb, chiar dacă are ca ghid un cuplu, membrii săi pot aparţine tuturor stărilor de viaţă (single, văduv, căsătorit, consacrat). De asemenea, chiar dacă aspectul formativ este prezent în ea, scopul principal al comunităţii familiale este evanghelizarea. Creşterea, multiplicarea sunt semnul continuităţii nu doar în viaţă ci şi în transmiterea credinţei.
b. Caracteristicile comunităţii familiale În Comunitatea familială de evanghelizare există spaţiu pentru ascultarea Cuvântului, pentru rugăciune, împărtăşire, aprofundarea şi pentru o cunoaştere reală şi frăţească.
Comunitatea familială reprezintă punctul de legătură dintre parohie, familie şi persoanele ce reuşesc astfel să experimenteze până în profunzime, ce înseamnă într-adevăr a fi Biserică.
Comunitatea familială este deci o mică, dar intensă realizare a Bisericii; o Biserică în miniatură. Însă Comunitatea familială nu este parohia, ci o „articulaţie”, o ramură, pentru a răspunde adecvat vieţii persoanelor şi a vesti Evanghelia.
Comunitatea familială este loc de convertire deoarece în ea se trăieşte în mod constant grija manifestată faţă de ultimul venit. Acest lucru face diferenţa între comunitatea familială şi grupurile în care toţi membrii sunt la acelaşi „nivel”. Logica trăită în ea este cea a slujirii; este slujit cel care are mai multă nevoie, în convingerea că „se creşte pe măsură ce se slujesc” cei ce nu cunosc încă bucuria credinţei în afara comunităţii şi cei veniţi ultimii în comunitatea familială.
c. Evoluţia comunităţii familiale: creșterea Participanţii, în timp ce sunt evanghelizaţi, sunt implicaţi în evanghelizare. Prin urmare, o dinamică a comunităţii familiare este creșterea. Se trăieşte în mod atât de intens frumuseţea faptului de a fi familie, fii ai lui Dumnezeu, încât se simte viu lipsa celor ce nu au ştiut că sunt fii sau nu-şi amintesc ce înseamnă acest lucru.
Soţilor responsabili – şi fiecărui membru – nu li se cere să stabilească relaţii cu persoane necunoscute şi să le evanghelizeze, ci, prin intermediul relaţiilor pe care le au deja, să-i convertească pe proprii fraţi care trăiesc departe de Dumnezeu.
Acolo unde comunitatea este închisă la a primi noi persoane deoacere „ne simţim bine noi între noi”, de la un timp se va observa cum, precum într-o familie în care nu există fecunditate spirituală, viaţa tinde să se repete, să se ofilească, să se plieze pe ea însăşi.
A lăsa noi persoane să intre, înseamnă, în mod sigur, a lăsa să moară o parte din sine şi din afecţiunea deja consolidată pentru a ne lărgi inima spre noi fraţi. A ne lăsa deranjaţi este deci, a ne deschide inima spre alţi fraţi care au extrem de multă nevoie de Isus, de mântuirea Sa şi de a experimenta o viaţă fraternă în comunitate.
Un creştin care nu evanghelizează este un creştin în pensie! Există mulţi oameni zeloşi în a face bani, în a-şi urma propriul hobby sau fac orice pentru echipa de fotbal preferată; dar noi? Nu ar trebui să fin zeloşi în a vesti Evanghelia şi a-i invita pe fraţi în comunitatea familială?
Domnul doreşte ca Biserica să aducă rod şi să se multiplice, să crească până la punctul de a influienţa tot cartierul, oraşul nostru, lumea întreagă. La acest rezultat vrem noi să ajungem cu ajutorul comunităţilor familiare.
d. Parohul şi comunitatea familială Este de datoria parohului ca, în calitate de maestru şi ghid al comunităţii creştine, să pregătească familiile responsabile de comunităţile familiale şi să le supravegheze în activitatea lor. Şi în acest mod, preotul îşi exercită ministerul său de păstor, prezentând la fiecare întâlnire săptămânală un text cu pasaje luate din cuvântul lui Dumnezeu comentându-le în vederea apostolatului şi a evanghelizării, realizând astfel o formare armonioasă şi unitară şi vorbind persoanelor nou venite, cărora nu are ocazia (pentru faptul că trăiesc departe de Biserică) să le adreseze predica duminicală.
Parohul va fi ghid spiritual pentru toţi cei care vor să crească în credinţă şi să se pună în slujba fraţilor, prin diferite ministere, pentru binele parohiei.
e. Comunitate familială: full time Cea mai mare parte a ministerului efectuat de către membrii comunităţii familiare şi în particular, de către familia responsabilă, se desfăşoară în afara întâlnirilor familiare. Când vorbim de „comunitate familială”, trebuie să privim având în minte modalitatea familiei prin care aceasta este familie 24 de ore pe zi, chiar şi atunci când membrii ei nu trăiesc fizic împreună.
De aceea comunitatea nu este doar timpul destinat întâlnirii săptămânale, ci este tot timpul vieţii cotidiene în care amintindu-mi şi ţinând-o prezentă în inimă, iubesc, mă gândesc la o persoană din comunitate, mă rog pentru ea, invoc Spiritul şi aştept sugestii de la Domnul în legatură cu ce să spun şi să fac, aştept în tăcere şi rugăciune, telefonez, pregătesc momentul zilei în care cu siguranţă o voi întâlni, îi fac spaţiu în inima mea, unde va putea sta în ciuda defectelor ei.
Reuniunea săptămânală, este punctul de întâlnire a comunităţii familiare, însă marea parte a ministerului se efectuează în timpul săptămânii, în timp ce trăim împreună cu ceilalţi membri şi îi slujim.
5. Cum se desfășoară ÎNTÂLNIREA UNEI COMUNITĂŢI FAMILIALE
Întâlnirea săptămânală a comunităţii familiale îşi propune să fie un ajutor valid educativ pentru a însoţi parcursul de evanghelizare astfel: vino, învaţă să-l urmezi pe Isus şi apoi du-te şi vesteşte Evanghelia Sa.
Însăşi metodologia întâlnirii a fost creată astfel, încât să se prezinte simplă şi completă în ceea ce priveşte aspectele esenţiale a formării umane şi creştine. Ea favorizează: aprofundarea raporturilor de prietenie, experienţa directă a fraternităţii ce-şi are rădăcina în a trăi Evanghelia, o viziune realistă a istoriei deoarece este ghidată de Domnul, o tot mai mare pasiune pentru Biserica lui Cristos, ce se concretizează prin implicarea personală în evanghelizare, zel în a asculta învățătura lui Isus transmisă de paroh, participarea la diferitele propuneri ale parohiei o sensibilizare particulară pentru problemele lumii, ale propriei comunităţi parohiale şi ale fraţilor care participă la comunitatea familială.
Întâlnirea are loc săptămânal şi este împărţită în cinci momente, fiecare fiind gândite astfel, încât întreaga întâlnire să se desfăşoare cel mult într-o oră şi jumătate.
Rugăciunea orelor (o oră canonică – psalmi de laudă și mulțumire (apx. 10 min.)
Citirea evangheliei – cuvânt de învăţătură (prezentat de preot apx. 15-20 min.)
Aprofundare – Ce mi-a spus mie Isus prin acest cuvânt? (Nu e dezbatere, nimeni nu se contrazice, nu e împărtășirea cunoștințelor teologice ori a altor învățături, fiecare ascultă cu atenție mărturia celuilalt despre propria înțelegere a mesajului evanghelic – apx. 15-20 min.)
Anunțurile din parohie (apx. 5 min.)
Invocarea Spiritului Sfânt și binecuvântarea finală (apx. 10 min.)
Este important ca toate momentele să fie parcurse şi să nu fie privilegiat doar unul dintre ele. Nu putem să facem o oră de rugăciune de laudă sau de mijlocire, deoarece acesta nu este un grup de rugăciune. Nu se face o aprofundare foarte lungă, deoarece nu este o întâlnire de cateheză. Nu putem face împărtăşiri foarte lungi, deoarece centrul comunităţii familiale este Domnul şi nu întâmplările din viaţa noastră.
1. Rugăciunea orelor (o oră canonică – psalmi de laudă și mulțumire (rug. individuale apx. 10 min.)
Primul moment, după primirea şi eventuala prezentare a noilor membri, este cel al Rugăciunii de laudă şi mulţumire, care dureaza cam un sfert de oră. Aceasta este foarte valoroasă deoarece deschide inima spre bucurie, spre confidenţă, spre recunoştinţă lui Dumnezeu, care este glorificat spontan. Se începe lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul, cu cântece şi rugăciuni libere. Este un mod de a experimenta importanţa laudei şi a mulţumirii, dar este şi un mod pedagogic, pentru noii veniţi, de a învăţa acest aspect esenţial al rugăciunii.
Rugăciunea de laudă şi mulţumire, care deseori este necunoscută credincioşilor (de multe ori ne rugăm doar pentru a cere), pune accentul pe numeroasele haruri pe care Dumnezeu le oferă; aceasta implică şi devine motiv de reflectare şi de îmbogăţire pentru noii membri.
Lauda deschide inima noastră la iubirea lui Dumnezeu. Deseori ajungem în comunitate obosiţi de probleme şi responsabilităţi şi tocmai lauda este cea care ne permite să ne îndreptăm privirea de la noi înspre Dumnezeu, Tatăl nostru.
Dacă este posibil, putem să începem lauda cu cântece simple, interesante şi voioase, deoarece cântecul de sărbătoare mişcă inima şi ne ajută să-L lăudăm pe Dumnezeu. Dacă facem acest tip de rugăciune bucuroşi, chiar şi atunci când „nu stăm prea bine cu moralul”, bucuria va intra încet-încet în inima noastră. Cine ştie să cânte la un instrument, să aducă acel instrument cu el.
După cântece, fiecare va putea să-I înalţe lui Dumnezeu lauda şi mulţumirea sa. Fiecare laudă şi mulţumire a noastră (precum şi mijlocirea) trebuie să fie scurtă, pentru a lăsa şi celorlalţi timp să o facă.
Ce este rugăciunea de laudă? Se poate lăuda Domnul pentru ceea ce este: deoarece este El; deoarece are toate calităţile şi virtuţile. Se poate lăuda Domnul pentru ceea ce El a făcut în opera creatoare, mântuitoare şi sfinţitoare. Se poate lăuda Domnul pentru minunile pe care le face în fiecare zi istoriei lumii, Bisericii şi fiecăruia dintre noi. Se poate lăuda Domnul pentru ceea ce va face atunci când se vor manifesta, pe deplin, înţelepciunea Sa, iubirea Sa, puterea şi creativitatea Sa: atunci când El va face cerurile noi şi pământul nou! Cele mai frumoase lucruri, Dumnezeu urmează să le facă: noi, siguri fiind că le va îndeplini, îl lăudăm deja, plini de entuziasm, convinşi fiind că Tatăl ne va da infinit mai mult decât ne putem imagina sau dori. Rugăciunea de laudă cea mai frumoasă – însă cea mai puţin practicată – este cea în care îl lăudăm pe Dumnezeu pentru ceea ce este.
2. Citirea evangheliei – cuvânt de învăţătură (apx 15-20 minute) Al doilea moment este ascultarea învăţăturii parohului, care durează cincisprezece minute. Este momentul catehezei, al aprofundării propriei credinţe, al momentului în care ne dăm seama de propria identitate, adică acea de discipoli ai lui Isus, de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu cu referinţe punctate la viaţa cotidiană. Strategia de a înregistra învăţăturile are multe avantaje.
3. Aprofundarea (apx 15-20 minute) Cel de-al treilea moment este aprofundarea, care durează aproximativ un sfert de oră. Fiecare membru primeşte o schemă cu învăţătura, împreună cu eventualele referinţe biblice şi câteva întrebări pentru meditaţie. Nu este vorba de a purta o discuţie intelectuală, care ar fi sterilă, referitor la scopurile comunităţii familiare, ci de a sublinia acele puncte ce ating propria noastră viaţa şi alegerile spirituale. Trebuie să fie un moment de creştere, de propuneri pozitive, de decizii importante pentru a-L urma pe Isus şi a trăi tot mai bine Evanghelia, slujindu-i şi iubindu-i pe fraţi. Preotul sau familia responsabilă are sarcina de a ajuta reflecţia, meditaţia asupra temei propuse pentru a o pune în practică, evitând deci discuţiile inutile.
4. Anunțuri din parohie şi probleme practice (5 minute) În acest moment al întâlnirii, comunitatea familială îşi deschide inima pentru a primi ştirile ce provin din comunitatea parohială şi diecezană. De fapt, comunitatea familială nu trăieşte singură, ci este înserată (introdusă) într-o comunitatea parohială şi într-o dieceză. Ascultăm cu interes, fie pentru folosul nostru, fie pentru a condivide unele ştiri cu alte persoane care ar putea fi interesate. Chiar dacă nu suntem toţi implicaţi în toate activităţile menţionate, este frumos să le cunoaştem, pentru a şti ce se face în comunitate, să ne bucurăm de numeroasele iniţiative, acompaniindu-le cu rugăciunea noastră. Se prezintă şi necesităţile economice şi se caută soluţii pentru a ajuta persoanele nevoiaşe.
5. Invocarea Spiritului Sfânt și binecuvântarea finală (10 minute) Al cincilea moment al întâlnirii comunităţii familiare este rugăciunea de mijlocire, care durează aproximativ zece minute. Prin întervenţii libere ne rugăm pentru lume, pentru Biserică, pentru comunitatea parohială, pentru necesităţile apărute în momentul împărtăşirii, pentru cei ce vor intra in comunitate familială. Fiecare exprimă liber intenţiile pe care le are în inimă, aminteşte persoanele şi situaţiile pe care vrea să le prezinte Domnului pentru a se îndura de ele, aminteşte fraţii din propriul context social pe care-i evanghelizează. Toţi se roagă împreună, se simt fraţi, responsabili de a manifesta iubire unii spre ceilalţi cu credinţă, incluzând în rugăciune temerile şi speranţele vieţii şi ale sarcinii de a evangheliza.
Prin urmare se trăieşte cu credinţă promisiunea lui Isus: „Adevăr vă spun: Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi Eu acolo în mijlocul lor” (Mt. 18,19-20).
Întâlnirea CFE se încheie cu Rugăciunea TATĂL NOSTRU și binecuvântarea finală.
* Sugestii pentru a pregăti locul întâlnirii
Atunci când comunitatea familială se întâlneşte este important să pregătim un ambient primitor, pentru ca momentul întâlnirii să fie pozitiv.
Dispoziţiile cu caracter practic pot fi foarte importante. Astfel pot fi de ajutor următoarele sugestii:
Asiguraţi-vă ca locul în biserică sau în oratoriu să fie primitor şi confortabil.
Să fie mereu o icoană cu Isus, o candelă aprinsă pe masă și Evanghelia deschisă.
Îngrijiţi-vă ca lumina să fie suficientă.
Așezați-vă astfel încât toţi să puteţi participa şi să vă vedeţi.
Încercaţi să evitaţi să duceţi cu voi lucrurile ce vă distrag atenţia: telefon, animale, etc.
Evitaţi: Ca cineva să stea – şezând – aproape de intrare; Să programaţi întâlnirea la o oră incomodă; Să recomandaţi ca bărbaţii să stea într-o parte şi femeile-n alta; Să aşezaţi scaunele atât de aproape încât persoanele să se simtă incomod; Să scrieţi numele pe locuri; Să fumaţi; Să faceţi întâlniri de agapă la sfârşit.
Tema întâlnirii prezente a fost omilia Papei Francisc în noaptea sărbătorii Nașterii Domnului nostru Isus Cristos: „Cel care îmbrățișează universul are nevoie să fie ținut în brațe… să ne întoarcem la Betleem, la esențialul credinței, la prima iubire, la închinare și caritate!” (2021). Invitația adresată familiilor preoților și enoriașilor de aici a dorit să genereze un momemt de comuniune în rugăciune și de cateheză în contextul Postului Nașterii Domnului.
„Dacă sunteți familii și îl aveți pe Domnul model, la rândul dumneavoastră să rămâneți modele!” a spus Preasfinția Sa Virgil Bercea la întâlnirea cu participanții la exercițiile spirituale eparhiale, desfășurate în perioada 15-17 noiembrie 2024 la Hotel „Padiș” în Băile Felix.
În perioda 15-17 noiembrie a.c, se vor desfășura la Hotel „Padiș” în Băile Felix exercițiile spirituale eparhiale pentru adulți și familii, propuse de Oficiul de Cateheză și Evanghelizare al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. Întâlnirea are ca temă „Gravitatea minciunii și evanghelizarea neamurilor”