Fapt din viaţă:
Cine spune că în viaţă totul este întâmplător, se înşală. Aceasta este concluzia la care am ajuns atunci când „din întâmplare” am vizitat o mănăstire de surori.
Eram în concediu şi împreună cu toţi membrii familiei, printre altele, am hotărât să vizităm şi câteva din mănăstirile sau casele unde activează călugării sau călugăriţele despre care auzim sau vedem că fac atâtea lucruri frumoase. Aşa am nimerit la o mănăstire de surori unde nu peste mult timp avea să înceapă ceva ce ele numeau lectio divina şi la care am fost invitaţi şi noi să rămânem. Sigur, am acceptat cu bucurie şi cu interes în acelaşi timp, pentru că nu ştiam ce înseamnă şi mai ales cum se face.
Ni s-a adus pentru fiecare câte o carte cu Noul Testament şi s-a propus textul din Evanghelia după sfântul Matei, în care, Isus vorbeşte ucenicilor despre faptul că ei sunt sarea pământului şi lumina lumii. Am rămas surprins când surorile mi-au propus chiar mie să citesc textul şi pentru că eram cu întreaga mea familie, nu am vrut să le arăt că sunt ruşinos şi am acceptat, chiar dacă abia ţineam cartea în mâini de emoţie. Am citit textul, iar una dintre surori a prezentat regulile. S-a făcut tăcere şi ni s-a spus să ne orientăm spre cuvântul sau expresia care ne-a plăcut cel mai mult pentru ca după o altă citire a textului să spunem fiecare de ce am ales respectivul cuvânt sau expresie.
Pentru mine acelea au fost cele mai lungi clipe din viaţă. Eram pus pentru prima dată faţă în faţă cu cuvântul lui Dumnezeu, cu familia mea şi cu câteva surori pe care le vedeam pentru prima dată. Mă gândeam la ce va urma să spun. N-aş fi vrut să par în faţa celor prezenţi că sunt dezinteresat de ceea ce se petrece, aşa că m-am orientat să spun ceva care să-i impresioneze. Am cerut să fiu lăsat să vorbesc ultimul. După un timp destul de lung de tăcere a venit momentul împărtăşirii celor meditate, a confruntării personale cu cuvântul lui Dumnezeu. Au început să vorbească rând pe rând surorile, apoi soţia, copiii şi eu.
Să fiu sincer nu prea mai aveam ce să spun, mi-au cam luat toate ideile, dar ca să salvez situaţia am spus doar atât: acum, aici, am descoperit un nou prieten pentru familia mea şi acesta se numeşte cuvântul lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă este o întâmplare, iar dacă este, îmi place să spun că nu e, dar de astăzi, ceea ce am trăit aici voi încerca să trăiesc şi cu familia mea acasă. Am descoperit că este un lucru minunat să-ţi confrunţi viaţa cu cuvântul lui Dumnezeu.
Întors acasă, am procedat exact cum am văzut că au procedat surorile. Am citit împreună cu familia mea textul Evangheliei care avea să fie în duminica următoare, apoi, după un moment suficient de tăcere, timp în care fiecare îşi căuta cuvântul sau expresia care l-a impresionat cel mai mult, urma împărtăşirea celor meditate şi apoi o hotărâre pe care aveam s-o respectăm în săptămâna pe care o aveam în faţă.
De atunci viaţa familiei mele s-a schimbat. E altfel! Ceva ne uneşte mai mult. Suntem mai deschişi unii faţă de alţii. Duminica mergem la sfânta Liturghie oarecum cu lecţia învăţată. Ceea ce spune preotul la predică nu vine decât să completeze ceea ce nu am reuşit noi să pricepem atunci când am meditat din cuvântul lui Dumnezeu. E frumos să faci în familie lectio divina, da, e frumos şi parcă suntem mai uniţi de atunci şi aceasta pentru că avem un prieten nou… cuvântul lui Dumnezeu.
Biserica ne învaţă:
“Luând parte la viaţa şi misiunea Bisericii, care ascultă cu religiozitate cuvântul lui Dumnezeu şi-l proclamă cu tărie, familia creştină împlineşte rolul său profetic, ascultând şi progresând în cuvântul lui Dumnezeu, devenind astfel, zi de zi şi mai mult comunitate care crede şi evanghelizează.
Şi soţilor şi părinţilor creştini li se cere ascultarea în credinţă; sunt chemaţi să asculte cuvântul lui Dumnezeu care le aduce minunata noutate «Vestea cea Bună» (Evanghelia) a vieţii lor conjugale şi familiale, înzestrată de Cristos cu sfinţenie şi cu putere de sfinţenie. Într-adevăr, numai prin credinţă ei pot descoperi şi admira cu mulţumire demnitatea cea mai mare la care i-a chemat Dumnezeu, care a voit să înalţe căsătoria şi familia, constituindu-le semn şi loc al legământului de iubire dintre Dumnezeu şi oameni, dintre Cristos Isus şi Biserica, mireasa sa” (Familiaris consortio, 51).
Sfânta Scriptură confirmă:
“În acel timp, Isus le-a spus ucenicilor săi: “Nu oricine îmi zice mie «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voinţa Tatălui meu din ceruri. De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte, se va asemăna cu un om înţelept care şi-a zidit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era clădită pe stâncă” (Mt 7,21.24-25).
Învăţătură:
Datorită mijloacelor de comunicare în masă, astăzi fiecare familie poate avea acces mult mai uşor la cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, de la Sfânta Scriptură propriu-zisă până la diferitele cărţi despre cuvântul lui Dumnezeu, despre sfinţi sau de rugăciuni, ele au început să se găsească în mai toate familiile creştine. Însă, aşa cum precizează şi evanghelistul Matei: “Nu oricine îmi zice mie «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voinţa Tatălui meu din ceruri” (Mt 7,21). Nu este suficient ca aceste cărţi doar să se găsească în casele noastre, ci, mai ales conţinutul lor, trebuie să se găsească în faptele vieţii noastre.
Întoarcerea la cuvântul lui Dumnezeu, citit, meditat sau chiar cântat, în familie, înseamnă rezolvarea multor divergenţe care pot apărea. Fiind cuvânt al lui Dumnezeu, după caz, interpelează inima, o mângâie, o mustră sau o încurajează. Ar fi o anomalie să existe rugăciune comunitară sau lectură biblică, ori lectio divina în comun, iar în paralel să existe neînţelegeri. Rugăciunea spusă de toţi membrii familiei deschide sufletul spre împăcare şi toleranţă. Lectio divina deschide familia către înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu, aprofundarea şi asumarea lui în viaţa de zi cu zi. Astfel întreaga familie, hrănită din acelaşi cuvânt, va avea un comportament pe măsura cuvântului citit şi aprofundat.
În acest sens, zilele de reculegere alături de alte familii sau pur şi simplu doar cu familia proprie, pelerinajele, ieşirile la locurile sfinte, vizitele la sanctuare, au rolul de a-i familiariza pe membrii familiei între ei şi între ei şi cuvântul lui Dumnezeu.
Aşa cum într-o familie este nevoie de hrana fizică şi această hrană dă putere şi uneşte familia în jurul mesei, la fel trebuie să facă şi hrana spirituală a cuvântului lui Dumnezeu; să hrănească şi să unească.
Întreabă-te:
– Când ai făcut ultimul pelerinaj cu familia la un sanctuar?
– Care este locul pe care îl ocupă citirea cuvântului lui Dumnezeu în familia dumneavoastră?
– Care credeţi că ar fi astăzi obstacolele în calea citirii, meditării şi însuşirii cuvântului lui Dumnezeu în familii?
– Cât daţi din timpul zilei televizorului, computerului, presei sau lecturilor sfinte?
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu în familie?
– Vi s-a întâmplat vreodată ceea ce i s-a întâmplat tatălui din exemplul de mai sus?
– Ce puteţi face concret pentru ca în familia dumneavoastră să se dea mai mult timp lui Dumnezeu şi cuvântului său?
Rugăciune:
Doamne, Isuse Cristoase, cuvântul veşnic al Tatălui, trimis în lume pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Fă să găsim timp pentru a citi cuvântul tău, pentru a-l medita şi a-l transforma astfel întro viaţă plină de iubire, de înţelegere şi de iertare. Amin.
autor pr. Felician Tiba