Fapt din viaţă:

Aveam 19 ani când m-am căsătorit. Nu ştiam prea multe despre viaţa de căsnicie, dar m-am aruncat în ea cu gândul că mă pot perfecţiona pe parcurs.

În câţiva ani am avut trei copii şi eram foarte încântată că în familia mea totul mergea foarte bine.

Eram fericită că nu îmi lipseşte nimic, ba chiar mă lăudam că am cel mai bun soţ din lume. Însă, pe cât de fericită am fost, pe atât de nefericită am devenit.

Pentru că ne înconjura multă prosperitate, am început să pretind soţului meu şi mai mult: să schimbăm mobila veche, maşina şi chiar i-am propus să ne mutăm într-un alt loc, după părerea mea, cel mai potrivit pentru fericirea noastră nebună.

Acesta însă a fost apogeul capriciilor mele şi, bineînţeles, un astfel de plan era cu totul imposibil.

Simţindu-se obosit de şicanele mele, soţul meu a început să-şi înece amarul, mai întâi în ţigări, apoi în alcool, terminând în cele din urmă cu hotărârea de a divorţa. Era prea mult ceea ce îi ceream!

În ochii mei a devenit un laş, un incapabil de a realiza ceea ce doream eu, şi anume: fericirea pământească.

A urmat divorţul, apoi împărţirea bunurilor şi a copiilor. Ce penibil m-am simţit!

Mie mi-au revenit doi copii, iar lui unul singur. Ne-am mai privit încă o dată sfidător şi am început să cred în inima mea că îi dădusem o lecţie. De fapt, era pentru prima dată când m-am simţit cu adevărat singură. Era un gol pe care nu-l mai putea umple nimeni.

Cei doi copii care nu voiau să rămână fără fratele lor. Mă acuzau acum şi de furt. Le furasem tatăl şi fratele! Acum eu eram aceea care acţionasem cu laşitate. Voiam să fiu fericită, dar în calculele mele uitasem un singur lucru: fericirea adevărată nu o puteam gusta niciodată pe acest pământ.

Până aici nu am amintit nimic de Dumnezeu pentru că îl scosesem afară din familia noastră. Eram atât de încăpăţânată încât credeam că puteam fi fericită şi fără el.

Încet, încet, viaţa a început să mi se pară foarte stranie, încât, puţin a lipsit să nu-mi pun capăt zilelor.

Fiind în culmea delirului, am considerat că nici verigheta nu-şi mai are rostul. Am încercat s-o scot din deget cu gândul să o arunc, dar instinctiv mi-am amintit: „N…, primeşte acest inel ca semn al iubirii şi al fidelităţii mele. În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”, cuvinte care au început să mă obsedeze: „… ca semn al fidelităţii mele…” Mai mult, încheiasem acest legământ în numele Sfintei Treimi! Am căzut pe gânduri! Sfânta Treime era martora căsniciei mele!”

Îmi oferise Dumnezeu un soţ bun, îmi oferise trei copii, iar eu nu-i oferisem nimic, nici măcar curajul de a renunţa la capriciile mele. Am înţeles de ce mă simţeam atât de singură!

Dumnezeu – Sfânta Treime îmi binecuvântase căsătoria, iar eu nu am înţeles acest mare har. Am crezut că dispun de viaţa mea aşa cum vreau, dar m-am înşelat.

Acum sunt din nou fericită. Ce contează hotărârea tribunalului!? Legământul din ziua căsătoriei noastre este cel mai important! Suntem din nou împreună! Îţi mulţumesc, Dumnezeule – Sfântă Treime!

Biserica ne învaţă:

„Consimţământul prin care mirii se dăruiesc şi se primesc reciproc este pecetluit de Dumnezeu însuşi. Din legământul lor «se naşte, chiar şi în faţa societăţii, o instituţie stabilă, din orânduire divină». Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii. «Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască».

Aşadar, legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu însuşi, astfel încât căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată. Această legătură, care izvorăşte din actul uman liber al mirilor şi din consumarea căsătoriei, este o realitate irevocabilă şi care dă naştere la un legământ garantat de fidelitate lui Dumnezeu. Nu stă în puterea Bisericii să se pronunţe împotriva acestei orânduieli a înţelepciunii divine”. (CBC 1639-1640)

Sfânta Scriptură confirmă:

„Atunci au venit farizeii şi, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia. El le-a răspuns: «Ce v-a poruncit Moise?» I-au spus: «Moise a permis să-i scrie un act de despărţire şi s-o lase». Isus le-a spus: «Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creaţiei, i-a făcut bărbat şi femei; De aceea omul şi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă». Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a spus: «Oricine îşi lasă femeia şi se însoară cu alta, comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter»” (Mc 10, 2-12).

Învăţătură:

Legământul căsătoriei este sacru. Celebrată în biserică, în faţa unui reprezentant al ei şi în faţa comunităţii, căsătoria, sacrament încheiat în mod liber de cei doi, bărbat şi femeie, devine semn al unirii dintre Cristos şi Biserică.

Tocmai pentru că este sacru, legământul căsătoriei trebuie încheiat cu multă maturitate şi responsabilitate. Dumnezeu binecuvântează acolo unde cei căsătoriţi sunt deschişi să primească binecuvântarea.

S-ar putea ca „euforia” tinereţii, lipsa de pregătire sau indiferenţa să întunece mintea tinerilor care încheie căsătoria şi prin aceasta de fapt ei să nu-şi dorească ceea ce doreşte Dumnezeu şi Biserica.

Când prin căsătorie se doresc bunurile celuilalt, faima sau vreun alt interes ascuns, inevitabil aceasta este sortită eşecului. Dumnezeu este exclus iar locul lui este luat de cei doi care devin „suverani” pe propriul trup, pe finalităţile spirituale şi materiale ale căsătoriei.

Nu bunurile materiale, nu faima, nu plăcerile propriului trup, etc, trebuie să stea la baza întemeierii unei noi familii, ci iubirea sinceră, conştiinţa că viaţa este darul lui Dumnezeu, că Dumnezeu binecuvântează viaţa-împreună a celor doi, că spre el trebuie să tindă finalitatea căsătoriei.

Întreabă-te:

– Unde vi se pare că a greşit femeia din exemplul prezentat?

– Care ar fi fost atitudinea dumneavoastră dacă aţi fi fost în locul soţiei, soţului şi al copiilor din întâmplarea de mai sus?

– În mod concret, ce faceţi pentru ca iubirea din familia dumneavoastră să fie mereu proaspătă?

– Cum vi se pare că abordează Biserica şi Sfânta Scriptură problema legământului căsătoriei?

– Mai purtaţi verigheta de la căsătorie?

– Ce semnificaţie are ea pentru dumneavoastră?

Rugăciune:

Doamne, am încheiat legământul sfânt al căsătoriei în numele tău. În momentele dificile ale vieţii noastre de familie, privind verigheta, amintindu-ne de ziua căsătoriei, învaţă-ne să renunţăm la ceea ce ne poate dezbina şi să păstrăm între noi doar ceea ce ne uneşte. Amin.

autor pr. Felician Tiba